Anul ăsta îmi vine bine.
În martie am primit o propunere de colaborare de la editura Univers. În mai, am primit altă propunere de colaborare, de data aceasta de la Teatrul Maghiar Timișoara.
Cărți și spectacole, vis și visatul, pe aici mă preumblu eu în veșminte elegante.
Datorită Festivalului Euroregional de Teatru Timișoara, TESZT, luni seara am privit, am auzit, dar mai ales am ascultat actorii Teatrului German de Stat, Timișoara, dedublându-se în piesa Ținuturile joase, după o colecție de povestiri ale Hertei Muller.
Exercițiu de memorie.
De Herta Muller am auzit prima dată în facultate, cu mult înainte de 2009. I-am citit o carte, Animalul inimii, după 2009, după Nobel.
Când am fost întrebată sau provocată să exprim ceva despre Herta Muller, am ridicat din umeri. Nu-mi place condeiul scriitoarei, îi recunosc capacitatea de a transforma refulatul copilăriei în conținut literar întrerupt cu eleganță de formulări lirice.
Cu Ținuturile joase pus în scenă m-am sucit puțin.
Exercițiu de admirație.
Din sală, de pe scaun, am experimentat un exercițiu de admirație.
Am mărturisit în rândurile de mai sus că recunosc capacitatea Hertei Muller de a transforma refulatul copilăriei. Insist. Recunosc sugestia exercitată asupra conștiinței.
Pe scenă, actorii te poartă prin propria copilărie, prin conflictele propriilor părinți, prin activitățile proprii, prin duminicile proprii.
Știți ce înseamnă tahipsie, ce anume presupune? Tahipsia presupune o accelerare a gândirii, iar luni am accelerat și eu din sala de spectacol. Am recuperat refulatul inconștient datorită jocului actorilor, datorită textului scriitoarei.
Perspectiva subiectivă a copilului din piesă s-a suprapus peste perpectiva subiectivă a spectatorului. Am părăsit sala într-o dispoziție bună.
Un singur lucru mi-a displăcut. Nu cunosc limba germană, iar faptul că a trebuit să urmăresc supratitrarea mi-a distras atenția de la jocul actorilor. E o pierdere.

Balanța înclină însă spre câștig, câștigul unor ținuturi joase ale propriei conștiințe.