Mă lamentez de 400 de pagini. Am început văicăreala de la 20 de pagini. Zanzibar, de John Brunner.
Am întrebat în stânga și în dreapta, o stângă pe facebook, o dreaptă la o întâlnire cu Sorin Oncu și Cosmin Haiaș dacă a citit cineva această carte. Retroacțiunea a fost zero. La început m-am asemuit, ca cititor al acestui roman, cu un pacient în comă. Sunt pagini pe care le citesc fără să înțeleg nimic. A devenit frustrant.
Am înțeles și apreciat ideea scriitorului, dar îi reproșez suprafața. 700 de pagini pentru suprapopulare?
Citesc greu, fără poftă.
Nu renunț pentru că nu-mi place.
Pe o pagină, am găsit aceste rânduri care m-au făcut să zâmbesc, iar un zâmbet trebuie recompensat. Brunner m-a făcut să zâmbesc, iar eu îi duc cartea până la capăt.

Un mare scriitor britanic a spus cândva că dacă ar fi pus în situația de a alege între a-și trăda țara și aș trăda un prieten, speră să aibă bunul simt de a-și trăda țara.