E un cuvânt în lumea asta care derutează omul. Îi derutează simțurile și îi ofensează oarecum judecata.
Acest cuvânt e un concurs de împrejurări.
La întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, îmi amintesc că o singură colegă a rostit cuvântul. Instant, o perturbare sentimentală a scuturat clasa.
Colega mea a mărturisit că este fericită.
Fericit?
Cum vine asta?
O zi proastă? Necăjit?
Înțeleg perfect.
A spune cu voce tare că ești fericit îi derutează pe oameni la fel cum o furtună de vară sperie dobitoacele. Nu ai habar de ce ești în alertă, dar organismul se opintește în bufeurile minții.
Eu recunosc că evit cuvântul, starea însă mă cuprinde de multe ori. Cel mai fericită mă simt când plec la drum cu mașina și ascult muzică. Oh! Ce realitate de animal sălbatic descriu atunci. E ceva între mine și drum, între mine și muzica din mașină. La ultimul drum, Timișoara-Severin și retur, am ascultat jazz. Am dat sonorul mai încet de cum sunt obișnuită să ascult eu muzica și am înțeles, jazzul se ascultă în surdină, să rămână cumva în urma gândului.
Iar gândul meu alerga asemenea impalelor cu cornele lor muzicale, iar jazzul se strecura în urma lui. De atunci am toate notele pentru acest text, azi, acum, doar adunai cuvintele.
Mândră de formulare, mai scriu o dată: jazzul se ascultă în surdină, să rămână cumva în urma gândului.