Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Rivoli 59

De 18 iun., 2013 3 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Duminică am căutat niște mănuși chirurgicale, stăteam pe strada Rivoli din Paris, singură, concentrată, nădușită, și căutam cu ochii niște mănuși chirurgicale pe o clădire, așa primisem instrucțiuni într-un mesaj scris de la Sorin Oncu.
Printr-un raționament neînțeles acum de mine, mintea mea a cuprins imaginea unor mănuși imense chirurgicale, dar pe Rivoli nici vorbă de așa ceva. Am început să caut numerele pe clădiri, am zărit 57, eu aveam nevoie de un 59, dar în loc de 59, m-a izbit o multitudine de mănuși, colorate, umflate și înșirate pe clădirea din fața mea.
Am traversat strada, am urcat la etajul 5, am întrebat de Sorin și l-am găsit în compania unei doamne cu care am avut norocul să sporovăiesc puțin în franceză.
Bonjour.
Bonjour.
Tu parles francais?
Oui, je parle, j’ai etudie dans l’ecole.
Apoi a urmat un dialog lejer despre euroscepticism, iar după punct am început să mă bucur de Sorin și de instalația lui încă neterminată. Am aflat istoria clădirii, o aștern și aici foarte pe scurt.
Clădirea a aparținut unei bănci și foarte mulți ani a fost nelocuită. În anul 1994?, nu sunt sigură de an, niște artiști s-au instalat în clădire și au început să-i picteze pereții. Facem un salt, banca a vrut să-și recupereze clădirea, interesele au atras primăria, ministerul culturii și așa s-a descoperit că această clădire, ocupată acum de artiști, atrăgea în jur de 40 de mii de persoane pe an.
Numărul acesta a salvat arta, iar azi, și dragul meu Sorin Oncu are un spațiu în acea clădire unde își expune instalația inedită. Ca întotdeauna, și am început tot mai mult să apreciez acest gen de artă, Sorin atrage atenția asupra unei stări de fapt ascunsă între falduri de imagini idilice. Instalația lui desface realitatea Franței, realitate de care Sorin se îndoiește, căci romantismul și peisajele bucolice promovate de Franța nu îi vorbesc turistului sau nativului și despre cele 59 de centrale atomice. Franța are cele mai multe centrale atomice din Europa. Asta am aflat eu duminică la centrul de artă de pe Rivoli 59. Nu știam, iar modul cum mi-a revenit această informație, într-o franco-română, în desene și vederi reinterpretate, în champignoane închipuite ca centrale atomice, în zâmbete, în râsete cu lacrimi uneori, în șoapte când treceau vizitatori, mă asigură de acum înainte de un ochi puțin mai ager când vine vorba despre ceea ce primesc ca turmă atunci când se prezintă o națiune.
Mi-ar plăcea să pun și niște fotografii cu instalația, dar trebuie să-l aștept pe Sorin, să facă el acest pas, dar am câteva imagini cu clădirea, interior, exterior, și o fotografie, încercare stângace a mea, cu mine și Sorin.
Pentru o imagine mai clară, îi mulțumesc boemului Silviu Pârjolea.
Pentru românii de la Paris, nu ezitați să mergeți pe Rivoli 59.

rivoli

rivoli 1

rivoli 2

A doua zi după 30 de ani

De 13 iun., 2013 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am așteptat vârsta de 30 de ani la fel cum am așteptat vârsta de 18 ani, cu surescitare și cu speranță.
La 18 ani, am așteptat în iluzii libertatea care amăgește adolescentul. Cumva parcă 18 ar putea rupe lanțurile cu care ne-au împodobit părinții. A doua zi am constatat că nimic nu s-a schimbat.
Azi mi-e teamă de a doua zi după 30 de ani.
Vârsta asta am așteptat-o într-o promisiune, nu în iluzie. Azi am lanțuri foarte lungi și par liberă. Orice om vrea să pară liber, nu să fie neapărat în fapt. Concluzia poate fi simplă, o viață facem alegeri în funcție de o iluzie.
Cineva mi-a promis, cu o vorbă profetică, că 30 o să fie vârsta mea completă. La 30 o să fiu bujor de câmp, liliac alb în ianuarie, deplină, perfectă, absolută.
Cu siguranță 30 de ani o să mă surprindă perfectă ca femeie, relația mea cu mine ca femeie e cuprinsă în această sintagmă. Relația mea cu mine ca om mă agită însă. Mă paște o criză de personalitate, simt pur și simplu mișcarea la interior, se mută gânduri, se schimbă păreri, apar idei noi.
Uneori chiar nu știu cum reușesc să rămân mută când gâlceava de la interior pare să-mi mute maxilarele.
Iar acum, în gâlceavă, cu teamă, cu speranță naivă, pândesc ziua a doua. A doua zi după Crăciun, Crăciunul propriu și personal al genului feminin. O să mă privesc în oglindă și o să întâlnesc același chip, cu câteva riduri, cui îi pasă, dar privirea? Dincolo de oglindă, dincolo de căpruiul ochilor, o să-mi fie rușine.
Ce-am făcut cu viața mea?
Ce-a făcut viața mea din mine?
M-am pierdut în general, nu mi-am descoperit individualul, maladiile lui Noica răspund la unele întrebări, dar nu se potrivesc întru totul rănilor mele din copilărie sau educației mele universitare.
Uneori cred cu certitudine că tot ce îmi lipsește și tot ce vreau de la viață este armonia, dar mă mut repede rațional și sentimental din acest bluf de caracter, căci uneori râvnesc la profesie, alteori mă atrage gospodina, de multe ori izbutește feminista, de fiecare dată mă năpădește nimicul, nimicul lui Pessoa, nu sunt nimic. Nu voi fi niciodată nimic. Nu reușesc să voiesc să fiu altceva decât nimic. În rest, țin strânse în mine toate visele lumii.
Poate începând de a doua zi ar trebui să accept că armonia mea și echilibrul stau tocmai în acest haos sentimental, să mă accept cu toane, dar mai ales să mă accept modestă. Dar cum, cum? Întâmpin aici aceeași dificultate ca la iertare. Eu zic te iert, dar nu am habar cum să fac asta. Eu mă accept modestă, dar nu am habar cum să mă lepăd de toate așteptările mele pe care mi le-am ridicat copil fiind.
A doua zi după 30 de ani, mi-e imposibil să nu mă agăț de vorba aceea profetică, să nu sper, de aceea mi-au rămas niște zile zbuciumate de trăit.

Din nou, Casa Faenza

De 12 iun., 2013 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

Ritm, blogul meu are deja un anumit ritm de câtva timp. Are ritm, și are timp, a devenit cumva autonom.
În ciuda acestui fapt, am rămas datoare câteva articole de bun simț. Azi nu mai amân și aduc mulțumiri sincere și apreciative lui Vladimir Bulat.
Am scris eu acum doi ani un articol despre copiii de la Casa Faenza Timișoara, iar Vladimir Bulat mi-a răspuns și a pregătit un pachet pentru ei. Anul acesta, cu ocazia acelorași sărbători pascale, fără să scriu însă, Vladimir m-a contactat și mi-a cerut ajutorul pentru a mai trimite un pachet copiilor autiști de la Casa Faenza.
Mi-a făcut nespusă plăcere să fiu mijlocitorul unui asemenea gest și separat, într-un dialog cu sinele, nu cu eul, mi-am întărit încrederea în oameni. Oamenii sunt buni, unii doar cresc prost. Neșansa strică orice personalitate, caracterul neavând nici o circumstanță favorabilă.
Am livrat pachetul cu zâmbetul pe buze. Am livrat pachetul în ochi de bugetari mirați că nu există nici o înțelegere între instituție și binefăcător, doar o pornire sufletească. Am închis ușa și am privit în urma mea cu un sentiment de mulțumire sufletească. Vladimir Bulat a fost tot timpul în gândul meu, atunci când am luat pachetul, când am livrat pachetul, când am zâmbit cu satisfacție.
Mulțumirile care merg la el acum vin din două direcții, de la instituție și de la mine.
Mulțumim, domnule Bulat.
Mulțumesc, Vladimir.

Zice Dunia

De 10 iun., 2013 2 Trăiri afective ale mele, Zice Dunia , , , 0

Îmi doresc pentru mine, cu toate lecturile, cu toate meditațiile și introspecțiile, să ajung în punctul acela în care nimic nu mă mai miră.
Consider că acest punct din viață aduce și detașarea, detașare de rău, de critică, de ipocrizie, de superficial. E uman zic eu.
Zilele trecute mi-am zis că tocmai această umanitate mă și dezumanizează. Un om atât de pașnic, atât de detașat îmi apare plin de iubire în absența ei. În prezența ei totul te miră, mai ales firescul.
Se pare că am devenit avangardistă, am terminat de nimicit obiceiurile vieții românești în mine, și rămânând fără obiect, am trecut la propriile teorii. Distrug ce am ridicat chiar eu.

Dialoguri în era E-reader

De 5 iun., 2013 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Cristina Chevereșan, Dialoguri în era E-reader

Dintr-un început formal, Domnule profesor, ați părăsit România la începutul anilor 80, care îmi anunța o lectură rigidă, am sfârșit lectura într-o conștiință de sine că ceva s-a schimbat.
Acest ceva se referă la perceperea fenomenelor lumii exterioare. Cartea de interviuri a Cristinei Chevereșan m-a îmblânzit intelectual.
La primul interviu, cu profesorul Marcel Cornis-Pope, am căscat firesc de plictis. Reacția nu se datora subiectului interviului, ci subiectului de român emigrat în America înainte de 89. Încă un român emigrat care face carieră în altă țară.
La al doilea interviu m-am relaxat cu Dragă Gish. Am citit cele câteva pagini dedicate scriitoarei americane de origine chineză, Gish Jen, savurând. Pe îndelete mi-am notat pe hârtie cuvântul etnie, America și catalizator. Nu aveam încă habar de direcția lecturii, dar eu începusem să-mi fac o idee. Mintea mea începuse deja să facă trimiteri asemenea notelor de la subsol. Îmi revenea în gând Lucian Blaga cu o observație a lui despre cultura franceză și cultura germană.  Cultura franceză se consideră model și nu acceptă decât să fie imitată, iar cultura germană sfătuiește să fii tu însuți. De aici am considerat eu să scriu nota despre catalizator, America a devenit catalizator pentru diferiți cercetători de altă etnie.
Cu interviul lui Tino Villanueva mi-a venit o confirmare despre etnie. Poet american de origine mexicană, Tino mi-a prilejuit repezeala de a lipi eticheta cărții. Mi s-a părut firesc să-mi zic mie însămi că am în mâini o carte despre scriitori americani de diferite etnii, etnie care, subliminal, le dictează o anume direcție în cercetarea lor. Imediat după m-am pierdut lingvistic. Interviul mi-a ridicat întrebări de limbă.
În acestă deconcentrare am citit interviul lui Dominick LaCapra. Am pierdut direcția interviurilor, direcție închipuită de mine și într-un obscur raționament am dat paginile reactualizând conceptele de istorie, memorie, traumă.
Cu Lindsay Waters, angajat al Harvard University Press din 1984, m-am simțit admirând. Nu mi-a fost foarte clar dacă admir oamenii despre care citeam sau dialogul pe care l-a impus prin întrebări Cristina Chevereșan. La finalul acestui interviu a devenit clar, admiram deopotrivă omul care dădea și omul care lua interviul.
Am simțit foarte clar atunci mutațiile intelectuale, îmblânzirea de care am amintit la începutul acestor aprecieri critice.
La ultimul interviu, cu David Crystal, mă găseam surescitată. E oare posibil ca un lingvist aparținând unei generații fără E-reader să mă influențeze atât de mult în judecata despre propria mea generație? Cum poate o persoană educată în alt moment istoric să fie mai deschisă sufletește și intelectual cu tinerii de azi ca mine? Generația mea a participat la explozia internetului, nu a luat aminte din margine. Din participați, am trecut în margine prin lipsa de toleranță.
Dialoguri în era E-reader a devenit o lecție, lecție de toleranță mijlocită prin interviuri cu diferiți scriitori aparținând altei generații.
Sincer, nu am crezut în utilitatea unei asemena cărți, dar dialogul impus de Cristina Chevereșan m-a apropiat nesperat de mult de propria mea generație.

 

 

Despre dragoste cu Mara

De 3 iun., 2013 7 Trăiri afective ale mele , , , 0

Au trecut zile, au trecut luni, au trecut, iar eu nu am mai scris nimic despre lumea Marei. Mara mea are într-adevăr lumea ei, căci am grijă ca lumea mea să nu bruieze lumea ei, o las, cât îmi permit nervii, cât îmi permite educația, să descopere lumea de una singură. O îndrum când cere ajutorul și mă abțin uneori foarte greu, căci tendința adulților asta este, să spună copiilor ce să vadă, ce să gândească, ce să simtă despre lumea înconjurătoare, să nu fiu adult, ci om în fața ei.
A fi om în fața copiilor este un act de nemăsurat curaj și noblețe, iar eu scapăt cu noblețea, căci am o gură foarte mare și uneori o minte foarte simplă.
Revenind la Mara, la lumea ei, a desenat zilele trecute cu plastilină pe pereți steluțe. Am întrebat-o de ce a făcut asta, știind că nu are permisiunea, iar comportamentul urât se pedepsește.
Mi-a răspuns cu capul înclinat și zâmbind:
Dar am desenat pentru tine, mama, pentru tine.
Iar în altă zi, mergând cu mașina și ascultând muzică la radio, Mara mi-a atras atenția că a auzit dragoste.
– Mama, ai auzit, a spus dragoste.
– Da, mama, da, a spus. Dar ce înseamnă dragoste?
– Păi dragoste înseamnă să iubești mamele.
Am zâmbit potolit, am zâmbit amuzată.
Să țin minte să-i amintesc peste 10 ani ce înseamnă dragostea.

Marele Gatsby

De 30 mai, 2013 7 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am citit acum câțiva ani Marele Gatsby al lui Fitzgerald. Azi, acum, răsfoiesc paginile cărții și încerc să găsesc un pasaj care mi-a rămas foarte clar în amintire. La pagina 40, ediția cărții mele, începe petrecerea de la apartamentul închiriat de Tom Buchanan. Din toată cartea, eu am păstrat în amintire beția aceea. Detalii despre căldura verii, despre câine, alcool și mobilier.
La finalul cărții eram foarte sigură că am lecturat un roman nu pe gustul meu. Nu-mi schimb azi părerea, dar între timp, am luat mai mult aminte de acei ani. Am citit mai multă literatură americană, iar cu Kerouac s-a produs o schimbare.
De la Kerouac nu am mai citit literatura acelor ani cu pretenții, ci cu afecțiune. Nici azi nu înțeleg foarte bine acel stil de viață, dar îl accept, accept mai ales dorul de ducă și individualitatea.
Revenind la Gatsby, am văzut filmul imediat ce a apărut, poate e singurul film pe care l-am așteptat.
Mi-a plăcut, mi-a plăcut filmul în detrimentul cărții. Observ acum că a declanșat o oarecare isterie în rândul duduilor. Oare ce anume s-a apreciat? Visul? Iluzia? Tragedia? Iubirea?
Înclin foarte mult să cred, bazându-mă doar pe intuiție, așadar, oricine mă poate nu contrazice în afirmație, ci desființa cu argumente, că acest film le-a plăcut într-o notă de confirmare și consolidare a supremei iubiri.
Au mers duduile la film și au trăit în orele derulării filmului o iubire la care au visat sub pătură în adolescență. În adolescență adormeau cu gândul la iubire, în prezent s-au trezit cu gândul la iubire.
Au fremătat și suspinat în sală, poate au uitat chiar să-și mănânce popcornul, iar când lumina a izbucnit în sală, fiecare a clipit mulțumită că se întoarce acasă în relația ei plină de confort.
Nu mă exclud de obicei când fac afirmații despre sexul feminin, uneori suntem doar femei, indiferent de educație și personalitate, dar acum un oarecare sentiment de nedreptate îmi permite să rămân în margine și doar să le observ pe aceste extaziate care și-au falsificat câteva ore de realitate sperând cu gândul la marea iubire, dar trăind o iubire confortabilă.
Aproape nimic nu e confortabil în iubire. Aproape nu-mi înțeleg iritarea și ce anume le reproșez, dar simt deviată experiența pe care a adus-o cartea lui Fitzgerald. Cum fiecare a avut o anumită simțire după vizionare, și cum tocmai simțirea e cea mai importantă, eu totuși mă întreb dacă ele s-au întrebat cât de adevărate sunt simțirile lor și dacă se pot încrede în ele?
Sau s-au întors pur și simplu în relația lor ușor mofluze, dar mulțumite de confortul sentimental?
Cartea are mai multe planuri și îmi pare rău că planurile s-au pierdut în vise de gâște, poate asta mă irită cel mai tare.
Eșecul unui om constituie o experiență, eșecul lui Gatsby constituie eșecul fiecăruia dintre noi în fața iubirii, și fiecare dintre noi trăiește în eșec ignorându-l.
Iubirea aparține oamenilor, dar iubirea nu se vinde oamenilor.

Curs de filozofie povestită XI

De 24 mai, 2013 2 Cursuri povestite, Trăiri afective ale mele , , , , 0

Fără un soare suveran pe cer, mă gândii că un nou curs de filozofie povestită va fi foarte bine primit.
Finalul ultimului curs amintea de filozoful empirist Locke.
Azi ne distrăm cu Locke, iar eu îl plac foarte mult, deși nu i-am citit nici o lucrare. Cea mai importantă lucrare a lui este O încercare cu privire la rațiunea omenească.

Locke a trăit între anii 1632-1704. În tot acești ani a încercat să-și răspundă la unele întrebări, doar asta fac filozofii.
De unde își iau oamenii gândurile și reprezentările?
Putem să avem încredere în ceea ce spun simțurile noastre?
Locke era de părere că toate gândurile și reprezentările noastre sunt un reflex a ceea ce am văzut sau auzit. Înainte ca noi să fi simțit ceva, conștiința noastră este asemenea unei tabula rasa – unei table pe care nu se scrie nimic.

Locke compară conștiința cu o cameră nemobilată. Se ivesc senzațiile, vedem lumea, o mirosim, o gustăm, simțim și auzim, astfel iau naștere ideile simple senzoriale.

Și în conștiință se petrece ceva. Ideile simple vor fi prelucrate prin meditație, reflecție, credință și îndoială. Așa se nasc ideile reflexive.

Locke face diferența între senzație și reflecție.
Conștiința nu e un receptor pasiv. Ea ordonează și prelucrează toate impresiile senzoriale care o asaltează.
Locke subliniază că prin simțuri noi preluăm numai simple impresii.
Exemplul mărului.

Mănânci un măr, simți întregul măr într-o unică impresie simplă. În realitate preiei o serie de impresii simple, că e vorba de ceva verde. care miroase proaspăt, e zemos și are gust acrișor.
Abia după ce ai mâncat mai multe mere, te gândești că ai mâncat un măr.

Tot materialul cunoașterii lumii noi îl datorăm aparatului nostru senzorial. O cunoaștere care nu se lasă redusă la simple impresii prin simțuri este o falsă cunoaștere și trebuie respinsă.

Urmează a doua întrebare.
Este lumea cu adevărat așa cum o simțim noi?
Locke făcea deosebirea între calități senzoriale primare și cele secundare. Prin calități primare înțelegem: greutate, formă, mișcare și numărul lucrurilor.
Mai sunt senzații și cu privire la alte însușiri ale lucrurilor, ceva e dulce sau acru, verde sau roșu, cald sau rece. Locke le numește secundare, iar acestea nu redau însușiri reale, ci ele reprezintă doar influența însușirilor exterioare asupra simțurilor noastre.
Însușirile secundare diferă de la animal la animal, de la om la om.

Locke susține că e în firea rațiunii omenești să afirme existența lui Dumnezeu.
Cunoașterea lui Dumnezeu provine din rațiunea omenească.
Locke a apărat libertatea de opinie și toleranța. A preconizat egalitatea în drepturi a sexelor socotind că poziția subordonată a femeii a fost impusă de bărbați și tocmai de aceea bărbații pot schimba o asemenea postură.
Locke a fost printre primii filozofi care s-a preocupat de problema rolurilor care le revin sexelor în societate. Acest lucru a fost de mare importanță pentru John Stuart Mill.
Tot Locke a propus principiu al separării puterilor. Puterea în stat trebuie divizată în 3 instituții:
– legislativă sau parlamentul
– judiciară sau tribunalele
– executivă sau guvernul
Împărțire pornită de la Montesquieu.
Locke a susținut că legislativul și executivul trebuie separate dacă vrem să împiedicăm tirania.

Cam atât pentru azi, atât e chiar întins, știu. Dar nu avem soare, ne putem încumeta. Și v-am zis că îmi place Locke, nu?
Pe viitor revin cu Hume.

Ultimul zvâc al femeii

De 23 mai, 2013 9 Trăiri afective ale mele , , , , 0

E ceva cu mine sau între mine și un drum făcut cu mașina. Întotdeauna o stare de mulțumire intensă se instalează în momentul în care m-am pus la drum.
Mă simt fericită și chiar sunt fericită.
Nu am habar de ce psihicul meu e atât de intim cu un mijloc de transport. Gândindu-mă acum la Freud, la analizele lui, pot face o presupunere. În copilăria mea, cele mai frumoase momente cu familia au început cu un drum, concedii ale părinților pe care le petreceau cu noi în diferite stațiuni ale țării.
E o explicație pertinentă care poate descrie plăcerea mea dintr-un drum cu mașina. Un drum cu mașina, cu condiția să fiu singură, îmi permite foarte mult să mă gândesc la ceilalți, eu în raport cu ceilalți.
Mă judec, mă dojenesc, mă încurajez, iau decizii, mă îmblânzesc, mă încrunt și zâmbesc. Uneori ies de pe partea carosabilă, căci visez cu ochii deschiși. Asta constituie o mare prostie și sunt conștientă, la fel de mare ca aceea de a-mi lua ochii de la drum să mă privesc în oglindă. Nu mă rujez, dar înfiripez un dialog cu proprii ochi.
În ultimul timp mă privește o femeie, iar sufletul meu începe să se ghemuiască ca un câine ud care în sfârșit a găsit un loc uscat.
Cunosc femeia care mă privește, dar nu o recunosc. Eu ieri am întins rușinată un buchet de flori învățătoarei mele. Ieri am plâns pe coridor, deoarece am uitat vocabularul acasă, iar doamna profesoară de română ne pedepsește cu un 4 în catalog. Tot ieri am fost în vizită la prietena mea pentru că a lipsit de la școală fiind răcită și sigur ieri sora mea mi-a făcut cu mâna din tren că a plecat la Timișoara la facultate lăsându-mă cu un copleșitor sentiment de singurătate.
Nu, nu recunosc femeia.
Dar tot ieri, îmi amintesc acum, am stat așezată pe marginea patului când ceva cald m-a determinat să mă ridic. Mi s-a rupt apa, căci ieri, într-o sală cu o lumină puternică, un bărbat un ochi albaștri și păr alb, mi-a pus o bebelușă pe piept.
Ieri s-au întâmplat toate astea, ieri am mers în clasa I primară și ieri am născut o bebelușă, dar tot nu recunosc femeia care mă privește.
Zâmbește ca mine, se încruntă ca mine, chiar își lasă puțin capul într-o parte ca mine. Trântesc oglinda, strâng de volan, accelerez, dar femeia e tot acolo în singurătatea mea fizică. Mă irită ochii aceia înțelegători. Atitudinea ei chiar mă înfurie. Ah! Un zvâc. E ultimul zvâc al femeii. Cu simțirile de copilă, cu un chip de madonă, madonă ca perfecțiune feminină nu mironosiță, femeia oferă ultimul ei spectacol. E perfectă. Femeia la 30 de ani e perfectă, nu schimbă prefixul, ci se desăvârșește. Puternic creatoare, puternic conștientă de sine, femeia câștigă un război care nu a existat niciodată.
Acceptă copila de la interior, acceptă chipul care îi revine de la exterior și pășește victorioasă.
A câștigat fără să știe că a participat la vreun concurs, dar mai ales nu știe ce a câștigat, e un câștig fără obiect, fără scop, doar un câștig al femeii la 30 de ani. La 30 de ani ești femeie și tot ce înseamnă și aduce cu sine femeia.