Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "vârsta"

Eu nu m-am iubit de la început cu simpatie. Eu m-am iubit detestându-mă

De 27 mai, 2020 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

A fost una din acele zile. După ce mi-am băut paharele de apă și așteptam să treacă cele trei minute necesare pentru un ceai verde perfect, am băgat lenjeria de pat la spălat. Zi de curățenie! În fiecare zi, din martie, dau cu aspiratorul. Dar nu frec în fiecare zi faința de la baie sau mobila de bucătărie. Azi am lustruit gresia și faianța. Pisicile au rămas neperiate, dar și mâine e o zi.

În tot acest timp, cu capul băgat în vasul de toaletă, aplecată în cadă, în genunchi să ajung la praful depus după pat, mi-am pregătit textul în imaginar. Acum primiți un simulacru. Toate textele mele sunt mai bine create în gând. Curg ideile. Nu am grijă de verbul a fi. Când scriu reiau propozițiile. Nu! Am mai folosit verbul a fi. Înlocuiesc. Șterg. Reformulez, iar ideile o apucă pe alte cărări ale gândirii.

Am mai rărit-o cu pilatesul. Mai nou arunc izoprenul pe jos și mă așez pentru un plank. Dimineața mă zgâiesc în oglindă la mine. De la riduri trec la abdomen. Suspin. E un subiect care se repetă la întâlnirile mele cu femeile: îmbătrânirea. Nu știu cum s-a întâmplat! Am împlinit 40 de ani. Mintea mea s-a oprit undeva la 28 de ani. Ascult. Le cred. Zâmbesc. Răspund. Nu m-aș întoarce pentru nimic în lume la altă vârstă. Îmi place enorm de mine acum. Într-adevăr nu mai am abdomen. Am în schimb o minte rafinată.

Să vă povestesc despre mine la 20 de ani din perspectiva corpului. Aveam un abdomen formidabil. Îmi ascundeam picioarele. Nu-mi iubeam trupul. Îmi era rușine cu el. Forma sânilor mă stânjenea. Mintea producea explozii false de inteligență.

Să vă povestesc despre mine la 36 de ani din perspectiva corpului. Am un abdomen rotunjor. Nu-mi ascund picioarele. Îmi iubesc trupul. Îl respect. Sânii s-au împlinit în aceeași formă detestabilă. Mintea produce explozii autentice de inteligență.

Domnul profesor Ilie Gyurcsik ne-a mărturisit la un curs în amfiteatru. Mereu mi-a plăcut să fiu la vârsta avută. Nu mi-am dorit să fiu mai tânăr. Nu mi-am dorit să par mai matur. Am ținut minte aceste vorbe. Mai puțin formularea exactă a domnului profesor.

Femeile încep să-și modifice vârsta de la primul sân ușor conturat. Aproape fără excepții femeile încep. Femeile vor să pară mai mari până în ziua când vor să pară mai tinere. De la o manifestare infantilă trec la o manifestare grotescă. Un sentiment de penibil mă încerca atunci când stăteam lângă o domnișoară copleșită de o maturitate închipuită. Un sentiment de penibil mă încearcă atunci când stau lângă o femeie copleșită de o tinerețe închipuită. Fiecare vârsta are avantaje și dezavantaje. Un truism! Mintea stabilește existența originală.

Suspin după abdomenul meu de fată, dar gândirea mă răsplătește cu stări de bine și iubire de sine. Eu nu m-am iubit de la început cu simpatie. Eu m-am iubit detestându-mă. Am lăsat totul în urmă. Acum o să mă umflu în pene. Nu mai am abdomen de invidiat, dar nu am fost niciodată mai senzuală. Vedeți?! Mintea a făcut posibilă această atitudine.

Foto: Bogdan Mosorescu

Atâtea slujbe în numele binelui. La fel ca în numele răului

De 10 iul., 2017 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mă simt extraordinar! Declarația nu se datorează tendinței de a vedea doar latura bună și favorabilă a vieții. Roz nu a fost niciodată culoarea mea.

Cu luciditate, părere de rău și uneori cu dezgust, suport și părțile mizerabile ale vieții. Am dezvoltat un fel de sistem filozofic, o gândire adaptată: omul ca existență între condamnabil si bun simț. Am renunțat să mă mai mir în fața comportamentului uman. Nu-mi fac cruce la auzul celor mai macabre știri: pedofilie, crimă, trafic de organe, prostituție, tortură. Manifestările continuă laolaltă pe pământ.

Unii dintre noi, datorită condițiilor de viață, educației, influenței, relațiilor cu ceilalți, alegem ceea ce se cheamă tabăra celor corecți. O poziționare în numele binelui și fiecare pe pătrățica lui: salvăm copii, ridicăm case pentru bătrâni, protestăm împotriva vânării balenelor, ieșim în față cu patrimoniul etc. Sunt atâtea slujbe în numele binelui. La fel ca în numele răului. Alegem. Nu venim pe lume marcați. Mai degrabă marcăm lumea prin noi înșine. Că adoptăm viziunea lui Freud, omul luptă să-și înfrâneze instinctul agresiv, că ni se potrivește psihanaliza trandafirie a lui Carl Rogers, omul dispune de un comportament pozitiv și sănătos, ajungem să preferăm o tabără sau alta a percepției despre bine și rău.

La splendida mea vârstă, interesul constă în a fi eficientă în eforturile mele. Am observat la dragile femei de vârsta mea că încep să se plângă de cifră. Că am fi deja bătrâne. Că unii, cum ar fi adolescenții, confundă vârsta 3+ cu bătrânețea ține de exuberanța fazei lor de dezvoltare.

Dar noi știm mai bine la vârsta noastră, iar cine nu știe nu are scuze. De pe la 30 de ani rămânem fără motive de invocat pentru justificarea imaturității. Imaturitarea o păstrăm într-o doză controlabilă pentru originalitate. Autenticitatea necesită spontaneitate.

Eu mă simt atât de bine la anii mei că am început să transmit. Pe pielea mea am experiența unor schimbări de raport între mine și alte persoane. Într-adevăr, nu merg toate șnur. Eșuez uneori în situații obișnuite de viață. În parc cu Mara când mă țintuiesc ochi acuzatori, la șuete când mă izbește misoginismul, la întâlniri unde aprecierile merg către femeile dedicate casei și bărbatului, la volan când primesc indicații. În toate aceste împrejurări mă zăpăcesc și încep să dau explicații. Mi-e atât de ciudă apoi pe mine că se instalează o agitație care pare să mă sufoce. Trăiesc rar asemenea episoade, dar se întâmplă. N-am ajuns o înțeleaptă, înțeleg și este clar. Dau valoare și intensitate acestor întâmplări.

Vârsta e frumoasă și plină de potențial. Am deprins și privirea pe sub gene, și tăcerea captivantă. Sunt pe drumul cel bun, dar suport fel și fel de întâlniri. Depinde de mine cât aleg să fiu de afectată. Unii oameni, asemenea elementelor din tabelul periodic, pur și simplu nu conduc electricitatea. Nici un hop hop între electronii atomilor.

Sau nici o încordare intelectuală între noi și X persoane. Afirm fără nici un sentiment de vinovăție sau rușine că lipsa provocării intelectuale duce la plictiseală. Mai mult, există un pericol fatal: să reducem viața la facturi, întrețineri și datorii la bancă.

Fac parte din viața tuturor oricum, dar nu reprezintă toții anii unei persoane. Ce ne amintim la bătrânețe? Zilele de curățenie? Momentele de strâns cureaua? Cumpătarea cu nesimțiții?

Nu, nu, nu și nu.

La bătrânețe, dacă suntem suficient de norocoși să rămânem stăpâni pe mintea noastră, o să ne întrebăm dacă am trăit cum ne-a plăcut nouă. Patul de moarte, oricum vi-l reprezentați, mie mi-ar plăcea o bancă pe Cliffs of Moher, e lipsit de alți vinovați, toți fiind duși deja.

Așa că nu mai trăiți viața după nevoile părinților sau mătușilor, după al partenerilor coercitivi sau al șefilor primitivi. Nu! Trăiți viața după reguli și legi, și uneori, când nu faceți rău nimănui, să le încălcați, savoarea vieții pe pământ. Și cel mai des, când vă cotropesc grijile, ridicați capul să priviți luna. Sentimentul micimii potolește și readuce la bun simț.

Punct la orice înțelegeți din textul meu de azi. Oare la cine face referire?! Ceva care mă irită nespus.

Foto: Flavius Neamciuc

Rochie: Atelier Bobar

Înconjurată de demoazele

De 4 mart., 2014 8 Trăiri afective ale mele , , , , 0

S-a întâmplat!
Ce s-a întâmplat?
S-a întâmplat o minune datorită vârstei. Am reușit să intru într-o încăpere, încăpere unde se desfășura un anumit eveniment, iar după vreo oră să fiu înconjurată de tinerele fete.
Recunosc, propriul sex m-a pus de foarte multe ori în dificultate. Eu și toate femeile pe care le-am întâlnit am descris prea puțin un sentiment de plăcere, ci mai mult o realitate magică. De ce magică? Doar magia poate să cuprindă faptul că uneori femeile mă plac.
Dar uneori o fac, iar în încăperea de care am amintit, la un moment dat am părut că mă trezesc. Am devenit atentă, am privit fețele entuziasmate din jurul meu, m-am concentrat.
Cuvintele mele, discursul meu dispărea în respirații accelerate de demoazele. Mi-am îndreptat spatele, simțeam pe umeri o responsabilitate, dar și o părere de rău pe care am alungat-o. Nu-mi cunoșteam publicul, deci nu mi-am permis presupunerea că delirul lor la întâlnirea cu mine consta în subestimarea mea ca femeie.
Valoarea mea în acea încăpere mi s-a dat în primul rând datorită vârstei, blogului pe care-l îngrijesc, faptului că sunt mamă.
Da, s-a întâmplat, s-a întâmplat să vorbesc, iar exprimarea să se prăbușească în măreția vârstei.
M-am clătinat puțin în timp ce integram toate aceste informații, mi-am permis o furie molcomă pentru o atât de gratuită izbândă.
Recunosc, nu mi-a plăcut niciodată să acord, iar acum îmi displace să primesc orice formă de respect care se sprijină pe timpul exterior. Timpul din noi, timpul din mine, asta mi-ar plăcea să entuziasmeze duduile care îndrăznesc să se apropie de mine.