Am fost, oh, am fost…
Am fost la Pink Martini.
Ceva în plămada ființei mele nu mă ajută să fiu o persoană prea muzicală. Da, merg la Tudor Gheorghe, dar spectacolele maestrului sunt o experiență pentru mine, căci adun de la o reprezentație poezie, muzică, gramatică.
Ieri, cu Pink Martini, m-am felicitat pentru alegerea mea, deși nu am luat biletele cu entuziasm, ci cu lejeritatea gândului că o să petrec o seară altfel decât în obișnuințe.
Am avut o surpriză.
În muzica acestei trupe m-am jucat cu un gând: frumusețea așternutului. Trupurile care se zvârcolesc între perne, cearșafuri și plăpumi. La intensitatea afectelor.
Apoi am aruncat o privire în sală.
Apoi am aruncat o privire pe scenă.
Sala și scena mi-au închis ochii și am răspuns la nici o întrebare pusă.
Cine iubește artiștii, este ademenit de exteriorul lor copleșit de pasiunile nestăpânite de pe scenă. Storm Large a cântat aseară pe scena Filarmonicii, dar în același timp a sedus. Scena naște seducători.
Artistul acaparează ochii, iar cuvintele și muzica șubrezesc măsura omului. Am înțeles victimele acestor artiști, căci e ușor, pe muzică, șolduri languroase și priviri galeșe să crezi că oamenii de pe scenă știu să iubescă mai bine ca oricine altcineva.
Oh, am fost la Pink Martini.
Ca să închei, o să mă folosesc de un compliment pe care l-am primit eu de la un seducător din viața mea de demoazelă.
A fost frumos, dar frumos e un cuvânt urât în comparație cu ce am trăit eu aseară.

Momente cu Mara de care sunt mândră.

Am o fată matinală, începem ziua devreme, iar asta ne scoate, mai ales când soarele e suveran pe cer, prin centru la plimbare. Bem fresh de la Prospero și mâncăm covrigi de la Petru.
Într-o astfel de dimineață, cu sucurile în mână, ne îndreptam spre mașină. Mara și-a terminat sucul ei și a aruncat paharul gol la coșul de gunoi, fără să mă întrebe nimic.
M-am simțit foarte mândră de ea.

Ieri dimineață mi-a cerut lapte, i-am întins sticla și am întrebat-o cum se zice, așteptând un mersi.
Mara a întins mâna și a zis:
Bogdaproste, pentru Edeea, (adică Medeea) fata lui Mani (Mani fiind sora mea)

Am sărutat-o pe frunte și am ieșit din cameră.

Uneori Mara mi-e cel mai bun profesor, iar alteori o respect ca fiind cel mai grozav filozof din viața mea.

Uneori, la întâlniri cu multe cupluri, unele fete mă mai întreabă:
Dunia, tu îl lași pe Făt Frumos să iasă cu băieții dacă tu nu ești în oraș?
Iar eu răspund, fără să mă intereseze nici generalul, nici particularul ființei din fața mea.
Eu sunt prietenă, nu stăpână.
Am pretenții, uneori multe, dar verbul a permite nu face parte din câmpul lexical al relației de iubire.

Am descărcat deunăzi niște poze de anul trecut de la Pinakothek der Moderne din Munchen. Uitasem complet de ele, iar acum pun aici câteva, poate simțiți nevoia să stați jos, să vă odihniți pe artă.

Din când în când, împinsă de vârstă, determinată de plăcere, merg la masaj. Ieri, într-o oră de răsfăț pentru trup, mintea mea a început să lucreze. Mă trezesc uneori în răspunsuri la noncăutări, adică, deși nu am întrebări propriu-zise despre unele aspecte ale vieții mele, îmi vin răspunsurile. De la un timp, viața mea a căpătat un aspect de puzzle, încep să văd imaginea de ansamblu.
Ieri am înțeles dorul.
Înainte ca mintea mea să revină de pe câmpiile cu maci, prefer eu să cred, pe care plecase, am reușit să salvez un gând.
Dorul de o persoană este de fapt un dor de sine. Nu ți-e dor de mama, de soră, de prietenă, de iubit, ți-e dor de starea pe care o ai în prezența lor.
Lângă fiecare sufletul și mintea ta se aliniază, iar echilibrul ăsta poate fi numit fericire.
Nostalgia traduce, așadar, o stare interioară a ta, complet străină de esența celeilate persoane. Când fuge dorul de acasă, cum ne cântă noua Tudor Gheorghe, eu îmi permit să cred că alergarea asta mă are la capăt pe mine.
Mi-e dor de tine.
Nu.
Mi-e dor de mine și de ceea ce sunt eu lângă tine.

La dam pe blog o sa gasiti Paltinisul cu imagini, text si muzica.

Azi imi adusei aminte de Georg Kien, personajul lui Canetti. Georg Kien era psihiatru. Când își întâlnea foști pacienți, mereu aștepta să fie dojenit, dar primea doar strângeri calde de mâini și mulțumiri.
El aștepta să-i zică careva: de ce m-ai adus înapoi, era atât de bine acolo unde mintea mea bezmetică mă dusese!
De dimineață un smintit îmi devie afectele, bucuria, tristețea, dorințele se zgâiră la omul care îmi vorbea mie în stânga, unui străin în dreapta.
Poate e atât de bine acolo unde mintea lui bezmetică l-a dus!

Covrig ceresc tălmăcit

Poezia își construiește semnificația din zdrențe de timp. Găsim timpul care curge, viața, intervalul de timp, ceasul, unitate a timpului, ora, și dimensiunea Universului după care se ordonează succesiunea irevesibilă a fenomenelor.
Pe bucățilea astea sfâșiate de timp, moartea aruncă săgeți ticăloase, iar parcele torc, deapănă și taie firul vieții omului.
Viața unui om sau a nici unui om e cedată banal pe unități monetare de un presupus țap, cine e țapul?, intelectual.
Cu auzul încordat, apare o idee clară, timpul este doar o mestecare greoaie a prestigiului unor persoane care și-au consacrat viața apărării moralității.

Eu mâzgălii impresiile mele, nu se mai distrează nimeni cu mine?

Mi-am achizitionat de curând un volum de versuri de Mircea Dinescu. In dimineața asta citii câteva poeme.
Pun și pe blog o poezie.

covrig ceresc

de-o viață poate sau de-o săptămână
moartea mă poartă ca pe-un ceas la mână,
m-ascultă la ureche și-mi întoarce
arcul din fir netrebnic tors de parce.
nimeni nu-ntreabă cum se naște ora
care-i a nimănui și-a tuturora
vândută ieftin pe creițari sau leva
de-un țap cu-nalte studii la geneva.
și înțeleg deodată ce e timpul:
un sfânt ce-și molfăie, de foame, nimbul.

O să mă distrez și cu o analiză pe text, nu am mai făcut demult. Dacă cineva mai găsește interesantă o asemenea distracție, nu ezitați, scrieți, și o să ne luptăm în interpretări literare.