Deoarece telenovela continuă, episodul 2 din Fusei aici, făcui asta.
Caietul cu nota scrisă se păstrează la Catedrala Sfântului Vasile sau Basil din Moscova, Piața Roșie.
Curs de filozofie povestită V
Azi o să ne distrăm puțin cu Augustin, căci cursul de filozofie povestită a ajuns în Evul Mediu.
Evul Mediu este cunoscut în istoria umanității și ca noaptea de o mie de ani.
În această perioadă s-a creat sistemul școlilor care au apărut pe lângă mănăstiri, iar de pe la 1200 s-au fondat primele universități.
Creștinismul a avut nevoie de timp ca să pătrundă.
În primele sute de ani ale Evului Mediu s-a produs o decădere culturală, instalându-se economia naturală și comerțul de schimb. Feudalismul(câțiva mari proprietari) domina economia.
În timpul primelor secole, numărul locuitorilor a scăzut.
În tot cursul Evului Mediu, Roma a fost capitala Bisericii.
Augustin 354-430
S-a născut în Africa de Nord, iar o vreme a fost maniheist. A împărțit lumea în Bine și Rău, Lumină și Întuneric, Spirit și Materie.
A fost foarte preocupat de problema răului. De unde anume se trage răul?
Filozofia lui Platon l-a influențat foarte mult.
Cât de departe poate să pătrundă rațiunea în problemele religioase? Creștinismul fiind un mister divin de care nu ne putem apropia decât prin credință.
Augustin explică că Dumnezeu a creat lumea din nimic, iar grecii erau de credință ca lumea a existat dintotdeauna.
Augustin înaintează următoarea idee: înainte ca Dumnezeu să fi creat lumea, existau ideile în gândirea lui Dumnezeu, deci ideile veșnice îi aparțin lui Dumnezeu.
Filozoful acesta s-a străduit să unească gândirea greacă și cea ebraică.
Răul constă în absența lui Dumnezeu, răul neavând o existență independentă, este ceva care nu există.
Creația lui Dumnezeu este exclusiv bună, răul se creează din neascultarea, nesupunerea oamenilor.
Augustin subliniază că omul este o ființă spirituală. Omul are trup material și are un suflet care-l poate recunoaște pe Dumnezeu.
Ce se întâmplă cu sufletul când murim?
După Augustin, oamenii au fost damnați după căderea în păcat, dar Dumnezeu a hotărât că unii mai pot fi mântuiți.
Augustin nu îi dă omului dreptul de a-l critica pe Dumnezeu, căci oamenii sunt lut în mâna Domnului.
Oare o lucrare a omului va sta să-l întrebe pe meșterul care a făcut-o de ce mă faci astfel pe mine?
Augustin nu răpește însă răspunderea pentru propria viață
Tot el a mai introdus istoria în filozofia lui, deoarece lupta dintre bine și rău se duce în istorie.
Aceasta este, în câteva cuvinte, filozofia lui Augustin. Pentru cine ar dori să-i cunoască mai bine gândirea, lucrarea Cetatea lui Dumnezeu se află în orice bibliotecă respectabilă.
Noi ca
Noi ca poporul mergem la vot.
Noica mergem la vot.
Virgula, virgula, virgula.
Zice Dunia
Sunt obosită de oameni, de acei ipochimeni care se cred mai importanți ca molecula de ADN și mai esențiali ca picătura de apă.
La o ultimă întâlnire cu un asemenea ins, l-am învrednicit cu o privire, apoi m-am ridicat și am plecat.
M-am îndepărtat învingătoare, am refuzat să-mi trădez timpul făpturii mele.
Un om are o datorie, să-și păstreze un nimb al umilinței în fața învățăturilor vieții. Niciodată nu cunoști suficient, nu știi îndeajuns oricât de mult te-a solicitat viața ta, iar aceia care nu mai găsesc loc în ei de înțelepciune devin automat doar material uman fără nici un fel de individualitate.
Râu de Mori
Sâmbătă, într-o oră bătrână a zilei sau tânără a nopții, am ajuns la Râu de Mori, un sat din județul Hunedoara. Am lăsat fata să-mi alunece din brațe și mi-am îndreptat spatele privind în jurul meu.
Verdeață, multă verdeață.
Gâze, multe gâze. Pe una chiar a deranjat-o degetul surorii mele.
La cină, am refuzat să mănânc altceva în afară de brânză, așa ca minunata gazdă m-a purtat puțin prin sat, puțin prin câmp, până la un cioban care avea brânză de vânzare.
Pe câmp, nasul meu responsabil de un anumit simț m-a obligat să-mi fac pierduți niște ani. M-am pomenit astfel cu o memorie de lungă durată foarte meticuloasă.
Florile de sunătoare, de romaniță, de coada șoricelului și căcărezele de oi și capre nu erau altele decât plantele și excrementele copilăriei mele. Îmi priveam unghiile corai de la picioare, dar simțurile schizofrenice, dereglate de mirosul unic al plantelor, mi-au recunoscut doar cifra 9 de la vârstă.
Sâmbătă seară, pentru câteva minute, am avut 9 ani. În curtea ciobanului, mama acestuia m-a privit. Fără să-și ia ochii de la mine, a întrebat:
– A cui e asta?
Forma pronumelui, care doar într-un context al geografiei nu-l găsesc ofensator, m-a umplut de căldură sufletească.
Mai târziu, cu gura plină de brânză, slănină, ceapă, roșii și castraveți, continuam să zămbesc.
– A cui e asta?
– E frumoasă, dar să știi că e frumoasă.
– Săru mâna.
Și cum frumoasele de la țară nu stau fără flori în păr, am cules două din marginea drumului și mi-am împodobit urechea. Una pentru mine, una pentru fetița mea.
Poate luxul îi dă omului, în alcătuirea lui, impresia că e foarte important, dar măsura îl face pe om fericit. Dimineața m-a prins de nas mirosul de cafea și am crezut că-mi crapă pielea de fericire, și nici măcar nu beau cafea.
Problema omului constă în faptul că nu prea știe nici el ce anume îl face fericit.
Cod Caen
De ieri, după o dimineață la Registrul comerțului, o parte din cuvintele mele, acelea pe care le-am scos la vânzare, CUVINTE DE VÂNZARE, au și un cod CAEN: activități de creație artistică.
Iar azi noapte, pe aripi de vis fără măsură, fără timp, l-am visat pe Robert Șerban. Fără absolut nici o legătură sau doar una de creație artistică.
Ce vrei de la viața ta? Dezvăluiri psihedelice
Încep cu niște propoziții în care fac niște afirmații.
Săptămâna trecută am fost la mare cu mamanu și fetița mea, Mara.
Săptămâna asta o încep la Timișoara.
Urmează să dezvolt.
Realitatea mea din prima propoziție m-a găsit și într-o poziție de observator. La mare, la Mamaia, am fost cazate într-un resort de familiști. Șase zile am luat micul dejun și am adormit pe țipete de copil, Mara mea nefiind o excepție. Azi plecai, căci învățăturile creștine te îndeamnă să te odihnești în a șaptea zi.
În intervalul ăsta, am avut, conform expresiei, berechet timp să observ părinții. Pe plajă sau în sala de mese, foarte mulți exprimau prin grimase o nerăbdare pentru timpul prezent și o dorință de scăpare de această buclă temporală.
La început, am zâmbit perfid. Apoi, după câteva zile de martor voit și silit în aceeași măsură, după multe pagini de Kerouac citite, mi-am recunoscut mie însămi.
Înțeleg oamenii care aleg să nu facă copii, cum îi înțeleg pe aceia care trăiesc numai pentru copiii lor.
Doar realitatea mea de mamă m-a putut determina să găsesc afecțiune și înțelegere pentru două categorii de oameni distincți.
Deslușesc la părinți, printre nerăbdări și nervi, o infinită iubire.
Deslușesc în oamenii fără copii, o viață fără căpăstru, ei pot apuca calea lui Kerouac. Îi invidiez.
Dar Mara vine uneori și-mi cuprinde fața cu mâinile, îmi zâmbește și îmi zice: mama, ești foarte frumoasă.
Și invidia mea se scurge printre filele de cărți, prin ochii migdalați ai fetiței mele.
Tânjesc după drumul lui Kerouac, după experiențe inedite, după ezoteric, dar cum aș putea să mă privez de singura iubire curată din viața mea?
Astfel o să trebuiască să-mi drămuiesc timpul cu mine și să storc din întâlnirile cu mine clipe supreme de spirit.
Ce vrei de la viața ta? tot întreabă Kerouac în romanul Pe drum.
Eu vreau iubire, iubire de oameni, iubire cu sinele, vreau dezvăluiri psihedelice.
Sau foarte bine aș putea să fumez o țigară de marijuana.
Zice Dunia
Omul, în anii care i-au fost dați, are grijă să nu spună ceea ce gândește și ceea ce simte cu adevărat.
Și atunci se zice că trăiești în normalitate.
Dacă spui și faci ce gândești și cum simți, ești dement.
Și atunci toată lumea alege să mintă.
Un timp frumos românesc în Rusia
Am scris în textul de data trecută că în Rusia, la primul pas, la primul ochi, m-am izbit de un fel de a fi românesc. Ma refeream la dezordinea pe care am zărit-o pe un geam de tren, natura părea că se împrăștie în Rusia la fel ca în România. Apoi blocurile. Am respirat geografic, căci mă aflam în altă țară, dar am perceput românesc.
Adevarul este ca am petrecut un timp frumos românesc în Rusia. Am întâlnit basarabeni la un restaurant în Sankt Petersburg, restaurant în care am intrat în fiecare zi, așa ne petreceau la plecare, mai intrați la noi.
Noi zâmbeam și intram. Am intrat 3 zile. În prima zi, când am comandat în engleză și ni s-a răspuns în română, o veselie aproape lipsită de logică a cuprins toată gașca noastră. Băiatul care ne-a servit, a strigat înspre bucatărie de unde au mai apărut alte doua fete, basarabence. A doua zi, de cum am intrat, ieșeau de la bucătărie și ne zâmbeau cald și cu bunăvoință.
La Moscova, am întâlnit români în Piața Roșie și la hotelul unde am stat. Am avut noroc și de un basarabean, angajat al hotelului.
În Moscova ne-am pierdut mult prin mulțimea de oameni, și cum acest oraș nu este un punct turistic, am descoperit acest fapt acoperindu-mă de uimire, am putut să ne plimbăm pe străzi și să observăm spiritul rusesc. Oameni tolăniți în iarbă, un muncitor pe o treaptă cu o sticlă de bere în mână și vreo două golite pe lângă el, fete cochete și fete despuiate. Punct. Aici trebuie să insist puțin.
Multe fete despuiate, multe fete împletite. Le-am admirat părul, dar rochiile acelea mulate care abia acoperă fundul mi-au displăcut.
Din nou, un fel de a fi românesc.
La metrou, mulți oameni citeau. Mi-a părut rău că nu am putut să citesc peste umăr nici un titlu. Literele lor m-au trasformat în oarbă, deși zăream foarte bine cerneala de pe foaie.
M-am pierdut în marea de ruși pe străzi și mi-am găsit zâmbetul curat.
În Rusia, într-o cutie imaginară a lucrurilor pierdute și găsite, eu am găsit tot patosul dostoievskian, i-am înțeles iubirea, nebunia și chiar idealul: panslavismul.
Să fi rămas și noi cu rușii.
