La 40 de ani mă simt legată de mâini și de picioare. Pendulez între tinerețe și bătrânețe.
Ca și cum.
Secunda se sparge: miros de nou-născut și miros de fecale ale unei babe ramolite.
Minutul se împarte: obrazul crud al fiicei mele și brațele fleșcăite ale mamei mele.
Ora se fragmentează: copiii îmi cresc, părinții mi se împuținează.
Stau martoră neputincioasă al valului care se ridică, iar apoi se sparge.
Tinerețea și bătrânețea mă îngrozesc deopotrivă. Ce pot face copiii, ce nu mai pot face părinții.
Ce pot, ce nu mai pot eu.
Nu mai pot să ignor lipsa de demnitate a bolii fizice și psihice.
Când o bătrână îți cere să-i bagi un supozitor în fund, iar din fund atârnă un Crăciun scabros, fugi, te închizi în casă și te asiguri că o să ai o moarte asistată.
Mie mi s-a cerut. Eu am fugit. Am privit de după perdea infirmierii care au coborât din salvare.
Am început să cobor în infern. Acesta este: momentul când părinții devin copii, când adulții copilăriei sparg barierele bunului simț.
Greața fizică mi-a tăiat pofta de mâncare. Mai există viață după ce am fost forțată să privesc extremitatea dorsală a corpului?
Vomit. Tot ce am scris e vomă.
Nu mă simt eliberată. Nu mă simt mai bine.
Mă simt de căcat.

Foto: Bogdan Mosorescu