Cum poți să supraviețuiești cu soacra? Nu poți. Dar la fel de bine nu poți să supraviețuiești cu mama, cu sora sau fratele, cu un prieten sau altul. Fiecare merită să aibă un loc al lui. Cel puțin după 30 de ani doar așa poți să-ți păstrezi demnitatea.

Argumentele care susțin afirmația făcută n-au la bază nici o cercetare. N-am mers la bibliotecă, n-am efectuat nici o anchetă, nu mi-am intervievat mama, n-am discutat cu sora sau prietenele. Până și poveștile le-am lăsat deoparte. Să reactualizez idei din vremurile bunicilor și părinților despre soacre nu mă încântă. Nu scepticismul mă ține la distanță. Nu naivitatea îmi susține detașarea. Am cunoscut și eu soacrele altora în copilăria mea. Femei odioase în comportament care-și luau revanșa pentru nedreptățile vieții personale torturând la rândul lor o altă femeie.

Agresorii au fost și ei odată victime. Nu există soacră de meserie, există soacră programată. Cine s-a ridicat deasupra timpurilor sale, cine s-a debarasat de prejudecăți? Personalități marcante din istoria umanității au eșuat. Paul Broca vă spune ceva? Omul, doctor de meserie, cunoscut pentru descoperirea unei mici regiuni în cea de-a treia circumvoluțiune a lobului frontal stâng al cortexului, aria lui Broca, îi considera pe bărbați superiori femeilor, pe albi superiori negrilor. Să abandonăm prejudecățile presupune voință. Să ne punem întrebări. Să ne punem sub microscop convingerile cele mai ferme.

Femeile n-au fost încurajate să-și pună întrebări. Femeile au fost învățate să gătească, să țese, să cânte, să aibă grijă de copii. Adolescentele de azi își dau ochii peste cap. Presupun că fac referire la epoca dinozaurilor, dar de fapt femeia a votat pentru prima data în secolul XX.

Mă alătur adolescentelor. A fost odată. Nici soacra nu mai e ce-a fost. Nu mai intră în dormitorul norei dimineața fără să bată la ușă. Nu mai dictează orânduielile gospodăriei. Condițiile de viață s-au îmbunătățit. Familiile își permit să trăiască în case separate. Înghesuiala pare o amintire îndepărtată și mincinoasă. Sărbătorile mai păstrează și mai adună familia în jurul mesei.

Acel ceva care plutește în aer își are în continuare cauza în mâncare. Că nora așa. Că soacra așa. Că sare. Că zahăr. Că gluten. Toată lumea abia așteaptă să ajungă acasă. În punctul acesta semănăm cu toții cu un general rus. Nici o armată nu alungă inamicul ca iarna moscovită.

Orice s-ar întâmpla când ne aflăm în vizită, casa noastră ne așteaptă. Nici ușile trântite nu-și mai au rostul, nici tăcerile lungi, nici supărările. Fiecare are casa lui.

Când boala ne reține sub același acoperiș, scenariu se schimbă. Acela nu este un stil de viață, ci o situație. Dar acum o să mă opresc aici.

Fiecare are casa lui, iar asta ne permite să ne iubim mai mult și să râdem pe măsură.

Foto: Bogdan Mosorescu