Iar m-au lăsat cărțile într-o ureche. Uneori, fără să conștientizez că inconștientul meu e salahorul unui gând, iau aminte de mine cum rostesc o idee.
Ieri, într-un solilocviu din fața unei tăvi cu cartofi ce urma să o bag la cuptor, am articulat cuvântul toropeală.
Am flatulat pur și simplu cuvântul, căci nu comanda a precedat acțiunea, ci o eliminare de stări emotive.
Mi-am amintit de lecturile mele din primii ani de facultate, multă literatură franceză, multă literatură gotică.
Uneori, pentru iubitorii de literatură, se poate aplica, adaptat, proverbul: spune-mi ce cărți citești, ca să-ți spun cine ești.
La 20 de ani am fost expusă prea mult unui anumit gen de carte, la 20 de ani deveneam femeie și descopeream așternutul, iar sufletul meu a căzut în toropeala unui fel de a fi franțuzesc.
Așteptările mele de demoazelă le-am regăsit flaubertiene. Dincolo de nota adulteră a personajului Emma, Flaubert construiește o femeie complexă care dorește o existență independentă.
M-am hrănit cu așteptări de iubire ideală și cu ingerințe criminale în viața fetelor. Călugărița lui Diderot m-a înfuriat, m-a făcut să plâng, m-a ambiționat să refuz orice amestec familial sau străin în viața mea. Eu decid pentru mine. Eu pot să iubesc un țigan dacă vreau, un negru sau un evreu.
Poate i-am pus în spate literaturii franceze prea multe, dar la colegele mele de la engleză nu am observat ambiții de afirmare feminină individuală, mai mult o ambiție reavănă de așezare într-un cămin.
M-am hazardat prea mult în acuzații, dar la 20 de ani, cu un caracter susceptibil, ce impact pot avea toate aceste lecturi?
Ce femeie să fiu azi când în anii devenirii am crescut în ambiții prost înțelese? Prost înțelese știu azi că sunt, atunci doar adunam, adunam, iar azi sunt în plină floare, floarea femeii care vrea să trăiască plenar.