M-am tot lovit in ultimul timp de oameni entuziasti. Pe blog am folosit cuvantul entuziasm in descrierea unor persoane. Vocabularul meu de buzunar apeleaza fara pasiune la pasiunea definitiei entuziasm.
Ieri am participat la o festivitate, un eveniment important al unei prietene ce tocmai a terminat facultatea. Am stat in margine de aula si am privit curioasa istoria si geografia. Studenti, parinti, bunici, frati, prieteni, profesori, prunci, olteni, ardeleni si banateni. Diversitatea mentalitatii sau a teritoriului s-a anulat in entuziasmul masei.
Studentii in robe au frematat cu entuziasm.
M-a izbit constatarea.
Mi-a atras atentia blandetea. Un profesor a gasit pe chipurile studentilor blandete. O grimasa mi-a mutat colturile gurii. Doar parintii mai gasesc blandete pe acele chipuri, eu am vazut cearcane, fond de ten, priviri trufase sau pierdute, obraji netezi, afrodite.
Iar atunci, intr-un ropot de aplauze, mintea s-a zgait usor ametita la masa. Un fir de transpiratie s-a scurs pe o sushumna cunoscuta din carti.
E grandioasa masa, iar efectul surprinde si nauceste si scepticii. Energia trupurilor incordate si a mintilor buimace atrage atentia unui iscoditor, unui carcotas ce pandeste din spatele unui chip comun, o bula de razvratire.
Multimea e dispusa sa asculte, sa aprobe, sa se inflacareze.
Unul trebuie sa se ridice insa.
Si asa apar purtarile crude, pogromurile, razboaiele, inumanul.