Am făcut o descoperire. Mă întreb câte mame au mai aflat înaintea mea și de ce nu m-a avertizat nimeni. Mi-ar plăcea să se discute mai mult despre această neplăcere.

În februarie anul acesta, Mara, fetița mea, a împlinit șase ani. La șase ani articulează bine cuvintele și a început să dezvolte gândirea abstractă. Cu gândirea primară, la cererea mea, să pună un ochi în tigaie, Mara și-a apropiat chipul de tigaia jucărie. De la cinci ani, în urma dialogurilor purtate, mi-a atras atenția capacitatea ei de a sintetiza, trecerea de la simplu la compus. Mi-a cerut într-o zi să-i citesc un mesaj pe care-l ștersesem. I-am mărturisit că nu-l mai am, iar ea mi-a oferit soluția: povestește-mi doar ce-ți amintești.

Descoperirea mea ține de limbaj articulat și comportament.

Mara mea, fetiță de șase ani, nu mai are îngăduința celor din jur. Trupul i s-a deșirat, a căpătat forme de femeiușcă. Condiționările sociale nu tolerează la o aparență feminină un comportament considerat vulgar.

Deja s-a întâmplat să-mi fie copilul socotit vulgar. Mara nu a lăsat încă exhibiționismul în urmă. Își ridică fusta în cap, își arată uneori fundul, rostește căcat și pișat și se prăpădește de râs. I-au picat dinții, suge degetul mare, dar i s-a retras burtica, o să aibă abdomen curând, umerii sunt rotunzi cu aspect sidefat.

Trupușorul ei nu o mai ajută să primească aprecierile și bunăvoința celor din jur. Cu ea bebeluș am avut parte de alte priviri, de îngăduință. În primii ani o mamă deține o putere invizibilă prin căcăciosul din brațe. Dependența unei ființe de alte ființe stârnește empatie. Problemele create de boli, de alimentație, de neputința copilului de a se exprima o umplu pe mamă de respectul celor din jur.

Problemele legate de limbaj și de comportament, după vârsta de cinci ani, le atrag mamelor judecați. Mama devine iresponsabilă, incapabilă, iar copilul un monstruleț. Am întâlnit ochi dezaprobatori.

Când de fapt, după cinci ani începe greul. Comunicarea cu omulețul provoacă, are loc de la un eu la un alt eu. S-a desprins psihic de mamă. Mama nu mai este prelungirea lui. Mama e o persoană, el e altă persoană, rostește eu apăsat și își dorește independența.

Nu o să aleg calea ușoară. Nu o să-i bag Marei în cap rușinea și păcatul. De aceea încă își mai ridică fusta în cap. Cunoaște reguli, funcționează după ele, dar cu lipsa pedepsei. Absența unei nenorociri abătute asupra păcătosului încetinește procesul de educare.

Mara nu e o păcătoasă. Mara greșește și îi explic la nesfârșit până o să se fixeze. Am timp până la douăzeci de ani când o să-i fie și partea rațională a creierului adultă. Îmi pasă de privirile dezaprobatoare?

Mă înfurie uneori pentru că nu o pot apăra pe Mara de mințile înguste.

La șase ani, Mara nu mai are îngăduința celor din jur, iar mama ei nu mai e eroină prin naștere. Am devenit două persoane în generalul speciei. Eu, ca mamă, mă zbat pentru armonia ei.

N-am primit nici o palmă pe umăr cu mesajul: de la șase ani ai copilului o să simți singurătatea în a fi mamă. O să ți se anuleze drepturile și îngăduințele necerute la naștere. Copilul tău o să fie urât că e știrb și prost crescut pentru că nu-i faci educație cu frica de bătaie. O să auzi des că bătaie e ruptă din Rai.

Apropo de Raiul acesta, într-un dialog cu Mara, discutând despre comunicarea noastră, mamă-fiică, adult-copil, am întrebat-o ce soluție are ea pentru neascultarea ei. Nu-i place când ridic vocea. Am dezvoltat un sistem. Îi explic orice de trei ori, apoi ridic vocea.

Mara, vrei cumva să ajungem la bătaie?

Mara: mama, eu cred că tu gândești greșit.

Mara are dreptate. Copiii au de cele mai multe ori dreptate.