Sunt obosita, scriu si citesc de doua zile, am ochi de zebra. Mai baui si un pahar de vin, eu cu mine, dar apoi ma uitai duioasa la Ondaatje, e cu mine la micul dejun, la pranz si la cina, deci pot sa indraznesc sa mi-l fac companion. Maine o sa ma despart totusi de el, maine dupa ce ma intorc din drumetie. O sa merg acolo unde ne permite vremea, asa imi zise ghidul, pe munte zapada inca ridica ziduri de un metru.
Azi scrisei mult, la inceput abia legam cuvintele, apoi uitai sa ma opresc. Ceva nou pentru mine. Zicea o scriitoare, al carei nume nu l-am retinut, ca ea nu stie ce este aia inspiratie. Vrei sa scrii? Te asezi si scrii. Dupa ziua de azi s-ar putea sa-i dau dreptate.
Dupa masa de pranz, il schimbai pe Ondaatje cu Spinoza.
Citii greu, greu, pana cand imi simtii sufletul. Paranteza: deja ma exaspereaza atatea i-uri.
Spinoza ma impaca cu Dumnezeu, nu ca as fi fost certata cu El, dar nu-L puteam inghiti asa cum religia ti-l baga in cap.
Si ma facu sa rad. Pentru cine l-a citit pe Spinoza, nu va vine asta greu a crede?
Pe scurt, foarte scurt, mazgalesc aici ce aflai eu azi despre Dumnezeu si om.
In primul rand notez ca Spinoza pune semnul egalitatii intre Dumnezeu si Natura.
Dumnezeu este anterior tuturor lucrurilor, fiind cauza care le produce. Exista in chip necesar, este unic, toate lucrurile sunt in Dumnezeu si depind de el.
Oamenii spun despre Dumnezeu ca a facut totul pentru om, iar pe om ca sa-l slaveasca. Oamenii se cred liberi, intrucat sunt constienti de vointele si de poftele lor si savarsesc totul in vederea unui scop, de aceea vor sa cunoasca cauzele finale ale lucrurilor. Cand le afla, sunt linistiti, daca nu le pot afla de la altii, nu le ramane decat sa se intoarca spre ei insisi.
Oamenii folosesc toate lucrurile naturale ca mijloc pentru folosul propriu, si fiindca aceste mijloace le-au gasit, nu le-au facut ei, au ajuns sa creada ca exista altcineva care a facut acele mijloace spre folosul lor. Astfel s-a ajuns ca fiecare sa nascoceasca, dupa mintea sa, un alt chip de a-l venera pe Dumnezeu.
Oamenii au cautat sa arate ca natura nu face nimic in zadar, dar incercand sa demonstreze acest lucru, se pare ca ei n-au aratat decat ca natura si zeii delireaza ca omul.
Aici rasei in hohote.
Au gasit in natura lucruri prielnice, dar si neprielnice, astfel bolile au ajuns sa insemne ca zeii sunt maniati. In ciuda dezmintirilor pe care le da experienta, anume ca lucrurile prielnice si neprielnice li se intampla deopotriva si celor evlaviosi si celor neevlaviosi, oamenii nu s-au lepadat de o prejudecata invechita. Adevarul ramane astfel vesnic ascuns neamului omenesc.
In natura totul se desfasoara cu o NECESITATE VESNICA si cu o PERFECTIUNE SUVERANA.
Dumnezeu nu are nici scop, nici vointa, Dumnezeu nu pedepseste, Dumnezeu este o cauza in sine a carui esenta include existenta.
De ce nu a facut Dumnezeu toti oamenii la fel?
Deoarece a avut destula materie ca sa creeze tot felul de lucruri, de la treapta cea mai inalta de perfectiune, pana la cea mai de jos, mai bine zis, legile naturii lui au fost atat de cuprinzatoare, incat ajung pentru crearea tuturor lucrurilor pe care le poate concepe un intelect infinit.
Invataturile astea le primii eu azi de la Spinoza, am insa un semn de intrebare: unde se situeaza rugaciunea in toata aceasta viziune?

Mi-am asezat aseara capul pe perna cu un gand odihnitor, maine dimineata pot sa ma trezesc la orice ora. Ma trezii la 7 fix, ma rog, mai lipsira trei minute pana la 7 fix. Din activitatile mele matinale lipsi incalzirea laptelui pentru Mara, dar in schimb recitii paginile scrise ieri. Stersei jumatate din ultima pagina. Apoi ma holbai la albul ecranului minute in sir, zeci de minute pana reusii sa gasesc un cuvant potrivit care sa innoade fantezia de ieri cu inchipuirile de azi.
La 12 plecai la plimbare. Ma dusei sfioasa la Schit si gasii mormantul lui Noica. O piatra simpla cu un nume mare. Un nume si niste ani, atat. Intrai in biserica micuta pentru lumanari si ma servi de una singura. Imi luai tamaie, un pliant si lumanari pentru cei vii si pentru mortii mei. Aprinsei o lumanare si pentru Noica, aprinsei prima mea lumanare pentru Ghitulasa, nepoata mea, si pentru toti care mi-au trimis o rugaciune in lunile decembrie si ianuarie. Aprinsei multe lumanari.
Plecai cu capul in jos, cu simturile in alerta. Statiunea e pustie, doar muncitori care se fac auziti prin zgomotele de ciocan. Incercai sa obtin ceva brosuri cu drumetiile din imprejurimi, dar nu avusei noroc. Un baiat pe care se nimeri sa-l intreb imi zise ca nu prea ai ce face aici, e plictisitor, sa vin la Sibiu. Ii zisei multumesc si ma indepartai.
Dar ce fac aici de una singura?
Scriu.
Ce scrii?
Ce stiu. Plecai din nou cu capul jos.
Doar drumetii si aer curat, atat poti face aici, dar ce anume mai vor oamenii sa faca in munti? Mi se deranja un nerv si plecai pe drumul de Sibiu, iar la un moment dat facui stanga pe un drum pietruit. Biata mea masinuta. Urcai putin si oprii cand pamantul se rupse in doua ca sa faca loc cerului. Coborai in soare, in lumina, in ploaie. Imi pusei ochii in soare, in ploaie. Si inspirai lacoma miresmele pamantului. Ma intorsei flamanda la pensiune si dormii apoi o ora, nu inainte sa-mi prind urechile cu Spinoza.
De la amiaza tarzie, after five o’clock, ma gandesc la substanta, la ceea ce exista in sine si este conceput prin sine, si la libertatea omului.
Dumnezeul lui Spinoza este cauza insasi pe cand omul poate doar sa tinda spre o libertate traita fara constrangeri exterioare.
Nu stiu, chiar nu stiu, e atat de spinos Spinoza asta, iar eu ma pierd in Etica lui.
Maine poate o sa reusesc sa ma adun mai mult. Prima intalnire e intotdeauna derutanta, iar azi fu prima mea intalnire cu mine.

Sunt la Paltinis de la amiaza, ca localizare in spatiu. Tot de la amiaza inspir si expir primavara si iarna, iarna nu se lasa dusa, iar primavara desi pare sa se strecoare, se impune in grade celsius, azi 17. Dupa un pranz mai mult festin decat potolire a foamei, ma dusei in camera mea si recitii cele cateva pagini din manuscris. Si continuai cu inca patru. Apropo de nasterea creativa de azi, foarte ciudat suferii cu personajele mele. Scriam grabita sau scriam si stergeam, dar partea nemuritoare a fiintei mele o simtii.
Ca sa fac o comparatie, cand sufletul parca vrea sa-mi iasa afara din piept am o senzatie asemanatoare cu caramida fierbinte pusa pe piept de mamaie cand eram mica. Simt ceva greu care ma apasa, dar ceva cald ma alina si ma face sa ma simt bine.
Imi pare rau ca nu am nici o fotografie, in momentele astea il regret pe boemul meu Parjolea, ceea ce ma obliga sa leg o prietenie cu un pasionat de aceasta arta. Uneori am nevoie de fotografii pentru blog, iar eu nu reusesc sa surprind cu aparatul nepovestitul.
Cu acest text sfarsesc o prima jumatate de zi, dar in fiecare seara o sa pun pe blog cateva randuri despre intalnirea asta inedita cu mine.
Cata fericire imi da tarcoale…

In ultima vreme, vremea ultimului an al blogului am scris doar tangential despre Mara. Dupa ce a implinit un an am avut oarecum senzatia ca viata mea s-a asezat in aceasta noua formula si mi-am reluat incet activitatile mele literare. M-am intors la scris si la carti, mi-am reintepretat ambitiile scriitoricesti si din nou am inteles plumbul activitatilor mele nerentabile.
Nu as putea sa mai port acelasi zambet fara carti si fara scris, nu as mai fi, ci as exista, cum m-a invatat Platon.
Dar vreau sa revin acum la Mara. In lecturile mele au aparut si multe carti despre copii. Ca mama, principalul meu obiectiv este sa am un copil echilibrat, sa descrie armonia cu sufletul si psihicul.
Iar acum fata mea are 2 ani, o varsta pe cat de frumoasa, pe atat de capricioasa. Intr-o zi s-a intamplat sa am un usor atac de panica.
Nu stiu de unde exact, presupun ca din spicuiri de lecturi, din invataturile bunicii, din sfaturile mamei, s-a statornicit in mine ideea ca primii sapte ani ai unui copil sunt exagerat de importanti pentru omul care urmeaza sa devina.
Atacul de panica a urmat cand mi-am repetat aceasta credinta. Cum o sa ma descurc? Si mai ales, o sa fiu in stare sa-mi cresc fata frumos?
Mara e la varsta cand plange ca sa se impuna, cand se arunca pe jos, cand copiaza comportamente, cand repeta tot ce aude.
Iar eu incerc sa creez pentru ea un mediu calm, cu modele care se pun de acord in raspunsuri pentru ea si am adoptat, firesc firii mele, sinceritatea in dialogul cu Mara. Daca ii pleaca tatal de acasa, iar ea incepe sa planga, o las sa vada cum iese pe usa, ii spun unde merge si ce urmeaza sa faca. Niciodata nu am plecat pe furis din casa pentru ca Mara sa nu planga si nici nu intentionez s-o fac vreodata.
Ii spun foarte des nu si ii explic de ce este nu, chiar daca urmeaza 20 de de ce. Practic palmuta la fund si pedeapsa, la varsta de 2 ani o las sa stea in camera ei departe de noi si este suficient sa am reactia pe care o doresc. Si cel mai mult incerc sa o las sa descopere lumea, cu nisip in cap si calcat prin balti, cu demontat jucarii si pictat de pereti.
Ma sperie calmul de care am nevoie pentru armonia ei, sunt o fire agitata. Imi dau seama ca varsta ei imi impune mult autocontrol, dar convingerile mele sunt suficiente sa razbesc cu toate greutatile.
Au trecut doi ani, iar de acum incolo, pana la sapte, pe langa blog si manuscrisele mele, o sa scriu si in caracterul Marei, caci afectiunea mea de azi va ajuta personalitatea fetitei mele sa se dezvolte in masura care ne face oameni zi de zi.

Am atata galceava la interior, ratiunea si simturile sunt prinse intre povesti si intamplari ale saptamanii care tocmai a trecut, iar exteriorul e apatic.
Mi se reproseaza mina serioasa, simt nerabdarea oamenilor din jurul meu de a se indeparta de mine. Iar eu nu ma pot aseza in mine, ma simt ca un caine care fuge sa-si muste coada.
Imi fuge mintea la David, la Akbara, la Mara, la oameni, la o cearta.
La Florenta am fost sa-l vad pe David, nu am avut parte de tihna, caci Mara m-a insotit, dar minutele pe care le-am petrecut in admiratie i le-am acordat mainii.
Mana lui David. Nu am putut sa-mi ridic privirea, oricum parul m-a indepartat. Ma holbam la venele statuii, am incercuit sculptura si am cascat gura la unghia mare. Am ridicat capul, dar l-am coborat la aceeasi mana care m-a subjugat.
M-am indepartat in nerabdarea Marei, si in timp ce ii stergeam nasul s-a ivit din nou Akbara, lupoaica lui Aitmatov si patimile lui Isus.
Am tanjit dupa Pastele de acasa, dar mi-am amintit de Epicur, petrecand sarbatorile pascale departe de obiceiuri si traditii romanesti, mi-am zis ca placerea o sa fie cu atat mai mare cand o sa mi se permita sa ma infrupt din mancarea de Paste.
Si asa a fost. Stiti cum am mancat cozonac ieri? Am rupt grabita cozonacul cald si am muscat in timp ce nasul ma ajuta sa ravasesc interiorul halap.
Nu ma potrivesc deloc in simturi, un neastampar al fapturii ma face sa suspin des si sa privesc in gol. Ma opresc uneori in loc si privesc lung pe geam. De ce am senzatia asta ca toate cartile mele citite pana in ziua de azi m-au indepartat de oameni?
Dar duminica plec in Paltinis, ma duc sa scriu si sa citesc, sa citesc si sa scriu, sa ma plimb pe munte, dar mai ales ma duc sa stau cu mine.
De duminica pana duminica o sa petrec o saptamana incheiata doar cu mine.

Inca un exemplu de cum se impletesc lecturile cu viața mea. Azi, in Vinerea mare, zburai in Italia, iar pe avion, citindu-l pe Aitmatov gasii următoarea fraza pe care o si subliniai: Lucrul cel mai greu pentru om este sa fie om zi de zi. Sunt in Italia, de Paște, si meditez la fraza asta.

Paste fericit.

De putina vreme m-am apucat de Esafodul lui Cinghiz Aitmatov. Mi-a fost destul de greu sa-i retin numele, iar primele pagini le-am citit oarecum rusinata, caci ma simteam straina in lectura si traiam o senzatie de infractor. Am patruns in lumea unui scriitor despre care nu stiu nimic si caruia nu ii retin numele. Asa ca am cautat informatii despre scriitor.
Pe langa cele cateva cuvinte despre Aitmatov, am descoperit si o poza. Un hm-aha am suspinat dupa ce m-am zgait la chipul din fotografie si m-am intors la lectura mai bine dispusa.
Dupa alte cateva pagini mi-am dat seama ca sufletul ma impunge. Ceva ma deranja clar, o forta de respingere ma izbea dintre paginile romanului.
Imi displacuse chipul, prea multe trasaturi tipice am zarit in poza lui Cinghiz Aitmatov. Imaginatia mea mi-a fabricat instant ipostaze cu Aitmatov undeva la o masa, cu un pahar de ceva in mana, gesticuland si scapand putina saliva in timp ce-si exprima ideile incomode si rasiste.
Dar am inlaturat cu o falsa tuse scenariul stupid si am dat pagina. Am invatat doua cuvinte, desant si logomahie.
Apoi am abandonat putin lectura. Cat timp am lipsit de langa carte, numele scriitorului imi revenea mereu in minte. Cinghiz Aitmatov, Cinghiz Aitmatov, Cinghiz Aitmatov, ca o incantatie, dar nu e deloc o incantatie, ci o asigurare ca numele asta nu o sa mai iasa niciodata din materia mea cenusie.
Merg acum sa ispravesc si ultimele pagini.

Scrisei primul cuvant si stersei. Imi luai o secunda sa ascult, imi plange fata. Ma asezai din nou la calculator, nici o fraza in plus. Cand ma ridicai avusei senzatia ca cineva sau ceva o sa-mi continue povestea.
Privesc acum harta lumii si ma gandesc la excursia de anul acesta cu fetele. In ce luna, in ce loc? Anul trecut am ales Creta, iar anul asta, ori de cate ori mi-am amintit de zilele mele grecesti m-am simtit curtata de fericire. Simturile mi-au permis o stare de usuratate, iar cand zic usuratate, nu va ganditi la neseriozitate, ci la o dispozitie sufleteasca sublima. Amintirile mele grecesti sunt o forma superioara a perfectiunii.
Marturisesc ca intamplarile vacantei de anul trecut nu descriu nimic exceptional, am mers la plaja, ne-am deplasat pe insula cu masina sa vizitam imprejurimile, am colindat terasele si am savurat cateva cockteiluri.
Totusi.
Stau si ma gandesc la ce pronume interogativ. Ce?
Ce simt sau care functii ale creierului sunt responsabile de amintirile mele perfecte? Am un paznic care nu ma lasa sa uit pana si banalul acelor cateva zile. Ma vad la dus, ma vad tolanita in pat, ma vad alergand dupa cadouri, ma aud rostind fraze, ma vad gesticuland. Pot sa redau detalii, ceea ce e foarte curios.
Iar detalii pot sa dau doar despre excursia din Creta si cea din Africa.
In Creta am avut o atmosfera familiara, incepeam ziua cu zambetul doamnei de la restaurant. Pe strada, de la hotel la plaja, vanzatorii ne salutau spunandu-ne pe nume, unii. Acolo toata lumea iti zambeste si iti vorbeste cu drag, si cu un grad de familiaritate care te atrage ca borcanul de dulceata al bunicii, asta dupa ce scapi de alerta in care esti ca turist intr-o statiune.
Unde merg anul acesta? Pentru ce loc si amintiri ma pun in asteptare?
Nu sunt sigura inca de loc, dar cu certitudine cunosc oamenii cu care o sa-mi construiesc amintirile vietii mele.