Nu stiu cum isi petrec unii ultimele zece minute din vacanta, dar eu, saptamana trecuta, dupa ce am alergat pe coridoare dupa cameriste, mi-am afundat mainile, pana la coate, in pungile de gunoi ale hotelului.
L-am uitat in camera, dupa ce mintea mea daduse deja vreo doua remindere, pe Musil, iar grecii astia, cretanii mai exact, nu pastreaza nimic din camere dupa ce sunt eliberate de turisti. M-au obligat astfel, grecii si iubirea de carte, sa scotocesc in gunoi.
Imi pierdusem orice speranta sa dau de Musil printre masline, bureti de baie, sticle, ambalaje de smochine sa zicem, cand coperta tare, cu hartie lucioasa i-a suras retinei mele.
Nu stiu ce inseamna ziua nuntii, dar ziua aia, cand am zarit cartea prin plasticul fad al pungii de gunoi, a fost una dintre cele mai fericite zile din viata mea.
Mizerabila apoi, coperta, am mers totusi cu ea strans lipita de piept pana la baie. Am curatat-o cu aceeasi atentie cu care curat funduletul Marei, cu grija, cu multa afectiune.
Tocmai grecii sa-mi faca mie asta?
Ei l-au dat lumii pe Homer si femeilor pe Zorba.
Iar cretanii, in 2011, il arunca pe Musil la gunoi.
In timp ce curatam coperta la baie, de undeva de sus, din susul scarilor nu de la Dumnezeu, o voce m-a strigat sa urc, autocarul deja astepta dupa noi.
Mi-am apucat in fuga bagajul, iar drumul de intoarcere a fost unul fericit doar pentru ca norocul sau Domnul mi l-a dat pe Musil inapoi.