În general, sunt foarte sinceră cu mine. Când privesc în urmă, zăresc o copilă mereu dispusă să-și exprime întocmai gândurile. La liceu, m-am îndepărtat puțin de mine. Mi-am făcut prietene, am devenit cea mai bună prietenă. Noul statut a alungat momentele cu mine, eram ocupată să mă împrumut de la oamenii din jurul meu. Am împrumutat gesturi, am luat aminte la unele convingeri, am reținut reguli. Niciodată să nu port dungi și carouri. La facultate, ființa mea a împuns. M-am umplut de eu.
Eu fac așa, eu zic așa, eu cred așa.
S-a ținut cont că am făcut așa, că am zis așa, că am crezut așa.
Am terminat facultatea cu un nume, nu cu o situație. Pentru prieteni, pentru profesori am fost Dunia Tuel, nu doar o prietenă, nu doar o studentă.
Mintea și sufletul meu s-au despărțit puțin. De vreo doi ani încerc să le pun în echilibru. A trebuit să fac ordine în tot ce am învățat. A fost necesar să renunț la unii oameni din viața mea.
Acum am din nou momente cu mine. Înainte nu suportam să-mi aștept prietenele singură la masa, preferam să stau și o jumătate de oră în fața unui bar decât să intru singură. Mi-am crescut atât de mult eul, încât atunci când pășesc undeva toți ceilalți se micșorează.
Eu sunt mic, tu fă-mă mare.
Rugăciunea mea din copilărie când adormeam ghemuită în coasta lui mamaie.
Eul ăsta crescut nu descrie infatuarea, ci cunoașterea proprie. Azi mă cunosc, cu bune, cu rele, cu perfecte și imperfecte. Mă accept.
Mă certam mult pentru gura mea mare. Mă supăram că nu știu să tac. De obicei, eu spun cu voce tare ceea ce gândesc, ceea ce toți gândesc, dar nu rostesc pentru că nu se cuvine. Eu rostesc, nu mă reține vârsta, nu mă reține bunul simț, ezit doar atunci când nu am suport, atunci e singura dată când tac, dar în rest am un creier și îl folosesc.
Azi ies singură cu mine oriunde, la restaurant, la plimbare, la bazin, mă simt suficientă ca să mă distrez și de una singură.
Descriu un șantier al emoțiilor, dar sunt muncitor și șef la ființa mea.

La o șuetă ieri cu Sorin Oncu am aflat că picturile rupestre ar fi fost manifestări ale femeilor. Nu mi-a trecut niciodată pe la ureche această afirmație, nici ca ipoteză, nici ca teorie.
Ieri, la distanță de o oră, Sorin Oncu și Paul Purea au vorbit despre același lucru. Paul Purea și-a lansat ieri la Timișoara volumul de versuri O iubire pe laptop și câteva poeme în carne.
Întotdeauna mă surprind aceste potriviri. Există posibilitatea ca afirmația mea de mai sus să fie falsă. Poate în jurul meu s-a mai vorbit despre asta, dar eu nu am primit. Și nu am primit, deoarece nu m-a interesat.
Omul se surzește singur când nu e pregătit să primească.
Pretutindeni zărești surzi și orbi.
Ieri m-am trezit, și ca orice demoazelă, m-am smiorcăit când am privit atât de mult în mine.

Cand am venit in Timisoara la facultate, am descoperit ca sunt olteanca. Pana atunci nu avusesem habar. Dupa cativa ani am descoperit multi banateni ai caror parinti sunt olteni, ei nu. Pe acelasi film, mergand foarte des in Germania, am descoperit nemti ai caror parinti sunt romani.
In vara anului trecut, traversand o piata din Munchen, am zarit un cort care avea mancare romaneasca. Nu am retinut ce festival a fost. M-a atras mancarea noastra si am mers sa comandam. Flecarind in timp ce asteptam comanda, baiatul de la cort a zambit. L-am intrebat:
Roman?
Nu eu, tatal meu. 

Mi-a parut rau cand am plecat de la Paltinis, dar m-am bucurat sa ma intorc acasa. Nu cred ca aceasta fraza are nevoie de nici un fel de explicatie. Dar am ajuns acasa si abia daca am mai citit doua pagini. Asta e umbra de pe activitatile mele casnice, regretul unui timp petrecut departe de carti.
Acum o saptamana urcam la pas marunt si greu un traseu pe muntii Cindrel, cu Hemingway, memoria mea l-a asociat pe ghid cu scriitorul american si asa m-am si hotarat sa-l pastrez.
La un moment dat, pe traseul nostru mi s-au indicat si niste urme de lupi. Am urmarit cu ochii degetul care se misca pe forma unei labe, iar mintea mi-o scotea, cu ajutorul sufletului, intr-un acord de contopire perfect, pe Akbara lui Aitmatov.
Ma tot urmaresc lupii in ultima vreme. Lupi in roman, lupi in munti, lupi in vocabularul Marei.
Si cum am terminat Esafodul lui Cinghiz Aitmatov, si cum nu gasesc deloc o dispozitie pentru recenzie, o sa pun pe blog povestea lupoaicei Akbara.
Inainte sa ma pun pe povestit, imi mai permit o digresiune. Titlul pe care l-a ales scriitorul pentru acest roman nu mi se pare deloc potrivit. Cert este ca definitia esafodului se aseaza remarcabil in intamplarile personajelor, dar intregul carti iti solicita la extrem sensibilitatea, iar sensibilitatea o juxtapui mai greu cu esafodul. Revin acum cu povestea.

In desertul Moiunkumi, o familie de lupi, Akbara lupoaica si Tasceainar lupul, isi duceau viata cinegetica dupa legile naturii. In viata lor au aparut si puii. Dupa o perioada, Akbara se hotaraste ca a venit vremea sa-si scoata puii la vanatoare, dar in aceeasi dimineata oamenii au iesit si ei la vanatoare de saigale. Omul si lupul vanau acelasi animal, dar lupii au fost prinsi in fuga saigalelor, iar Akbara si-a pierdut toti puii. Dupa o asemenea intamplare, lupii au hotarat ca e vremea sa schimbe desertul Moiunkumi cu stufarisul din preajma Aldasului. Aici Akbara a devenit din nou mama, dar ghinionul sau omul o urmareste si aici. Stufarisul a fost incendiat, deoarece in aceste locuri urma sa se contruiasca un drum de acces spre o exploatare miniera. In disperarea de a-si salva puii de foc, lupii au traversat cu ei lacul, dar cu toate stradaniile de a-i tine cat mai sus, puii s-au inecat.
Din nou, Akbara si Tasceainar, pornesc spre alte meleaguri, undeva langa Issak-Kul. Aici, pentru a treia oara, Akbara a zamislit patru pui.
Omul o ajunge si aici pe Akbara, caci intorcandu-se intr-o zi de la vanat, isi gaseste culcusul gol, omul ii furase puii. Iar lupii urmaresc omul, care fugea calare pe un cal cu puii lor, dar se opresc cand aceasta ajunge la o stana.
Pentru lupi, stana a devenit locul unde puii lor au disparut, asa ca reveneau in fiecare noapte si urlau in apropiere. Stapanul stanei a fost foarte nemultumit de fapta celui care a furat puii si de aceasta intamplare. Cand furi pui de lup, ai grija sa omori intai de toate familia lupilor.
A mers a doua zi sa rascumpere chiar el puii de la acela care ii furase, ii furase ca sa-i vanda cu pricopseala alcoolului, iar ura dintre cei doi nu a permis o corectare in legile naturii astfel incalcate.
S-a intors abatut la stana, la sotie si copil, dar si la suferinta lupoaicei, caci lupoaica nu se mai ducea din imprejurimi. Urla in fiecare noapte, iar somnul oierului, al sotiei si al copilului era noapte de noapte intrerupt.
Lupii au inceput sa devina obraznici. Lupoaica innebunise, iar lupul o urma pretutindeni. Isi cautau singuri moartea, deveneau neglijenti, se aratau in locuri unde niciodata nu s-ar fi ivit. Atacau oile la stana, atacau omul.
Oierul se hotaraste astfel sa momeasca lupii si sa-i impuste. Pleca cu douazeci de oi, lupii apar, dar ei simt pericolul, iar atunci cand oierul vrea sa impuste lupoaica, lupul il ataca din spate. Akbara fuge, iar Tasceainar moare.
Dupa aceasta intamplare, Akbara renunta sa mai dea tarcoale stanei, nu mai urla noaptea, pare sa se fi pierdut in suferinta si nebunia ei.
Dar intr-o zi, in zilele de inceput de vara, cand oierii se muta in munti pana in toamna, lupoaica e atrasa de linistea de la stana. Si se apropie pana ajunge in curtea stanei unde descopera un pui de om, fiul oierului. Akbara stie ca este un pui de om, merge umila spre el, iar copilul se bucura la ea. O mangaie pe cap, iar lupoaica il linge pe obraz. Ar vrea sa-i dea sa suga, poate altfel tatele ei nu ar mai durea-o atat. Copilul ii pune mainile dupa gat, iar Akbara se lasa la pieptul lui. L-ar duce la ea in culcus pe acest pui. Si copilul se desprinde de ea si o cheama cu el in casa, dar atunci oamenii descopera ca lupoaica a patruns in curte si incep sa tipe. Lupoaica infasca copilul in asa fel incat sa nu-i rupa gatul si fuge cu el. Iar oierul, tatal copilului, se urca pe cal si pleca in urmarirea lupoicei. Trage cu arma in aer, dar Akbara nu se opreste. Ii striga sa-i lase copilul, o roaga, o implora, ii promite ca nu se mai atinge de neamul ei, dar lupoica nu-l intelege. La ultimul glont, cu disperarea parintelui care isi vede copilul indepartandu-se in gura de fiara, oierul tinteste in lupoica. Lupoica cade, oierul fuge la ea si isi gaseste copilul cu pieptul strapuns se glont, iar lupoaica zacand mai incolo. Isi ia copilul pe brate, il pune pe bratele mamei si pleaca fara un cuvant. Stia ce are de facut, cine este vinovat de toate acestea. Merge la acela care a furat puii de lup, il impusca, apoi merge si se preda autoritatilor.
Esafodul…
Iar eu cand am inchis cartea, plangeam dupa lupoica, plangeam dupa copil.

Poate cele mai bune povesti sunt intr-adevar acelea care te fac sa plangi.

Am venit cu 12 pagini in manuscris, iar maine plec cu 45 de pagini in manuscris. Nu am titlu. Cred ca sunt bine.

Nu se lipira cuvintele de mine azi, incercai, ma incapatanai sa scot din minte si din suflet forme pentru personajele mele. Abandonai pana la urma.
Ma asezai cu Spinoza in brate si cateva ore fuseram camarazi in deslusirea originii sufletului si afectelor. La cina baui un pahar de bere, indoit cu Mirinda, cu Hemingway.
Pe munte, miercuri, cred ca tot cu Hemingway am fost. Ghidul meu e un vanator pasionat, vaneaza de 11 ani si mi-a povestit multe despre invartitul cocosilor, despre urmele de lupi, despre corbii care indruma un vanator experimentat. De ce zic ca am fost cu Hemingway? Ieri cand am inceput romanul Pentru cine bat clopotele? am citit pe coperta ca scriitorul american a fost un mare vanator.
Miercuri nu stiam ca Hemingway a fost vanator. Deja bat campii.
Poate maine…

Asta seara o sa pun pe blog un fragment din ce am scris azi. Accept critici.

– Ai exagerat iar cu mâncarea?
– Da data asta nu, mersi de întrebare Petra. De data asta cred că îi datorez criza lui Iorga. Am terminat de citit Opinii sincere și pernicioase ale unui bun patriot și m-am pus apoi să reflectez la patriotism. Atunci m-a luat criza. Ziceți și voi, nu Iorga e de vină?
– Eu cred că patriotismul este o formă de egoism.
– Cum dracu vine asta, Dinu?
Petra fusese uluită de afirmație. Nu putea cuprinde cu mintea iubirea de sine în definiția patriotismului. Iubirea de țară e la fel de firească ca iubirea de mamă. Poți să nu fi de acord cu ele, pe cale rațională, pentru că intervin atâția factori exteriori, dar ființa ta poartă amprenta mamei și a pământului unde te-ai născut.
– Ar trebui să nu existe granițe, să nu existe țări, doar o comunitate universală.
– Da, zice bine Dinu. Granițele nu fac decât să accentueze în om niște pretenții capitaliste și nu numai.
– Băi, sper că nu vă treziți acum cu toții niște comuniști.
– Stai liniștită, Miana, gândurile noastre sunt departe de orice orientare politică, vorbim doar din prisma umanității. Omul ar trebui să conteze cel mai mult pentru oameni, nu puterea, nu proprietatea.
Dinu se înflăcărase, Petra se înflăcarase și ea. Măsura discuției era ținută doar de calmul lui Sergiu și de pasivitatea Mianei.
– Dar oricât de cosmopolit poti sa fii, nu poate fi ignorat faptul că geografia își pune amprenta pe noi. Pe trasături, pe iubire. Comparati numai trăsăturile unui nordic cu ale unui italian. Și apoi iubirea. Cred sincer că oamenii iubesc și condiționati de pământul pe care îl calcă.
– Petra, fără o iubire concentrată pe un spațiu, omul s-ar focusa spre iubirea de aproapele său. Ar dispărea din vocabularul neamului omenesc multe cuvinte, unul dintre ele ar fi interesul propriu.
– Da, dar oamenii s-ar dezvolta și si-ar lua educația în medii geografice diferite, si numai cu aceste diferențe s-ar ivi caracteristici și trăsături diferite ale omului, iar universalitatea presupune generalitate, iar eu vă dădui exemplu de particularități.
– Particularitățile pot să slujească unei comunități universale, de ce nu?
– Dar ce ne batem capul, nu există deja ONU? Totuși, drepturile omului, pacea mondială, dreptul internațional nu vor putea niciodată să schimbe caracteristicile omului geografic, cum o mamă adoptivă nu va putea niciodată să-și dezobișnuiască copilul de o moștenire congenitală.
– Ia o gură de apă, te aprinseși toată la față. Miana îi ridică paharul la gură, obligând-o astfel să tacă.
– Eu nu știu ce vă apucă pe toți, Dinu, tu să te lansezi în asemenea afirmații, Sergiu, tu să bagi întotdeauna joarda polemicii, iar tu Petra să pui atâta patos când iți construiești răspunsurile.
– Acum vă și părăsesc, am treabă în cealaltă parte a orașului. Se ridică și îi lăsă pe cei trei tineri într-o muțenie interogativă. Tăcuseră, dar ochii lor așteptau o încheiere. Apăru chelnărul cu nota și atunci gesturile lumești, căutatul prin buzunare sau portofele după bani le risipi patosul logomahiei.

Azi doar va arat ce vazui si eu. Pun cateva poze, dam mi-a promis fotografii.