Mi se ascunde sufletul prea adanc in mine, caci nu vrea deloc sa se astampere in simtiri ca sa pot scrie cu toata sinceritatea.
Ma gandesc la Zorba si la dansul lui dupa aflarea vestii ca i-a murit copilul.
Ma gandesc cu sfarseala la inmormantari si la rostul acestora, de ieri, ca asa i s-a nazarit lui Dumnezeu, traim o tragedie. Am venit la Viena si am murit, eu si sora mea.
In decembrie, din spatele unui geam, am tras cu ochiul la nasterea nepoatei mele si am asteptat o luna numarata si alte zile nenumarate sa o tin in brate. Ieri am putut sa fac asta, am tinut in brate o frumoasa bebelusa. Prima imbratisare pe care mi-a permis-o starea ei a fost in nefiinta, am sarutat un nasuc rece si am renuntat la ea pentru formalitati. Doctorii refuza sa vorbeasca cu mamele naucite de durere.
In toata aceasta obraznica durere, ma infurie orice vorba a prietenilor si cunoscutilor. As vrea sa ne iubeasca in tacere. Vrem sa plangem si sa jelim, vrem sa fim slabe si sa ne invinovatim. In tot acest tablou, viata ne merge inainte, uneori mai mancam, alteori radem in hohote, eu scriu pe blog, iar sora mea citeste o pagina de cancan pe internet. Traim viata noastra cu puternice intreruperi de respiratie, cu dureri de cap violente si ganduri blasfematoare pentru El.
Nu refuzam nici un ajutor, nu ne lepadam de prieteni, acceptam compasiunea, dar cerem putina liniste in jurul nostru si timp ca amintirea, cu mersul ei tiptil sa ne scoata din negura asta.
Ma rusinez de momentele in care eu am consolat pe cineva, sper ca nu am necinstit pe nimeni.
Imi dau seama de usoara nebunie care ne paste, caci stam si privim fotografii cu o bebelusa ca de ceara, dar timpul scurt al vietii ei nu ne-a scurtat si iubirea, iar pe mine, ca matusa, ma cuprinde febra de teama uitarii. Am ca amintire doar un trup, o imbratisare si frumusetea ei de marmura, iar poza asta facuta de minte imi ataca calcaiul lui Ahile. Sensibilitatea mea imi condamna orice pas in viata, orice zambet, orice activitate.
Ghitulasa nu mai e.
Noi mai suntem.
Nepotrivirea asta, flagranta de-a dreptul, ne ofera dreptul de a sta in suferinta.

Doar ieri am inchis la loc, intre coperte, personajele lui Canetti. Sunt la a doua carte a scriitorului si regasesc in mine multumire filologica si admiratie pentru o personalitate. In paginile romanelor lui, Canetti nu se sustrage ca scriitor, firimituri de caracter se desprind din patosul cu care isi leaga realitatea de fictiune. Intre paginile de roman, gasesti pagini de viata personala.
In Orbirea, primul capitol minte cititorul, intr-un ritm trepidant urmaresti desfasurarea actiunii cu o senzatie de rafinament a personajului, iar cateva pagini parcurse epuizeaza aceasta stare pana la o absenta totala de simturi. Si cu fiecare capitol adaugat, te epuizezi sufleteste tot mai mult. Acum, simtirile astea se poate sa-mi fi revenit si pe calea distictiei feminin-masculin, dar in Orbirea, orice femeie trebuie sa-si puna la adapost sufletul si mintea, caci femeia pierde si se pierde deoarece chiar originea ne-a impus o coasta de Adam prea slaba.
Pesonajul feminin, Theresa, ne lasa judecate prin incultura, cupiditate si limitare. Eruditia personajului masculin, Peter Kien, ne anuleaza cu argumente filozofice.
Femeia distruge orice barbat de la desavarsire, de la menire.
Elias Canetti ne poarta printr-un cap fara lume, prin lumi fara cap si o lume din cap, sunt titlurile alese de autor pentru cele trei parti ale romanului.
Cultura vasta a personajului se face responsabila si de alte pierderi, nu numai a femeii. Peter Kien este detinatorul unei imense biblioteci, biblioteca pentru care va face o obsesie, iar obsesia asta orbeste orice rationament. Fiecare personaj al romanului descrie orbirea, caci toti se desprind de lume si isi creeaza o lume a lor.
Biblioteca descrie lumea lui Peter Kien, casa si testamentul o orbesc pe Theresa, titlul de campion la sah pe cocosatul Fischerle, iar Geroge Kien, fratele lui Peter e orbit de nevoia de adulatie.
Pe parcursul lecturii, nu o data, mi-am revenit dintr-o scurta visare de la sfarsitul unui cuvant meditand la dezavantajele cunoasterii. Singurul dezavantaj de care mi-era teama sta in atacurile de panica pe care o persoana invatata nu le mai poate evita, lumea frumoasa e lumea mizerabila, iar lumea mizerabila este lumea frumoasa, iar de aici nu mai poti scapa.
Volta asta parsiva a invatatului descria singurul punct slab al cunoasterii, dar Canetti vine cu un personaj colosal care se pierde in propria lumina a mintii sale.
In fond, ca o concluzie meschina si laica, Canetti face literatura ca sa asigure cat mai multe persoane ca lumea fara cap pandeste si savantul, si ignorantul, cu unica diferentiere: savantul se pierde in mai multe lumi, iar ignorantul doar intre a si b, aici nimic nu este relativ.

Ieri dimineata am sarit din asternut, am aruncat cearsaful, am renuntat la caldura patului si am calcat apasat pe covorul din fata patului. Cateva secunde mi-am privit picioarele cu mainile sprijinite in marginea patului si cu capul usor aplecat.
Imi simteam zambetul din coltul gurii si emotiile. Eram oarecum fericita si abia asteptam seara, caci seara urma sa merg, pentru prima data in viata mea, la Musikverein. Nu se intampla sa fac prea des ceva pentru intaia data si foarte rar emotiile imi revin sub forma de nelinisti, voma si exagerat de multe zambete.
Ieri asa m-am prezentat eu lumii, caci starea mea era asijderea pensulei unui pictor, orice gri il puteam transforma in rosu sau albastru.
Si seara am pasit in imensa cladire cu niste ochi imensi. Ne-am gasit locurile mai greu, dupa ce am schimbat vreo trei randuri, iar cand am izbutit cautarea, ochii s-au inchis si buzele s-au tuguiat. Eram cu fata spre sala si cu spatele spre scena. Mi-am spus repede ca e muzica si mi-am calmat bataile inimii, iar mai tarziu, in aplauze, m-am furisat pe hol si am cersit la plasator un loc mai bun. Am primit, iar in a doua parte mi-am putut scrie si povestea asta in minte.
Ascultam aseara sunetele si ma sfarseam de urat si de frumos. Ma gandeam ca asta face muzica clasica, te ademeneste cu frumosul, te imbata de cat de bezmetic este acest frumos si apoi te matraseste de urat. Sunetele alternau, de frumusete, de urat, iar uneori simteam ca se sfarseste orice sunet. Am ascultat Brahms si Igor Strawinsky, iar la Strawinsky am lesinat intelectual de atata frumusete, caderea asta a mea a fost ineluctabila.
Mi-am revenit in aplauze, iar acum ma sufoc din nou cand scriu atat de sarac si neinspirat despre muzica de aseara. Inca port in simtiri un sunet fragil de cotropitoare frumusete muzicala.

Am zis de atatea ori, viata mea se impleteste cu lecturile mele. Mea si mele suna dictatorial, analogia e posibila in urma vizionarii unor fotografii ale cuplului Ceausescu.
Fara ca trecutul sa devina mai mult ca perfect, acum putin timp am terminat de citit Omul fara insusiri al lui Musil. Datorita lui Musil, Viena mi-a revenit de unde a picat, dintr-o istorie bezmetica a onorurilor. De o saptamana ma plimb pe strazile ei si uneori zaresc un colt din mustata lui Franz Joseph. Unii austrieci, nu cred ca doar vienezi, nu-si lasa istoria sa adune colbul in biblioteci, ci cu incapatanare stau in privirile inclemente ale omului 2000 ca o reintrupare a imparatului.
Observand in jurul meu si altceva in afara de mustati, mi-a trecut prin cap ca Viena e gazda perfecta a batranetii. Aici batraneatea e cocheta chiar si inainte de moarte.
In orasul asta mare, am amortit pe o bancheta de spital, uitand sa schimb pozitia in timpul lecturii cartii Un om din Est al lui Ioan Grosan. Cum ziceam, lecturile se impletesc.
Dintr-un oras al onorurilor si rafinamentului m-am transpus intr-o Romanie opaca, comunista. Iar imaginatia mi-a fortat simturile sa treaca printr-o succesiune de transpuneri. Comunismul a fabricat amintiri, te bag in pizda ma-tii si pe ma-ta, declanseaza chiar si in mezinii dictaturii aduceri aminte identice ale unui trai apus prin violenta. Iar azi poftii sa ma zgaiesc la poze cu Nicolae si Elena Ceausescu, e prima data cand fac asta, sunt absolut convinsa de reiterare. Viata lor mi se pare fascinata.
In mustati regale si suduiri comuniste ma plimb uneori si-mi simt lumea fara cap.

Desi nu suport superlativul, azi o sa apelez la el. Cel mai mult omul ar trebui sa se fereasca de putere, nu de capacitatea intelectuala de a realiza ceva, ci de dominatie. Cand puterea asta ajunge mai mult decat vointa, facem cunostinta cu verbul a depinde.
A depinde de vointa, de bunul plac al cuiva.
Cand un om are putere si se crede stapan, pica din definitie. Fiinta superioara care e omul nu mai caracterizeaza stapanul, stapanul rosteste parafrazandu-l pe Zarathustra: Omul e mort.

O sistolă violentă o aduse puţin de spate pe tânără. Se speriase de vocea lui Nae, atât de mult putuse să se îndepărteze cu mintea de el şi existenta minutului ăstuia.
– Te rog să mă scuzi, eram pe câmpie cu minţile.
– La ce anume te gândeai?
– Asta este una din cele mai grele întrebări. Petra începu să râdă lăsându-şi capul pe spate. Râdea eliberându-se de nebunia viselor şi se ancora bine în blânda şi mulţumitoarea ei viaţa. Mă gândeam la limite, tu ce părere ai de limite?
Nae luă ultima îmbucătură de prăjitură şi împinse farfurioara mai spre interiorul mesei. Eliberând spaţiul braţelor, facea loc provocării ce-i fusese aruncată.
Petra întodeauna apela la ce părere ai tu? sau ce crezi tu?
Ajunsese să o suspecteze că face asta numai ca să-l pedepsească. Ştia foarte bine că el avea păreri legate doar de bani şi familie, în rest nu-l interesa nimic.
– Dacă o să-ţi servesc acum ce părere am eu, o să te faci toată foc şi pară, o să mă insulţi şi o să faci bot.
– Dar nu te-ai mai săturat de atâta durere în al membru?
– Membru? De data asta Nae izbucni în hohote. Faţa lui, puţin rotunjoară de la câteva kilograme în plus, lucea de sănătate. Ochii, acum oblici, o priveau de sub o dungă neagră de gene presate.
Era atât de frumos.
– Nae?
Tânărul se opri din râs şi se întoarse să descopere persoana care îi luase tot soarele.
O domnişoară până în 20 de ani, într-o salopetă de blugi, tricou alb şi şlapi, îi zâmbea de sub o pereche de ochelari mari şi negri. Cauta repede în memorie numele celei din stânga sa, dar golul îi dadu un aer de viţel rătăcit.
– Îmi pare rau, eu…
– Sunt Bia, ma rog, Bianca, ti-am dat add saptămâna trecută pe facebook.
– Ei, da, Bianca, ea este soţia mea, Petra, Petra, Bianca.
Petra îi strânse mâna înclinandu-şi uşor capul. Fâstâceala fetei era vizibilă, iar ea savura momentul insistând cu muţenia.
– Ai putea să-ţi dai jos ochelarii, nu-ţi văd ochii.
Bia Bianca îşi lăsă ochelarii jos cu un gest deconcertat. Ochii albastri, accesorizaţi cu lungi gene încărcate de rimel, îi aruncară Petrei o privire rugătoare, ca imediat cristalul simetric al feţei ei, să o fixeze sfidător.
– Încântată de cunoştinţă. Apoi se întoarse spre Nae, lăsând-o pe Petra să-i admire şezutul.
– Te las atunci, eram în drum spre ştrand. Ceau!
Preţ de câteva secunde, tânărul cuplu nu schiţă nici o mişcare. Un echilibru al forţelor se desfăşura într-o secundă seculara, iar apoi, în acelaşi timp, Nae si Petra izbucniră în râs.

Cand scriu, cel mai mult ma intereseaza ideea, apoi apreciez calitatea prezentarii ei. In fraza ma straduiesc sa fiu ordonata. Ma intrebam acum, punand acest fragment pe blog, cat de mult pierde ideea si cat se ieftineste calitatea daca amintesc de facebook in viitoarea mea carte.
M-ar incanta cateva pareri, sincere as prefera, accept si pernicioase, le resping insa pe cele necuviincioase.

Se intampla ceva cu mine, ceva frumos, caci cu fiecare zi cedata timpului ma asez mai bine in mintea si in pielea mea. Uneori ma uimesc propriile mele raspunsuri la niste chestiuni ale vietii care pana acum pareau ghicitori, alteori imi privesc cu mandrie trupul fara sa ma deranjeze piciorul stramb sau sanul prea mic.
Ma accept si accept lumea.
In scenariul asta, sambata seara, sorbind un cosmopolitan in timpul muncii creierului meu mi-am linistit un deranj al meu in ceea ce priveste unele persoane. Am avut un ghimpe intotdeauna cu oamenii care se schimba total atunci cand incep o relatie, mai mult, i-am dispretuit.
Nu si azi, caci sambata le-am inteles alegerea.
Cine se schimba atat pentru o relatie inseamna ca sufera de o castrare a personalitatii. Nu pot fi ei insisi, deoarece eul descrie ori o absenta, ori o atrofiere.
Scuza orbilor care se citesc printre randuri este impresionabila, ei iubesc.
Explicatia mea pare totusi mai pertinenta, e usor sa imprumuti un caracter cand slabiciunea este singurul punct forte.
Cu aceasta judecata mi-e imposibil sa mai dispretuiesc sau sa simt ceva, accept si ma tin departe, iubirea mea isi are radacinile in sinele meu nu in orisicine cu care am o relatie, iar pe orisicine il respect.

Intr-o prea delicioasa conversatie azi, interlocutorul meu, o demoazela, vrand sa-si argumenteze mai bine cuvantarea se folosi de un citat:  trebuie sa te iubesti ca sa poti darui iubire.
Cuvintele imi apartin si atunci cand realizai genele imi acoperira ochii, iar inima ma impinse afara din mine.
Blogul imi aduce intr-adevar multe satisfactii sufletesti.

Sincer? Imi muscai putin degetele inainte sa ma apuc sa scriu. Este un subiect delicat si nu doresc sa supar pe nimeni. Ma citesc cateva persoane pentru care acest subiect a constituit sau continua sa fie o drama. De aceea nici nu am dorit sa abordez subiectul pe blog, dar azi ma simtii inspirata de alegerea unei colege de care sunt exagerat de mandra.
Dar sa nu mai lungesc vorba, cand suspansul ascunde drama e mai bine sa strivim repede necunoscutul. Vreau sa vorbesc despre adoptie.
In familia mea, in jurul acestui concept, atunci cand este rostit, destul de rar si numai de mine, se lafaie hidoasele sabloane.
Propozitia care mi s-a gravat mie in minte se face responsabila de multi orfani. Nu stii ce iei, daca se intampla sa fie un nenorocit?
Iar eu intotdeauna imi folosesc sportiv argumentele si parez: Si daca nenorocitul ar fi sange din sangele tau ar fi o mai mare consolare?
Primesc inapoi zambete condescendente si replici impertinente, tineretea mea determinandu-ma sa vorbesc despre adoptie. Pana a fi mama, adoptia mi se parea o solutie la indemana pentru aceia care nu pot avea copii, de cand am devenit mama, adoptia mi se pare o iubire care se accepta fara rezerve.
Orice sceptic ar ceda daca ar tine in brate fiinta in primul ei minut din viata, iar colicii bebelusilor te invata sa ierti orice. A adopta inseamna in primul rand iubire de sine, caci trebuie sa te iubesti ca sa poti darui iubire.
Mesajul nenorocit care se desprinde din oribila propozitie pe care am folosit-o ca exemplu otraveste atatea suflete disponibile pentru iubire. Dar eu o sa indraznesc mai mult acum, o sa merg pana la afirmatia ca pruncul nascut intr-un cuplu e doar genetica, sangele iti intoarce istoria neamului, iti reinterpreteaza ereditatea.
Copilul tau, nascut sau adoptat, este acela care iti ofera zambete, iar zambetele nu-si au originea in cromozomi.
Copilul tau, nascut sau adoptat, cauta cu manuta caldura pieptului, iar gestul asta nu-si are originea in cromozomi. Iubirea materna sau paterna sta in gesturi, nu in genetica.
In familia mea, un unchi si o matusa isi refuza aceste gesturi, sunt prea otraviti de sabloane, dar am gasit printre colegi o mama, o fata care a ales sa creasca un copil-caz social, caci mama nu este aceea care poarta sarcina, ci aceea care isi deschide bratele pentru fiinta neajutorata care este bebelusul in primele luni de viata. Adoptand un copil inseamna sa deschizi toate ferestrele si toate usile pentru iubire.