Nu cunosc dezamăgirea, am suferit din cauza unui număr oarecare de oameni în viața mea, dar speranță continui să am. Când s-a întâmplat ca cineva să-mi deregleze simțurile, chipul meu nu a descris decepția, ci o infinită tristețe.
Comportamentul și faptele reprobabile ale oamenilor nu mă surprind. Le accept cu un chip pașnic care nu trădează dezordinea interiorului.
Singură în dialog cu mine, mă descopăr și pe mine mârșavă. Și mă cert, mă recunosc vinovată.
Apoi încep să mă corectez. Gâlceava se potolește. Expresia așa ceva nu se face dispare. În punctul ăsta stau ceva vreme. Mintea mea e nespus de frumoasă atunci.
Liniștea ființei nu pot însă să o păstrez din cauza împrejurărilor și contextelor. Ajung, fără voința mea, la aceeași dezordine. Iar atunci sunt o furtună de om. Am petrecut în furtuni, am traversat prin furtuni. Nu este bine în zăpăceala de sentimente. Sufăr prea mult. Săptămânile trecute, într-o împrejurare accident al vieții mele, mi-am privit o prietenă cu infinită tristețe.
Nu m-a dezamăgit, nu cunosc dezamăgirea, dar chiar dacă eu nu vreau să o cunosc, ea vrea să dea uneori buzna cu sentimente pocite. Mi-aș fi dorit altceva pentru ea, iar fapta ei m-a lăsat pocită pentru o perioadă.
Adio, minte frumoasă!
Adio, armonie!
Am umblat urâtă prin lume, m-am apropiat de cei dragi urâtă, m-am strecurat în așternut urâtă. Nu am putut să mă corectez, refuzam să intru în dialog cu mine, închideam ochii doar de oboseală.
Acum am depășit momentul. M-am lepădat de urât, dar datorită timpului, eu m-am ignorat. Uneori eu cu mine nu ne suportăm, nu ne înțelegem. Cred că tocmai în ruptura asta, această lipsă de luare aminte la propria făptură ne dezumanizează și ne lasă doar ființe care efectuăm ceva, dar nu simțim nimic.
E greu să fii om, e silogism sa devii om, căci concluzia se deduce din prima, prin intermediul celei de-a doua.
E greu sa fii om.

Cartea am primit-o săptămâna trecută de la un prieten cunoscut în acest mediu virtual. Nu-i divulg numele, din modestia dumnealui și nu a mea, dar vreau să-i mulțumesc și pe blog, căci blogul are meritul lui pentru care azi am în mâinile proprii povestea Geamilia a lui Cinghiz Aitmatov.
Există oameni în lume care lasă vorbele frumoase și trec la fapte, iar o faptă îndeplinește visele, iar cuvintele te lasă doar să visezi.

Mă trezesc în fiecare dimineață când lumina abia se arată pe cer indiferent de zi, dar nu ca să merg la serviciu.
Nu am un serviciu care mă solicită 8 ore.
Am un copil mic, o pasiune, o firmă mică care îmi cere cu stăruință pasiunea. Mi-am dat cuvintele oricui are nevoie de ele.
Întrebarea și ce mai faci în afară de copil, cărți, blog și Cuvinte de vânzare deja mă irită.
Nu citesc de lene.
Nu citesc pentru că am timp.
Nu citesc pentru că nu am un serviciu de 8 ore.
Eu doar citesc, iar ceilalți nu citesc.
Uneori citesc și fără pasiune. Azi dimineață citii câteva pagini din Alain Braconnier, Cum să fii o mamă bună pentru fiul tău.
Încerc să înțeleg stările fetiței mele. Cărțile te îndrumă de la 0 la 12 luni și te învață cum să procedezi de la 3 ani până în adolescență. Eu am nevoie de un îndrumător pentru 2 ani. Vreau să înțeleg isteriile și smiorcăielile fetiței mele. Mă uit de multe ori la ea ca la piramide. Am multe semne de întrebare.
În paginile acestei cărți descoperii ceva, o disimetrie la bebeluși. Fetițele se confruntă cu o disimetrie, contactul adult-prunc, iar băiețeii cu două, adult-prunc, masculin-feminin.
Nu mă ajută această informație, dar cartea promite anumite sfaturi pe care le pot pune în practică, dar după 3 ani.
Iar eu rămân tot singură cu fetița mea de 2 ani. Mărturisesc că mi-e teamă de profesorul care îi sunt. Singurătatea asta în isterii și plânsete mă umple de durere.
O iubesc, dar știu că nu este suficient. Are nevoie de ajutor, iar eu descriu imaginea unui om care cere ajutorul.
Momentan, Mara descrie o piramidă, iar eu o neputincioasă.

În zilele uitate de iulie, am prins totuși în conștiință o amintire frumoasă, o amintire în șoapte poetice. Într-o seară de marți am ales să mă las încântată de Șerban Foarță cu ocazia a două volume aniversare, Foarță 70 și Foarță-n față.
Am sorbit în obscuritatea librăriei Cartea de nisip desăvârșirea, desăvârșirea unui om sau poate poetul nu e om.
Mi-a plăcut această întâlnire, căci mi-a apărut în față cu un poet desăvârșit și mi-a răscolit sufletul cu un dor, un dor de profesori, de oamenii aia de la care ai ceva de învățat.
Vocea domnului Ungureanu mi-a scăzut anii. În loc să adulmec împlinirea femeii de 30 de ani, m-am trezit în note și formulări de studentă. Ca studentă nu am avut stăpân, dar nici stăpână nu mi-am fost, acum cred sincer că anii aia reprezintă doar o alergare disperată prin conștiința trădătoare.
Plecând de la librărie, m-am urcat în mașină și mi-am privit ochii în oglinda mașinii. Uneori îi separ de ființa mea și dialoghez cu ei.
În facultate nu am scris deloc. M-am întrebat de ce. Mi-au răspuns două irisuri triste. Nu m-a încurajat nimeni în facultate să scriu. Cred sincer că scriitorii apar în perioade de restriște, iar atunci sunt necesari idealiștii. Sau naivii. Cineva trebuie să grăiască ceea ce nimeni nu îndrăznește.
Anii facultății mele nu au permis această îndrăzneală, căci perioada e plină de frustrări, nu de primejdii. Dar și ignoranța e o primejdie doar că scriitorii nu-și bat capul cu incompetența.
În facultate, contextul istoric m-a umplut de frustrări. În viață, singura școală pe care o mai frecventez, am defulat până m-am potolit prin propria ratare. Am abandonat visul de scriitor și m-am apucat de blog.
Uneori mă recompensează pe deplin acest blog, dar încă țin în mine resturile unui vis de scriitor.

Mă feresc de etichete și categorii, de aceea foarte rar vorbesc despre femei sau bărbați, eu aleg să povestesc despre oameni, căci omul continuă să mă fascineze cu toată frica pe care o port în măruntaie atunci când trebuie să am încredere în ființa umană.
Când totuși mă prind mrejele poveștii, vorbesc despre masculin și feminin.
Diferențele dintre masculin și feminin o să tulbure întotdeauna imperturbabilul. Meditam azi într-o ureche la feminin și masculin și ajunsei cu gândul în minciuni. Diferențele ne învață să mințim.
Femeile vor să trăiască și viața bărbatului, iar bărbații vor să trăiască doar viața lor. Iar soluția a stat în minciună.
Alternativa prea ne-ar fi edificat perfecți.
Eu nu vreau să fiu perfectă, doar excepțională cu defecte, e dreptul meu.

M-am apucat de cartea lui Brunner, Zanzibar, cu entuziasm. Acum descriu un pacient în comă. Nu înțeleg.
Nici nu am citit foarte multe pagini, dar și cu douăzeci citite, dar neînțelese, mă simt bolnavă.
Fac apel la răbdare, am răbdat la Musil și am fost pe deplin recompensată.
Aștept recompensă.

Se întâmplă uneori să am zile bizare sentimental. Activitățile mele sau locurile pe unde mă desfășor mă determină să descriu în clipita asta bătută la calculator o alcătuire în ființă eterogenă.
Mihaela Rădulescu s-a făcut responsabilă de un nerv sărit al meu. Azi o văzui pe o revistă și iar ma simții insultată.
A dat o declarație zilele trecute că ea nu face absolut nimic să arate așa cum arată în prezent în afara acelui sfert de oră de mișcare recomandat pentru o viață sănătoasă.
De ce să spui așa ceva?
Declarația ei m-a împins să fac cercetare pe google și am descoperit-o sau regăsit-o urâtă și fără bustul pentru care nu face nimic. Vrusei să pun pozele aici, dar mă scuturai de gând.
Mă calmai cu un text pentru Cuvinte de vânzare. Primind o comandă pentru o felicitare de pensionare, ajunsei să răsfoiesc Dicționarul onomastic al lui Mircea Horia Simionescu. După ce sfârșii cu ce aveam nevoie, căutai și numele fetiței mele.
Mara.
Dar de ce nu și Para?(Cireașa, Mura, Coarna, Bostan, Urzică sunt nume frecvente, bogate în arome și vitamine.)
…nu e bine să faci din proză-poză.
Iar după Horia Simionescu, răsfoii Fenomenul Pitești de Ierunca. Gasii la un anticariat această carte și Jurnalul lui Mihail Sebastian. Cumpărai cărțile cu ochii în bustul Mihaelei Rădulescu.
În câteva ore azi, traversai cu simțurile laturi esențiale și superficiale ale alcătuirii mele, nu aș putea să formulez într-o notă adevărul meu de azi.
Stau acum în aceste cuvinte, în fața unor cititori curioși, într-o ipostază de femeie capricioasă, dar și de om învățat.
Sunt om, mă educ să fiu om, dar de foarte multe ori nu pot să fiu decât femeie.

Vreo două săptămâni am fost tot pe drumuri, așa că atunci când m-am așezat în fața bibliotecii, căutând un titlu care să mă seducă, Pe drum s-a potrivit ca papucul Cenușăresei.
De scriitor știam doar că este american. Am apucat cartea cu zâmbetul pe buze și am vârât-o în geantă. Prima pagină am citit-o în briza mării. Sutele de pagini le-am citit în multe grade celsius.
Dar căldura astrului nu dogorea nici pe departe ca ciuda mea interioară. Lectura a reușit să reducă toate zgomotele de pe plajă, iar eu am putut să călătoresc într-un ritm bezmetic cu niște tineri obsedați de individualitate.
Mai ridicam uneori capul în infinitul mării și oftam. M-aș pune și eu pe drum, mă bate dorul călătoriilor, ma frământă căutările gneseologice.
Valoarea intrinsecă a făpturii mele e dată de o neobosită, dar justificată sete de izvoare, iar izvor se poate citi ca apă rece și buvabilă, dar și ca sursă de cunoaștere. Ce vrei de la viață?
O întrebare pe care o tot pune autorul în romanul Pe drum.
Eu vreau să cunosc, vreau să învăț, vreau să iubesc.
Din aceeași carte, am aflat despre tinerii beat ai anilor 50, de fapt romanul se poate citi și în această notă, a descrierii Americii acelor ani. America anilor 50 a creat circumstanțe favorabile acestor tineri beat, tineri care au țipat prea mult într-o societate închistată de prejudecăți. Și-au urlat la modul bezmetic libertatea individuală, au căutat adevărul în călătorii, sex și droguri. Iar alergătura lor era atât de tristă!
Străbăteau America pe lung sau pe lat cu frenezie și ajungeau descurajați în paturile de acasă, o casă care nu descria un cămin, ci un adăpost deasupra capului.
Povestea tinerilor beat mi-a accentuat toleranța, îngăduința mea a trecut pragurile bunului simț, par uneori să nu-l recunosc, accept zâmbitoare și binevoitoare doar îndemnurile inimii.
Vreau să plec, să mă pun pe drum, să cutreier lumea chiar dacă plec de lângă o soție sau copil. Asta descrie Kerouac, iar eu vă mărturisesc că înțeleg.
Sufletul meu vibrează lângă dorința tatălui și jelește lângă ochii înlăcrimați ai copiilor, dar ochii mei  surâd fiecăruia înțelegător.
Fiecare dintre noi avem doar o viață, iar viața asta nu ne ajunge uneori s-o împărțim cu proprii copii. Și aici ne salvează iubirea, pe mine mă salvează iubirea Marei, căci astfel, mi-aș face o valiză, aș pune-o sub pat, și aș pleca de fiecare dată când mă apucă dorul de ducă.
Dean Moriarty așa făcea, valiza și pe drum.
Pe drum, de Jack Kerouac

E un cuvânt în lumea asta care derutează omul. Îi derutează simțurile și îi ofensează oarecum judecata.
Acest cuvânt e un concurs de împrejurări.
La întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, îmi amintesc că o singură colegă a rostit cuvântul. Instant, o perturbare sentimentală a scuturat clasa.
Colega mea a mărturisit că este fericită.
Fericit?
Cum vine asta?
O zi proastă? Necăjit?
Înțeleg perfect.
A spune cu voce tare că ești fericit îi derutează pe oameni la fel cum o furtună de vară sperie dobitoacele. Nu ai habar de ce ești în alertă, dar organismul se opintește în bufeurile minții.
Eu recunosc că evit cuvântul, starea însă mă cuprinde de multe ori. Cel mai fericită mă simt când plec la drum cu mașina și ascult muzică. Oh! Ce realitate de animal sălbatic descriu atunci. E ceva între mine și drum, între mine și muzica din mașină. La ultimul drum, Timișoara-Severin și retur, am ascultat jazz. Am dat sonorul mai încet de cum sunt obișnuită să ascult eu muzica și am înțeles, jazzul se ascultă în surdină, să rămână cumva în urma gândului.
Iar gândul meu alerga asemenea impalelor cu cornele lor muzicale, iar jazzul se strecura în urma lui. De atunci am toate notele pentru acest text, azi, acum, doar adunai cuvintele.
Mândră de formulare, mai scriu o dată: jazzul se ascultă în surdină, să rămână cumva în urma gândului.

Am păstrat în viața mea prieteni care mă cunosc anterior programului meu de autoeducație. Prietenii ăștia m-au primit în viața lor înainte să merg cu personalitatea la coafor. De aceea, în ultimii ani m-am tot confruntat cu te-ai schimbat.
Te-ai schimbat a devenit subiect pe blog, deoarece, în cele mai multe cazuri, l-am perceput într-o notă defavorabilă și ușor disprețuitoare.
Și mă deranjează.
M-am schimbat, da.
Dar faptul că m-am schimbat mie îmi revine ca ceva perfect normal. Nu am putut să rămân la 16 ani, nu am putut să rămân la 20 de ani, nu am putut să rămân la 25 de ani.
Nu cred că o să rămân nici la 29, deși îmi place de mine foarte mult acum.
Iar vara asta, privind atent infinitul mării, bălăcindu-mă cumva cu ajutorul imaginației pe linia orizontului, mi-am transformat acest te-ai schimbat din deranj în punct tare.
M-am schimbat pe o linie a evoluției, m-am schimbat comportamental, de la întâlnirile cu timpul mi-au rămas câteva semne, dar sufletul e în același loc, îndrăgostit de aceleași fețe.
Uneori, efuziunile mă împing spre anumite gesturi lirice. Mă folosesc de versuri, nu ale mele, să amintesc unei prietene că e frumoasă, alteori îmi așez mâna pe mâna surorii mele, cu mintea plecată undeva după Ghițulașa, ca să știe că și eu sunt acolo, alteori mă opresc din ceea ce fac și privesc foarte atentă omul de lângă mine și dau telefoane fără nici un fel de treabă. Ce mai faci?
Cu sufletul ăsta al meu, păstrat curat cu ajutorul prietenilor și familiei, te-ai schimbat nu înseamnă altceva decât ai crescut mare.
Am crescut ca în vorba adulților de amânare. Și cum eu nu mi-am amânat autoeducația, am crescut și mai repede.
Așadar, m-am schimbat. O să mă mai schimb, nu știu însă dacă o să mă mai îndrăgostesc.