La întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului una dintre colege a spus că ea e fericită. Și-a spus numele, apoi a urmat anunțul. A fost singura care a exprimat ce simțea. În rest am auzit: Am doi copii. Am un copil. Am un serviciu. Am o afacere. Am divorțat.

Mi-a atras atenția răspunsul colegei. Emoțional m-am simțit stingherită, iar rațional am admirat-o. Ce curajoasă! Să spună cu voce tare că e fericită!

Între timp au mai trecut niște ani. Fără o disciplină, am depus multă muncă la felul de a fi. La început extrem de confuz prin literatura de specialitate. Avantajul lecturii s-a concretizat prin îndoieli. Îndoiala a determinat o ușoară scădere de ritm în viața de toate zilele.

Cine sunt eu? Nu mi-am pus întrebarea, nu s-a întâmplat nimic de felul acesta. Cred că eram oricum convinsă că știam cine sunt.

Am început să-mi doresc să fiu bine cu mine. Indiferent de alegeri, corecte sau condamnabile, m-am ambiționat să nu mă mai critic și mai ales să nu-mi mai fie rușine. Printre altele am mai simțit rușine când am auzit-o pe colega mea afirmând că e fericită. Instant s-a derulat vorba din popor: mi-e mie rușine de rușinea ta.

Detestabil acest sentiment de rușine! Am luptat și lupt împotriva lui. Uneori l-aș smulge din dicționar, din conștiința oamenilor. Observ adulți paralizați de rușine în situații obișnuite de viață. Nu zic nimic dacă mi-au încurcat comanda. Nu fac nimic dacă un profesor îmi umilește copilul. Nu atrag atenția tatălui dacă intră cu bocancii în intimitatea mea. Nu-i reamintesc domnului Popescu că îmi datorează 200 de euro. Etc.

Oarecum am rezolvat problema rușinii. O potolesc prin rațiune. Încă reacționez. Sunt concentrată pe fericire. De ce ne este unora atât de greu să spunem cu voce tare că suntem fericiți?

O să încerc să notez câteva situații.

1. Unii nu știm că suntem fericiți. Cu atenția pe viitor, fericirea ajunge de neatins. Dacă așteptăm fericirea după ce cumpărăm o casă, facem un copil, avansam la locul de muncă etc, o să ne ratam șansa.

2. Unora (ca mine) le este frică să recunoască că sunt fericiți. Ați citit bine, frică! Mi-e frică, nu teamă. Teama este de necunoscut. Mie mi-e frică de ceva anume. Mi-e frică de suferință. Habar n-am de unde naiba m-am pricopsit cu părerea fermă că dacă spui ceva cu voce tare nu se mai întâmplă. M-am lovit de atitudinea asta la orice nivel intelectual; de la femeie de serviciu la femeie de afaceri. După 30 de ani, după ce aduni ceva experiență, dar nu suficientă, doar imbecilitatea sau ignoranța nu-ți permit clara observație că rostirea și recunoașterea nu te scutesc de suferință. Într-adevăr ne purtăm de grijă când adoptăm tăcerea. Ne ferește de gura lumii, dar nu de noi înșine. Noi știm că am eșuat, că am pierdut, că nu s-a concretizat.

Fericirea ține de prezent, de aceea descoperim fericirea pe orice chip de copil. Pentru ei totul se petrece ACUM. Mama vreau să joc Păcălici. Imediat, Mara. Nu, mama, acum. Mama vreau un pahar de apă acum. Mama mergem să ne jucăm cu Leto? Când vine tata, Mara. Nu, mama, acum.

Categoric ACUM.

Nu există un algoritm pentru fericire, dar există rezultate. Acceptați realizările, eșecurile, iubirile, trădările etc. Acceptați existența lor în același timp. Aveți mari șanse să ajungeți fericiți.

ACUM!

Foto: Flavius Neamciuc