Am fost, oh, am fost…
Am fost la Pink Martini.
Ceva în plămada ființei mele nu mă ajută să fiu o persoană prea muzicală. Da, merg la Tudor Gheorghe, dar spectacolele maestrului sunt o experiență pentru mine, căci adun de la o reprezentație poezie, muzică, gramatică.
Ieri, cu Pink Martini, m-am felicitat pentru alegerea mea, deși nu am luat biletele cu entuziasm, ci cu lejeritatea gândului că o să petrec o seară altfel decât în obișnuințe.
Am avut o surpriză.
În muzica acestei trupe m-am jucat cu un gând: frumusețea așternutului. Trupurile care se zvârcolesc între perne, cearșafuri și plăpumi. La intensitatea afectelor.
Apoi am aruncat o privire în sală.
Apoi am aruncat o privire pe scenă.
Sala și scena mi-au închis ochii și am răspuns la nici o întrebare pusă.
Cine iubește artiștii, este ademenit de exteriorul lor copleșit de pasiunile nestăpânite de pe scenă. Storm Large a cântat aseară pe scena Filarmonicii, dar în același timp a sedus. Scena naște seducători.
Artistul acaparează ochii, iar cuvintele și muzica șubrezesc măsura omului. Am înțeles victimele acestor artiști, căci e ușor, pe muzică, șolduri languroase și priviri galeșe să crezi că oamenii de pe scenă știu să iubescă mai bine ca oricine altcineva.
Oh, am fost la Pink Martini.
Ca să închei, o să mă folosesc de un compliment pe care l-am primit eu de la un seducător din viața mea de demoazelă.
A fost frumos, dar frumos e un cuvânt urât în comparație cu ce am trăit eu aseară.