La o distanță mică, revin cu un text despre Mara. Sunt mamă de 3 ani, dar am încercat să nu umplu blogul cu experiența mea de născătoare, ci doar să completez uneori, prin scris, desăvârșirea.
E ceva desăvârșit în a fi mamă, cum este și ceva care te privează de o anume libertate, dar unele momente cu copilul nu compensează pierderea libertății, ci o anulează.
Față în fată cu copilul, zâmbind și recuperând zâmbete, ești iubire, ești creație, ești un tot, ești fără întrebări.
În clipa asta suspendată, trupul devine neputincios în fața senzațiilor, mai ales că nu recuperăm nici o amintire, ci rescriem ființa.
Am revenit din excursia mea cu trenul, cu două albume, unul despre Van Gogh și unul despre Dali. Le-am răsfoit cu Mara, cu o preferință, și a mea și a ei, pentru Van Gogh. La Van Gogh culoarea izbește, iar subiectele mundane, cartoful de exemplu, pune copilul față în față cu familia, cu activitatea casnică, cu un firesc al vieții.
Privind imaginile din album, împreună sau separat, Mara poposește tot timpul la o țărancă care meditează, la floarea soarelui și la cartofi. Eu revin mereu cu întrebări.
Cum stă doamna care gândește?
Mara duce degetul la obraz.
Cine a pictat floarea soarelui?
Spune tu, mama.
Acest spune tu, mama, repetat și iar repetat, m-a făcut oarecum să abandonez. Iar într-o zi, trecând cu Mara pe lângă mai multe florării, fata s-a oprit.
Mama, floarea soarelui.
Da, mama, da. Și am împins-o ușor de spate să înainteze, căci trebuia să ajungem într-un anume loc.
Mara nu s-a lăsat dusă și m-a privit mirată.
Dar mama, floarea soarelui, știi tu, Van Gogh.
Eh! Momentul acela.
În momentul acela am privit-o. Până să o laud, privirea mea i-a spus tot, căci descriam o secunda a vieții mele desăvârșite.
Nu cred că un nume de pictor înseamnă ceva pentru educația ei, dar expunerea ei la culoare, mai ales la culorile lui Van Gogh, semnifică un punct de plecare într-un anume fel de a fi, un fel de a fi uman, culoarea te face uman.
2 muzee în Amsterdam
Ajung să scriu cam greu despre muzee. Evit. Sau doar prelungesc o presupusă curiozitate.
Aș vrea să stârnesc o curiozitate când vine vorba despre muzee. Eu am atins un anumit punct în ceea ce privește aceste instituții. Intru în muzeu, orice muzeu, și mă opresc. Mă uit în jur și foarte ușor, dar atât de așteptată, mă cuprinde o stare de bine.
Este fix ca atunci când intru într-o benzinărie OMV, deși știu cât de plată e comparația, în orice țară aș fi, mă simt bine, mă simt în siguranță, mă simt acasă. Recunoașterea vine în întâmpinarea nevoilor mele. Într-un OMV cunosc așezarea, într-un muzeu devin eu. Devin într-adevăr, și un caracter independent ca al meu nu poate fi toată ziua eu, de aceea în muzee devin, toate măștile cad, nu mă aplec să ridic nici una, nu-mi pasă nici de fața mea care se schimonosește uneori în fața tablourilor deoarece nu înțeleg nimic.
Abandonându-mă simțurilor, zburd prin muzee și explorez, uneori pereții și candelabrele sau policandrele.
De puțin timp nici nu-mi mai pasă că nu-mi plac tablourile, că nu-mi transmit nimic, că nu înțeleg nimic. Vreau doar să simt o pânză.
La Amsterdam, la Rijksmuseum, în sala unde cunoscuta Night watch a lui Rembrandt provoca excitări nervoase, eu m-am holbat la ochii personajelor. Niște bile negre, lucioase, halucinante te fixau din perete deloc prietenește. Am întors spatele oftând, încă o capodoperă care se desprinde înainte să se prindă de suflet.
M-am îndepărtat din sala aceea plină de energii rafinate și emancipate și am pășit în căutarea lui Vermeer. L-am găsit, dar l-am admirat pe Pieter de Hooch, tablourile lui mi-au plăcut, am apreciat chiar tehnica de a surprinde dintr-un unghi mai multe spații.
La muzeul Van Gogh, te izbește foarte repede culoarea, mai ales galbenul. În clipite, creierul devine soare. Oameni zâmbitori se mută de la o pânză la alta, își sprijină uneori bărbia, își freacă obrazul.
E multă veselie la muzeul Van Gogh, o veselie care provoacă, stimulează, polarizează stările afective.
Eu mi-am luat o vedere cu minunata lui casă galbenă, mi-am achiziționat și un album pentru a-l răsfoi acasă cu Mara mea.
Și am părăsit Amsterdamul a doua zi atât de bogată, port de atunci în fiecare zi această bogăție pe mine și în mine, pe chip și pe suflet.
