Cel mai bine mă simt când scriu. Cel mai rău mă simt când recitesc ce scriu. Mă consider utilă după ce am scris. Mă consider inutilă în orice oră în care nu scriu.

Printre toate aceste afecte și gânduri, trăiesc o viață cât se poate de frumoasă. Citesc foarte mult, iar lectura te încarcă de gânduri și de sentimente. Demonul amiezii de Solomon mi-a răscolit prin obsesia pentru nimic și inutilitate. Atâția oameni suferinzi pe lume! Atâția oameni implicați să-i ajute, să-i trateze, să-i salveze pe suferinzi! Habarul despre atâta durere desprins din experiența lui Solomon m-a făcut să mă întreb: De ce ținem atât la viață?

Curiozitatea despre viață m-a îmboldit la 16 ani, prima criză existențială. Cum au reușit ceilalți să-și ducă zilele după 16 ani? Ce anume, la interior, ne motivează să trăim? De atunci mi-am dat diverse răspunsuri, satisfăcătoare de alocuri, dar niciodată acceptabile. Încă lucrez cu datul. E dat să fim buni. E dat să fim fericiți. E dat să fim morali. Nu m-a convins nici un dat. Sunt de acord că ceva în noi ne împinge înainte. Să trăim. Să respirăm în primul rând. Apoi să ne căutăm sinele. Să-l așezăm într-o lume. Să-i dăm un rol. Să-i dăm importanță.

Certă mai este rătăcirea omului. De ce ne punem în slujba materialului mai mult ca-n slujba cunoașterii de sine? Chiar este mai ușor? Mă frapează disprețul unor persoane inteligente față de bunurile materiale. Mă frapează dezinteresul altor persoane inteligente față de cunoaștere. Spoiala caracterizează cel mai adecvat aceste două categorii. Bunurile materiale și cunoașterea nu se exclud, se includ. Abordările categoriilor se exclud. Se numește apărare. Ne apărăm, indiferent de categorie, de tot ce ne provoacă disconfort și durere.

De la prima criză existențială am escaladat în alegeri proaste. Mă uit în urmă la viața mea și când nu-mi place ceva mă umplu de neliniște. Iar atunci mă scutur și mă concentrez pe ceva din prezent. Cum nu mai pot schimba nimic, refuz sentimentul de vinovăție. Cum mă bucur de mine cum am ajuns să fiu, caut să pricep în ce am descoperit echilibrul dintre cunoaștere și bunuri materiale?! Vreau să-i îndrum și pe copiii mei.

Aș zice că educația urmată îndeaproape de autoeducație au dus la un oarecare echilibru. Nu stau tot timpul în echilibru, dar mereu reglez balanța. Mă ajută întotdeauna să râd, să scriu, să citesc, familia, prietenii și călătoriile.

Cine mai este mulțumit de cum este în prezent?

Pot spune uneori: M-am trezit la 41 de ani. Cu referire la trecerea timpului. Ieri a fost un moment, o situație, o senzație. De când îmi amintesc lupt să fiu, iar asta mă irită și mă întristează în același timp. Nu cumva am luptat să fiu și am pierdut din vedere cine am fost, cine aș fi putut fi? Ce gând înfiorător și periculos! L-am alungat. L-am reluat ca să-l notez și nu mai revin asupra lui. Are potențial de a mă dezechilibra dintr-o viață pe care o consider suportabilă cu zeci de atingeri formidabile.

O să formulez pe lângă acel gând. În mica mea familie asist îndeaproape la devenirea celor doi copii, Mara și Mateiu. În condițiile actuale de viață, îmbunătățite, ajustate, rafinate de către părinți și stat, când anume se mai întreabă copiii: Care este sensul vieții? Mateiu n-are gândire abstractă, deci preocuparea pentru sensul vieții nu e posibilă. Mara a dezvoltat gândirea abstractă, dar nu cugetă la viitor. Aici consider că mă așteaptă un examen dificil. Cum să-mi îndeplinesc rolul de mijlocitor între copil și societate cu o temelie care amintește haosul?! Lupte în copilărie ca să fiu apreciată și ascultată în familie. Lupte în școală pentru a nu mă afecta comportamentul preferențial practicat cu nerușinare de unii dintre profesori. Lupte în relațiile de iubire acceptate pentru a nu repeta greșelile mamei. Lupte pentru a-mi susține ateismul. Lupte pentru creșterea Marei. Lupte, prea multe lupte. Câtă energie consumată în lupta pentru a fi cum sunt azi! Și nu știu exact cum sunt și cine sunt. Cu exactitate știu ce vreau și ce nu vreau. În prezent mă interesează aplicabilitatea cunoașterii și tehnicile de a-mi păstra calmul.

La 41 de ani mă simt pregătită să înfrunt viața. Ce târziu! Generația mea, generațiile următoare, cei care se nasc și cei care urmează să se nască, suportă o maturizare întârziată. Condițiile de viață acționează ca un duh din lampă. Aproape totul se îndeplinește fără efort. În această notă, nu există un risc de a deveni fundamentaliști? Să renunțăm la gândirea critică și să trăim după cum ne spune să trăim o mână de oameni, cea mai veche poveste din istoria omenirii?! Mi se pare mie? Credeți că înnebunesc, că nimic nu-mi justifică îngrijorarea?

Reprezentanții bisericii au făcut o treabă extraordinară, încă o fac. Trasează sarcini oamenilor. Le controlează fiecare aspect al vieții. Îi pedepsesc. Îi răsplătesc. Îi iartă. În viața practică, maică mea nu spală duminica sau de sărbători. Așa îi cere dumnezeu prin reprezentanții lui. Râd. E amuzant. Dumnezeu imaginat ca forță supremă, creator și judecător se supără că mama, Ioana și Ion spală duminica. În viața intimă, maică mea a considerat sexul înainte de căsătorie păcat, iar a doua zi, imediat după ceremonia religioasă, sexul s-a curățat de păcat. Râd. E amuzant, dar și trist. Gândirea asta e responsabilă de multe violuri suportate de femei în căsnicie.

Pregătită de viață, cu o cunoaștere a ei prin experiență și învățare, mă depășește contextul. Unii dintre noi pur și simplu pierdem momentul. Tot ce mai pot să fac este să-mi ghidez copiii spre oportunitățile lor.
Apoi să mă retrag cu cărțile mele.

O săptămână întreagă s-a scurs pentru o semi-renovare a bucătăriei. Cel mai important, chiuveta este din nou funcțională. Mi-a repornit imaginația suspendată de necesitatea de a fi funcțională și utilă pentru casă. Am apucat din nou drumul către Hornbach, Tempini, Romstal, Dedeman, Ikea.

Duminică am șmotruit toată ziua. Seara îmi sfârâiau călcâiele. În orele petrecute în bucătărie și la chiuvetă mi-am reconfirmat. Curățenia a picat odată cu imperiile. De câte ori pe lună înlăturați praful de pe mobila din bucătărie? De câte ori pe lună degresați mobila de bucătărie? Eu fac de două ori pe an. Sunt sigură de o dată, a doua oară deja am îndoieli. Refuz să devin sclava casei. O casă curată, fără privilegiile datorate originii și bogăției, te transformă într-o persoană cu o voință subordonată. Speli, ștergi, cureți, degresezi în loc să citești, să asculți muzică, să te plimbi, să contempli, să te cunoști pe tine. Ceea ce înfăptuim noi, ca oameni moderni, se numește funcționare practică. Dăm cu aspiratorul, ștergem praful și gata! Cine își lustruiește în prezent tacâmurile? Cine aplică ceară regulat pe mobilierul de lemn? Cine mai are mobilier de lemn? Ei, cu siguranță, oamenii bogați care se bucură de privilegiile datorate originii și bogăției. Clasa de mijloc îi vede rar, îi întâlnește și mai rar. Vedem des săracii. Întâlnim des săracii.

Baia este un spațiu comun în vremurile actuale.

Aristocrația a ținut la intimitatea partenerilor. I-a separat. Ce firesc!

La fel de firești sunt stropii de lângă vasul de toaletă la bărbați. Indiferent de statut, împrăștii când ții în mână un penis fie că ai titlu de lord, fie că te numești simplu Ion.

Separarea menține misterul dintre parteneri. E necesar puțin mister în special dacă vă place să simțiți două lumi ciocnindu-se în intimitate. Erich Fromm se exprimă frumos. Să văd dacă pot să redau. Natura ne-a oferit un exercițiu de concentrare: actul sexual. Dacă te gândești la șmotruială, stropii de urină, impozitul la mașină când faci sex, atunci nu te concentrezi. Dacă nu te concentrezi, atunci nu te implici. De ce faci sex dacă nu te implici? Asta e greșeala. Te implici în relație, te implici în sex, te implici pentru sporirea și menținerea bunăstării sufletești.

Vedeți, chiuveta funcționează. Merg să mai spăl niște vase ca să-mi pregătesc un articol și pentru mâine. Ce ați citit în săptămâna care tocmai a trecut?! Și ați râs?!

În ultimii doi ani, prin intermediul Facebook, am avut ocazia să-mi revăd prietenele din copilărie. Nu ați înțeles exact ce vreau să spun. N-am purtat un dialog revigorant cu prietene din perioada școlii. Nu. Fetele fetelor m-au năucit prin asemănare cu mamele lor. În special vârsta lor s-a suprapus peste vârsta mamelor. În continuare, când rememorez zilele de liceu sau de facultate, par că aparțin anului trecut. Timpul nu-l simt. Timpul îl observ în fotografii. Chiar și oglinda mă minte, căci oglinda reflectă, dar imaginea aparține sentimentelor.

Așadar, fetele prietenelor mele și Mara mea suntem noi. M-am oprit câteva minute asupra unei fotografii cu o splendoare de fată. Înzestrată cu îmbinări dezirabile, chipul și trupul în armonie, am zâmbit cu tristețe. Mama ei mi-a povestit că într-o ceartă, se ciondănesc des în ultima vreme, i-a reproșat că nu a făcut nimic cu viața ei. Oh, toanele adolescenței cât pot să rănească!

Mama ei i-a schimbat viața în întregime. S-a căsătorit îndrăgostită de un bărbat mai mare cu 20 de ani ca ea. A crezut că e îndrăgostită. Ceea ce a sedus-o a fost puterea. Nimic nemaiîntâlnit în istoria bărbaților și a femeilor. Ea l-a luat pentru bani. El a luat-o pentru frumusețe. Nu și-au propus, dar le-a picat bine amândurora. Le-a picat bine pentru câțiva ani, iar apoi, cum cuplurile au demonstrat în timp, relația lor a pierdut echilibrul. Nu-ți suporți jumătate de veac partenerul pentru bani sau frumusețe. Cred că îți poți suporta jumătate de veac partenerul dacă începuturile aparțin iubirii pasionale și dezinteresate. Când te doare lipsa celuilalt. Când te doare prezența celuilalt. Când plângi și râzi în același timp. Când în brațele celuilalt respiri ușurat și te simți acasă. Exact, patetisme din astea! Patetismele susțin cuplul trecut de 20 de ani de conviețuire.

Fără căsătoria mamei cu acest bărbat, în prezent tatăl, splendoarea de fată înzestrată cu îmbinări dezirabile, chipul și trupul în armonie, nu și-ar fi luat un an, după terminarea liceului, să călătorească prin Asia, America de Nord și America de Sud. Mama ei a crescut într-o familie tradițională ca a mea. Tatăl zice, restul execută. Clasa de mijloc rar are acces la lumea bogaților. Mama și-a folosit cea mai cunoscută armă: frumusețea. Tot potențialul ei s-a pierdut sau s-a ajustat în numele frumuseții. N-aș putea judeca niciodată o persoană care vrea să-și depășească condiția. Aș critica un comportament reprobabil. O căsătorie din interes nu o încadrez la comportamentul reprobabil. Dezinteresul pentru dezvoltarea și atingerea potențialului îmi activează criticismul. Nu-mi trebuie mult să exagerez cu critica mai ales în prezența persoanelor care refuză cunoașterea.

Îmi pare rău de prietena mea, de faza prin care trece cu fata ei. Sper ca în următorii ani, cu un cortex mai dezvoltat și cu un autocontrol mai exersat, or să fie capabile să comunice și să-și arate empatie. Nu o putea fata să-și ierte mama că nu-l iubește pe tata. Nu o putea mama să fie sinceră cu fata despre sentimentele ei romantice. M-aș bucura să stea de vorbă și să se asculte fără să judece. Să-și evalueze prezentul și să-și schițeze viitorul.

Soarele e unul,
Mama una este.
Grigore Vieru

Foto: Lorena Dumitrașcu

Renovărilor de la apartament le-am pierdut șirul. Stau în dezordine și mă întreb: Ce forță (pe care nu pot pune degetul) mă mână să îmbunătățesc, să simplific, să înfrumusețez? O să răspund cum îmi vine în minte. Personalizez apartamentul, îl poetizez. De aceea mă întristează și mă irită toate îndrumările spre ieftin. Știți de câte ori am auzit că ieșeam mai ieftin cu un produs sau altul?! Ieftin, la fel ca scump, țin de o reprezentare vagă. Ieftin sau scump înseamnă că nu știi ce vrei, dar știi ce îți permiți. Eu am decis să-mi permit calitatea.

Calitatea asta mă epuizează adesea. De o săptămână adorm și mă trezesc cu gândul la chiuvetă, cu mesaje de la diverși furnizori despre chiuvete. Refuz să înlocuiesc blatul de la mobila de bucătărie cu un produs necalitativ pentru libertatea de a alege orice model de chiuvetă. Blatul meu necesită o dimensiune anume.

În câteva direcții aș putea duce discuția despre ieftin/scump. Aș scrie pagini. O să mă opresc asupra rezistenței. Mă lovesc de rezistența unor persoane de a experimenta frumosul zilnic în propria casă. Ce-mi trebuie aia, și aia, și ailaltă? Mă cred mai cu moț? Românii renovează cu Dedeman. Profit de ocazie să salut magazinul Dedeman, o afacere de familie am înțeles.

I-am citit pe Baudelaire și pe Oscar Wilde, esteți par excellence. Îmi plac Baudelaire și Oscar Wilde pentru rafinament și atitudini exclusive. Cultiv și eu rafinamentul. Tind spre atitudine exclusivă. Nu renovez condiționată de cetățenie, ci însuflețită de poezia spațiului. Nu-mi place să fiu ca toată lumea. Nu-mi place nici să fiu oaia neagră. Îmi place doar să fiu și asta înseamnă să experimentez.

Gândurilor plictisitoare despre chiuvete, baterii, șapă, gresie și așa mai departe le țin piept cu lecturile din Solomon și Ehling. Ștefan Ehling, în cartea Profesor Hubner, menționează ziarul Volkischer Beobachter. Numele lui Alfred Rosenberg s-a ivit în memoria mea. Yalom, cu cartea Problema Spinoza, i-a dat o voce și un chip lui Rosenberg. Hm, literatura! E ceva aici, simțiți? S-a creat o legătură invizibilă între mine și Alfred Rosenberg, între mine și un nazist, o intimitate și o senzație de recunoaștere a umanității. Ce valoare să-i dau sentimentului? Pozitivă? Negativă? Nici. Nici. Stau pe o margine.

Ziua de lucru s-a încheiat. Meșterul s-a întors în familie. Închid laptopul. Merg și eu în familia mea.

Foto: Bogdan Mosorescu

Azi s-a oprit timpul în loc. Așa am simțit. Așa simt. Scenariul e ușor diferit prin comparație cu alte zile. Mă ridic din pat dimineața. Încep cu primii pași la baie, bla, bla, ceaiul, bla, bla, micul dejun preparat pentru Mateiu, bla, bla, privesc ceasul și este deja amiază trecută. Azi am verificat ora și mi-a arătat 9, dar mă încerca senzația amiezii. Am verificat ora la 14, dar m-a încercat senzația serii.

În secunda trecută a celor trei cuvinte, în, secunda și trecuta, îmi vine să mă trântesc pe pat și să dorm. O zi mai ciudată, cu timpul oprit în loc și cu o răzvrătire a măruntaielor în magazinul DM. Cumpăr de ani și ani anumite produse de la DM. Mi-am fixat două magazine. Rareori schimb. Azi am intrat în cel din Piața Victoria. M-am pierdut cu firea după ce m-am rotit de câteva ori după elastice de păr, folosesc unele anume. Le-am descoperit pe cele colorate. Pe alt rând m-au frapat elasticele roz, doar roz. În acel roz a urlat un pitic în mine. Când le-am cuprins cu ochii pe cele folosite de mine, complet întâmplător și la distanță de cele colorate și de cele roz, intestinele s-au răzvrătit. O durere neașteptat de puternică m-a făcut să mă gândesc că voi deveni protagonista unui episod penibil de evacuare a fecalelor. M-am potolit înjurând strategiile de marketing care transformă niște simple cumpărături într-o antrenare a minții. Cumpărăturile au fost de la un capăt la altul un fiasco. Bâjbâiala după o piatră ponce de negăsit la raftul cu ceară sau cu aparate de ras pentru picioare, nici la raftul cu forfecuțe sau cu pile de picioare, mi-a smuls o văicăreală. Mi-am compătimit nervii și am cedat. M-am dus cu coada între picioare la o angajată și i-am cerut îndrumări.

Cu siguranță e vină mea că m-am agitat. Am emis pretenția de a nu-mi solicita mintea când ies să cumpăr prosoape de hârtie, saci de gunoi, bureți de bucătărie, elastice de păr și piatră ponce. Experiența am perceput-o ca pe o evaluare națională.

În drum spre casă mi-au picat ochii pe ceas, ora 16. Atunci mi-am zis că azi timpul s-a oprit pentru mine. Complet năucită, l-am privit pe Mateiu adormit cu frică. O să se trezească plin de energie și va cere să se joace.

Nu știu ce se întâmplă. Știu că o să treacă. Știm cu toții că timpul nu mai are răbdare.

Foto: Bogdan Mosorescu

Citesc Demonul amiezii de Andrew Solomon. Citesc Ordinea mondială de Kissinger. Citesc Arta de a asculta de Erich Fromm. Asta înseamnă că spăl vase și gândul îmi zboară la Pacea din Westfalia. Adun păianjenii de pe terasă și gândul îmi zboară la căderile psihice. Interesant! Am în jurul meu persoane care cred într-un dumnezeu deranjat de acțiunile lor, dar consideră că depresia și ADHD-ul sunt probleme imaginare. Dau cu aspiratorul și mă întreb cât mă pot baza pe propriul Eu.

Mi-am propus, dacă tot schimbăm ușile apartamentului, de ce să nu înlocuim și gresia la bucătărie?! Așa că am demarat și acest proces. Dacă schimbăm gresia, atunci să schimbăm și chiuveta. Spăl aproape zilnic vase, iar chiuveta a devenit locul unde îmi încolțesc ideile pentru articolele publicate pe blog. O mașină de spălat vase m-ar împiedica să-mi urmăresc ideile. Mi-e necesară acțiunea de a spăla vase. A devenit parte din procesul de creație.

Conștientizarea nevoii de chiuvetă a crescut pretențiile de la un asemenea obiect. Am devenit pretențioasă. Am investit cu putere o chiuvetă. I-am dat valoare prin senzație. Simt acțiunea nemijlocită asupra mea. Când pornesc robinetul, pornesc și mintea.

Așadar, ce chiuvetă ar fi nimerită pentru a mă însoți pe calea asta? M-am oprit în Grohe, dar nu se potrivesc dimensiunile. Impasul zilei de azi se trage de la chiuvetă.

Lecturile îmi frământă de asemenea mințile. Nu pot rămâne indiferentă la descrierea în amănunt a depresiei din cartea lui Solomon. Îi apreciez curajul, dar mai ales îi apreciez și îi respect capabilitatea de a glumi într-o stare în care nu-ți mai este cu putință să-ți suporți viața. Pare-se că în noi există o forță care ne îndeamnă să trăim și atunci când eul nostru capitulează. Pe Solomon îl cred. În această perioadă găsesc tot mai dificil să citesc un gânditor sau altul care își construiesc teoria despre om pornind de la un dat. E dat ca omul să fie bun. E dat ca omul să fie moral. E dat să căutăm fericirea. Îmi dau ochii peste cap de la acest dat. N-am construit nici un sistem de gândire, dar îmi pot imagina că este necesar un punct fix de la care să pornești. O fi un dat să ne imaginăm un dat de la care să pornim o poveste coerentă despre noi ca ființe. Oricum ar fi, acest dat mă exasperează. Poate o să-mi explic într-o zi, la chiuvetă, acest dat.

Între timp eu ce chiuvetă să aleg la bucătărie?! Neapărat ceva estetic.

Foto: Bogdan Mosorescu

În martie am dat ușile de la apartament jos. Personal am asistat doi meșteri harnici care s-au luat la trântă cu pereții dintr-un bloc comunist. Surprind acești pereți. Uneori se transformă în fărâme la o lovitură moderată. Alteori îți vine să invoci tunetele lui Zeus.

La sfârșitul lui aprilie, punctul culminant al primăverii, urma să ne recăpătăm intimitatea. Așa am stabilit cu cei de la EXIM LEMN unde am comandat uși noi. Am lăsat să treacă o săptămână după termen când am sunat să-i întreb când vin la montaj. Montaj? Ce montaj? Nu v-a sunat nimeni? Noi am intrat în faliment.

Moale, asemenea pereților fărâmicioși, m-am lăsat pe parchet. Avans dat, intimitate nerecăpătată, o adolescentă turbată, altă căutare de firmă, alte măsurători, timp de așteptare crescut pe ce perioadă? Ce am bâiguit cu doamna la telefon nu-mi mai amintesc. Încercam să-mi recapăt respirația și să nu plâng. Am plâns după ce am închis telefonul.

În următoarele zile am comandat alte uși la COCO TINOLI. Săptămâna viitoare vin să monteze. În ceea ce s-a întâmplat nu văd nici o lecție. N-am nici gândirea: Așa a fost să fie! Lunile de vară le-am petrecut în disconfort termic și am ieșit din inhibiții forțați. Ne-am răcorit câteva zile prin Copenhaga și am închis ușa la baie în urma noastră în Corfu. Cei care ne-au trecut pragul lunile acestea s-au retras în grabă.

M-aș putea obișnui să trăiesc într-o casă fără uși, dar refuz un spațiu deschis când vine vorba despre toaletă. În baie vreau să-mi las trupul să se manifeste nestingherit. În baie vreau să fug uneori de propriii mei copii și să închid ușa. În baie vreau să-mi simt biologia fără grija psihicului.

Săptămâna viitoare se închide cercul. Măsurători, uși date jos, pereți sparți, reparații, uși noi montate, pe parcursul a două anotimpuri. Pe dos cumva față de povestea Persefonei forțată să petreacă jumătate de an în subteran alături de Hades. Mama Persefonei a fost Demetra, zeița agriculturii. Când Persefona a revenit la ea, pământul a început să înflorească. Când Persefona a plecat, toată natura s-a întristat. Și așa au apărut anotimpurile. Noi începem să ne înveselim când deja poți să adulmeci toamna la orele dimineții.

V-ați prins, m-am apucat să-i citesc lui Mateiu din Legendele Olimpului. Vacanța mare chiar e mare, în special când nu ai ușă la baie pe care s-o încui. Să râdem înainte de toate!

Foto: Bogdan Mosorescu

Oriunde plec în lume, când trag ușa în urma mea, mă poticnesc la trasul bagajului. Se înclină într-o parte de la cărți. Pentru zilele petrecute la mare am purtat șapte cărți după mine. Am citit patru. Una dintre ele a fost Problema Spinoza de Irvin D. Yalom. Yalom și-a imaginat viețile trăite de Benedict Spinoza și Alfred Rosenberg, un apropiat al lui Hitler. Citiți-o în ce cheie doriți, pastile de psihologie, sinteza filozofiei lui Spinoza sau ca introducere în apariția nazismului. Aș adăuga: Doar citiți-o! Lectura necesită curiozitate, motivație interioară și răbdare. Nu cer, dar sper.

În urma lecturii am navigat câteva ore pe net. Am citit despre Alfred Rosenberg. I-am privit fotografiile. I-am ascultat două discursuri. Când i s-a citit verdictul, moarte prin spânzurare, își tot acoperea chipul cu mâinile. Mi-a părut rău de el. Mi-a părut rău de omul care s-a născut și a crescut fără iubire. În lipsa iubirii, apoi în căutarea ei, omul comite atrocități. Rosenberg, din mărturii și stenografii, nu s-a lepădat niciodată de Hitler, mai mult, a declarat că nu-i găsește nici un defect.

Vulnerabilitățile deschid porțile credulității. Nici o persoană vulnerabilă nu cercetează mai de aproape. De ce să stricăm o poveste frumoasă? De ce să alegem luciditatea, nici o dovadă nu susține existența lui Moise, când povestea lui ne ajută să ne identificăm cu un conducător curajos, puternic, corect și demn? Mie îmi place personajul Moise și sunt atee.

Într-o noapte, acum vreo 12 ani, m-am trezit în zbaterile Marei. Febrilă, somnoroasă, speriată, a vomitat în pat înainte să realizez ce se întâmplă. M-am ridicat cu ea în brațe. Am mângâiat-o, am schimbat-o, am adunat așternutul cu ea în brațe. N-am lăsat-o nici un minut jos. Îndepărtarea de trupul meu o agita. Așternuturile curate le-am întins cât mi-au permis brațele deja ocupate. Am rămas îmbrățișate o perioadă. N-am adormit sau poate ațipisem când Mara a vomitat a doua oară. Cearșafurile le-am împins cu picioarele și ne-am cuibărit pe pătura curată. A treia oară a vomitat pe mine. M-am șters cu maioul de pe mine și am adormit amândouă sfârșite.

Într-o altă noapte, de data aceasta cu trei ani în urmă, m-am trezit cu mâna lui Mateiu picând ca un butuc. Ne aflam în spital, iar lui i se pusese o perfuzie înainte de culcare. La două dimineața m-a șocat brațul lui înlemnit. Instinctiv l-am luat în brațe să fug pe coridor, dar firul perfuziei m-a oprit. Câteva secunde am privit îngrozită copilul. Nu-mi venea să-l las singur. Lumina de pe coridor pătrundea prin ușa deschisă și însemna ajutorul. Am năvălit pe coridor, dar nu mai păstrez nici o imagine cu ceea ce a urmat. Mă văd din nou cu el în pat și vreo 4 asistente în jurul nostru. Să le ascult cum evaluau situația pornind de la judecata generală, adică a ajuns sau nu a ajuns lichid la plămâni, m-a făcut să-mi pierd mințile. Le-am repezit și sfârșesc relatarea.

Amândouă episoadele țin de vulnerabilitatea mea ca mamă. Indiferent de timpul scurs, fără să depun nici un efort, aceste întâmplări stau vii și ard în mine. Indiferent de cum s-a modificat statutul familiei, despărțirea de tatăl Marei, aceste trăiri m-au marcat, m-au întristat, m-au validat ca mamă în ochii mei. N-am dat bir cu fugiții. Am stat. Am consolat. N-am ales sensibilitatea și să nu asist la măcelărirea lui Mateiu în spital. O mamă nu-și permite întotdeauna să fie mimoză.

Toate familiile au parte de îmbolnăvirile copiilor. Nu toate familiile trec prin separarea mamei de tată și dintr-o dată acțiunile mamei sunt puse la îndoială. Acțiunile mele au fost contestate, iubirea de mamă anulată. Vulnerabilă, înnebunită, furioasă, neputincioasă m-am aruncat în lectură. Cărțile m-au salvat. Freud m-a salvat. Am înțeles că tot ce vine negativ spre mine nu are legătură cu persoana mea. În lupta cea mai personală am zărit puterea capacității de a raționa. Mie mi-a întins mâna Freud. Alții găsesc consolare în religie, alcool, sex, prieteni, terapie. Deschidem ușa în funcție de conștiință. Cine i-a întins mâna lui Alfred Rosenberg? Hitler. Când sunteți vulnerabili, atunci când vi se întinde mâna, concentrați-vă, adunați-vă gândirea rătăcită, și evaluați ajutorul. Răul și binele sunt interșanjabile.

Cel mai corect și demn este să vă concentrați pe copii, pe noaptea când Mara a vomitat de trei ori pe mine, pe noaptea când lui Mateiu aproape i s-au vătămat plămânii. Amintiți-le partenerilor furioși că lupta se duce pe sufletul copilului și nu există scuză. Războiul dintre părinții despărțiți se câștigă prin cooperare și comunicare. E un război din care nu poți dezerta. Dezertarea o plătește copilul prin dezechilibru fizic și psihic. Închideți ochii. Răspundeți.

De ce vă bateți joc de copii?

Scopul călătoriei de anul acesta în Corfu a fost reuniunea familiei. Mama și tatăl Marei s-au despărțit. În urma despărțirii, părinții și-au refăcut viața cu alți parteneri. În câțiva ani de la lumea ei spulberată s-au ridicat alte două lumi. Familia Marei a crescut cu doi frați. Sfârșitul înseamnă și început. Așa a început noua organizare a familiei Marei.

Am bifat totul la despărțire. Ne-am certat. Ne-am înjurat. Ne-am reproșat. Ne-am făcut în ciudă. Ne-am amenințat. Rar am discutat calm. Și mai rar discursul a conținut argumente. Undeva ne-am înțeles fără nici un plan. Luptele s-au desfășurat cât mai departe de prezența Marei. După despărțire mama i-a iubit în continuare tatăl. Da, l-am iubit în continuare pe tatăl Marei și i-am păstrat prezența vie în conversații și în casă. De ce? Aici începe articolul de azi.

Afirm și susțin că familia Marei alcătuită din mama, partenerul mamei și fratele, tata, partenera tatălui și fratele acționează corect și toți ceilalți greșesc. Reuniunile noastre de sărbători, vacanțele la mare și munte, prânzurile la restaurant i se datorează Marei. În jurul ei ne-am adunat, în jurul ei am crescut, în jurul ei ne-am acceptat din datorie și cu responsabilitate. Firește, am sperat ca rana produsă de despărțire să o tratez și să o micșorez prin refuzul de a-i pretinde Marei o pendulare de la mama și tata fără întâlniri între noi doi. Eu am născut natural. Dar și o naștere prin cezariană nu te scutește de durere. Așadar, m-a durut când am adus-o în lume. Nu am murit. N-am murit nici că m-am împotrivit aberației de a împărți copilul. M-a durut când i-am nimicit lumea. Vă întreb. Fiți atenți.

Când se despart mama cu tata, lumea copilului se destramă? Nu cumva lumea femeii și a bărbatului se destramă? Femeii și bărbatului le-au secat izvorul iubirii. Au uitat de iubire, au uitat cum să fie fericiți împreună. Iubirea pentru copil n-are margini. Să uiți iubirea de mamă sau de tată ar fi ca o negare a existenței.

Reacțiile la despărțire țin de sentiment. Sentimentele ne orbesc, ne înrobesc. Raționalizați-le! Transformați sentimentele în rațiune. Cum? Gândiți mai mult. Închideți ochii. Imaginați-vă chipul copilului. Întrebați-vă! Merită copilul să-l expun la ignoranța și neputința mea? Merită copilul să-i ponegresc mama/tatăl? Merită copilul să-i bag pe gât un partener înainte să-l pregătesc și să-l asigur că mama e una/tatăl e unul?

Nu. Acesta e unicul răspuns. Toți care acționați diferit o faceți pentru interesul personal, pentru avere, pentru bani, pentru răzbunare. Vă raportați la material, la schimbător și nu la iubirea imaterială și neschimbătoare reprezentată de copil. Greșiți. O știți! Nu recunoașteți!

Familia mea înseamnă regula și nu excepția.

Umorul ajută și în aceste situații. Râdeți de câte ori se ivește ocazia. Creați ocazii. Fiți adulți și purtați-vă ca adulții. Amintiți-vă nașterea copilului. Educați-vă și apropiați-vă de cunoaștere. Cunoașterea aduce liniște și decență. Fiți decenți! Îmi arde obrazul de câtă indecență conține familia românească.