Femeile rămân fete. Băieții nu ajung bărbați

S-a întâmplat la o cină cu prietenele mele. Una dintre ele m-a arătat cu degetul. O pui pe Dunia la masă cu persoane necunoscute. Nu scoate un cuvânt. Se uită. Mai mormăie. Dar nu vorbește.
Muțenia mea iese în evidență. De cele mai multe ori vorbesc prea mult. Acesta e motivul pentru care am fost arătată cu degetul.

Am învățat să tac. Cărțile m-au potolit. Cărțile de psihologie și cărțile de istorie mi-au modificat comportamentul. Cu psihologia am devenit atentă la gesturile celor din jur, la vocabular. Cu istoria mi-am perfecționat cunoștințele. Nu mă mai las târâtă în discuții searbăde, dar pe tonuri pretențioase.

În vânt nu m-am dat niciodată după persoanele cu o atitudine fudulă. Eram copil și trebuia să ascult. Am fost tânără și dintr-o rușine prost interpretată am continuat să ascult. Câțiva ani adăugați tinereții nu au adus schimbări. Până într-o zi. Nu știi niciodată. Unde? Când? De ce? Nu mai vrei să asculți. Nu mai vrei să auzi. Vrei să te asculți. Să te auzi. Acest moment adună zeci de întâmplări, de fapte și de situații cu o paletă de emoții derutante și opuse. Momentele păstrate de memorie, întâmplările penibile, faptele eroice, situațiile tulburătoate. Amestecate, o personalitate proprie, cu o voce.

Firește, după cum am observat și după cum ați observat. Motan observă porumbeii de pe acoperișul blocului din față. Un porumbel calcă alt porumbel. Mi-au atras și mie atenția. Îmi cer scuze.

Nu orice persoană are o voce sau își ascultă vocea. Femeile rămân fete. Băieții nu ajung bărbați. Un număr copleșitor de persoane dă un alt aspect slăbiciunilor, lipsurilor și umilințelor. Fac referire la țopârlani. Vremurile noastre au prilejuit un țopârlan adaptat. Accesul la informație, alături de inteligența înnăscută, dar nedisciplinată, au condus la țopârlanul recent. Țopârlanul recent acționează ca un far. Se crede un far cu o datorie morală. Se crede Franța în secolul XVI, Anglia în secolul XVIII, America în secolul XX. Se crede Woodrow Wilson.

Situația din lume, cu atâția specialiști, reprezintă un argument. Relaxarea cu care ni se pare just să discredităm pe cineva pe platformele de socializare reprezintă un alt argument. Un argument. Două argumente. Puteți continua. Am fost ignoranți în peșteri din lipsa informațiilor. Rămânem ignoranți în casele noastre în ciuda informațiilor primite cu nemiluita.

Ne-am descurcat în întuneric. Am supraviețuit. Rămâne de văzut cum și dacă o să ne descurcăm în lumină. Dacă o să supraviețuim de deștepți ce suntem.

Foto: Bogdan Mosorescu

Nefericit, dar vesel

De la prima mea amintire cu mine, de la prima amintire a oricărei persoane despre mine se desprinde ușor impresia că descriu un om vesel. Ce implică veselia mea?
Agitație, râs zgomotos, logoree, doar că nu vorbesc întotdeauna incoerent, uneori generalizez și divaghez doar pentru a redirecționa interlocutorul, acțiune și reacțiune.
Cuvântul logoree l-am învățat de la cineva care mă asculta minunându-se de cascada mea de cuvinte. M-a întrebat dacă știu ce înseamnă. Nu-mi amintesc acum dacă am cunoscut sau nu sensul cuvântului la acel moment.
Mă rog, premisa aceasta este, sunt un om vesel.
Însușirea aceasta, dar mai ales eticheta aceasta, ajunge uneori să mă incomodeze când am zile proaste.
În zilele mele proaste, iar zile proaste are oricine, simt priviri pline de întrebări nerostite. Când eram copilă, mama se uita lung la mine și zâmbea. Dacă momentul se prelungea, număra ore, devenea zi sau zile, mă întreba direct dacă i-a schimbat cineva fata.
Știu sigur că prima dată când m-a întrebat i-am răspuns foarte sincer și foarte uimită: nu, de ce?
Pentru că nu mai râzi, nu mai vorbești. Apoi urma un alint pe care îl trec sub tăcere.
Cu experiența copilăriei, acum încerc să râd în zilele proaste doar pentru a evita întrebările.
Doar că nu-mi prea iese, și asta datorită faptului că vocea capătă alte flexiuni, cuvintele se arcuiesc până se sting. Urmează pauze lungi între cuvinte, apoi tăcere.
Scriu acum despre zile proaste, deoarece am avut o săptămână proastă, cu zile care s-au întrecut între ele.
Și starea asta ingrată mă obligă la meditație, la o sucire a eului. Mai întâi îmi plâng de milă, iar apoi, chiar în timp ce mâna șterge un colț de ochi, se ivește cruzimea. Nimeni nu a dovedit mai multă răutate ca mine în ceea ce privește propria înțelegere. Zilele mele proaste mi le asum ca reacție la toate acțiunile mele, iar tânguiala nu are ce căuta în tot ce încerc eu să construiesc în mine.
Da, am zile proaste, nu mă feresc de ele, nu le ascund, și da, sunt un om foarte vesel și nefericit.
Printre altele, mă mai descrie și nefericirea veselă.