O sa urmeze un text destul de lung, fata de cum sunt obisnuiti cititorii acestui blog, si atentie, o sa fie scris sub o maxima excitatie emotionala.
Am primit candva saptamana trecuta o invitatie la o conferinta a Consiliului National Femina. Am deschis mailul curioasa si m-am lasat cuprinsa de entuziasm cand am descoperit subiectul conferintei. Mi-a atras atentia unul dintre obiectivele strategice ale proiectului Femina, si anume Proiect de modificare legislativa (propuneri legislative si norme de aplicare pentru modificarea legislatiei pe egalitatea de sanse si gen) realizat si inaintat spre vot Parlamentului Romaniei.
Din auzite, eu stiam ca exista legi pentru cetatean, nu pentru femeie sau barbat. Cum m-am dezobisnuit de a vorbi din auzite, mi-am facut rost de Dreptul individual al muncii si de Codul muncii, si doua zile am rasfoit cele doua carti cautand ceva concret. Am descoperit femininul in legislatie doar cand am citit despre concediul de maternitate.
Azi dimineata, in ajunul conferintei, prietenul meu imi ceru sa-i calc doua camasi. Asta se intampla la 8 jumate. La ora 9 jumatate, aveam programare la manichiurista. In timp ce calcam distrata camasile, bineinteles facand cute, ma intrebam cum ar fi sa-mi desfasor timpul existentei mele intr-o familie in care cuvantul barbatului e lege, in care cuvantul barbatului poate duce spre violenta fizica.
Din nou, lecturile intampina intamplarile din viata mea.
Jostein Gaarder mi-a inlesnit discursul si la ora 11, cand deja completam formularele de participare, eram hotarata sa profit de specialistii de la conferinta intru intelegerea mai buna a unor chestiuni care ma preocupa pe mine.
Eram decisa sa vorbesc in ciuda emotiilor, in ciuda balbaielii, in ciuda rosetii care imi va cuprinde chipul la primul sunet, acela fiind suparatorul „a” cu siguranta.
Moderarea conferintei ii reveni Melaniei Medeleanu, jurnalista la Realitatea TV. Pe parcursul celor 4 ore, au luat cuvantul mai multe personalitati, eu o sa amintesc de doamna conferentiar doctor Reghina Dascal si de Delia Panait, jurnalista, experta in problematica de gen. Amintesc doar de dumnealor printr-o selectie a impresionabilitatii asupra mea.
Incep cu Reghina Dascal.
Doamna profesoara vorbii sensibil si elegant despre discriminarea femeii, caci ceea ce vrea sa constientizeze si sa faca vizibil acest proiect Femina sunt tocmai situatiile de discriminare carora le cad victima in special femeile.
Se aminti de feminismul academic, de limba, care are puterea de a modela realitatea, de femei celebre, de statistici rusinoase ale tarii in ceea ce priveste statutul femeii in societate.
In ce tara e bine sa fii femeie?
Romania ar fi pe locul 41 din 58. Informatia asta ar fi bine sa mai fie verificata.
In aceeasi Romanie, avem doar 10% femei in Parlament.
Imi notai nume de femei celebre, una ar fi Sofia Ionescu Obrezeanu, dar pot scrie texte separat despre ele.
Inainte de pauza, Reghina Dascalu reusi, prin felul in care prezenta femeia discriminata, sa starneasca in mintile femeilor din sala virtutea aceea latenta a femeilor care naste curaj.
O sa iau atitudine, o sa uit pozitia ghiocelului in situatiile in care am dreptate, dar pierd din cauza preferintelor de gen.
Dupa pauza, lua cuvantul Delia Panait.
Bravo Delia Panait pentru intreg continutul prezentarii. Totusi, mie reusi sa-mi creasca tensiunea. Atitudinea domnisoarei sau doamnei, nu am habar, ma duse cu gandul la Grecia antica si la triburile de amazoane. De acord, femeia e discriminata, in societate, in familie, la locul de munca, dar departe antropologia sa-ti demonstreze ca femeia e mai buna ca barbatul. Intr-un anume fel, Delia Panait ii sugera mintii mele ca femeia face toata munca, iar barbatul isi asuma creditele.
Legislativ, si doar asa se discuta azi despre femeie si barbat, nu exista el si ea. Iar in cultura omenirii, diferentele dintre barbat si femeie raman la stadiul de repros. La dreptul natural nu ne bagam, caci ne sta la dispozitie lucrarea lui Darwin, iar selectia naturala este foarte simpla.
Daca iti incepi discursul cu observatia ca Patul lui Procust este plagiat dupa opera unei femei, iti pierzi in fata audientei obiectivitatea.
Acum cand scriam, si formulam aproape inconstient ganduri, ma intrebai: oare ce barbat i-a frant inima?
Repet, felicitari pentru continutul prezentarii si atat. Asemenea atitudine ma indeparteaza clar.
In timpul prezentarilor, reusii sa-mi mazgalesc cu liniute in agenda ceea ce vroiam si eu sa intreb. Ridicai mana de cel putin 3 ori.
Si oful meu, bineinteles ca nu ajunsei sa vorbesc.
Doamna Melania Medeleanu considera ca este mai bine sa puna ea prima intrebare si nu publicul, iar apoi sa faca schimb de pareri intre ei, psihologul, secretarul de stat, sociologul, jurnalistul, directorul executiv.
Ma intreb ce nevoie au mai avut atunci de participanti!?
As fi vrut si eu sa-mi raspunda un specialist la ceea ce ma framanta pe mine. Se atrase atentia de foarte multe ori in timpul conferintei asupra conflictului dintre viata personala a femeii si cariera. Ce se intampla dupa ce nasti.
Eram si eu curioasa sa ascult un specialist cum imi explica tensiunea care se isca intre ceea ce simtim si ceea ce gandim atunci cand devenim mame si ne reluam locul pe piata muncii.
Din punctul meu de vedere, femeile dau prilej sa fie discriminate tocmai din cauza acestei tensiuni. Daca stam acasa cu copilul, tanjim dupa munca noastra, la munca, ne simtim prost ca nu petrecem timp cu copilul. Cum putem sa impacam aceasta tensiune?
Ca femeie educata, stiu ce inseamna feminismul asa cum il preda doamna Dascal la cursuri, am invatat de Simone de Beauvoir si Al doilea sex. Cunosc cui datoram imaginea femeii preluata de Biblie, lui Aristotel, reusesc sa ma detasez de stereotipii si sa gandesc singura, caci am parasit zona de confort a gandirii-cliseu si totusi unele mamici m-au facut sa ma simt prost ca uneori aleg sa stau departe de fata mea.
Ma intorsei acasa cu aceleasi chestiuni neclare, dar cu mai multa informatie despre statutul femeii in Romania.
Ma bucur ca am fost invitata, saru mana Alexandra Chiorean, dar imi pare nespus de rau ca pentru a nu stiu cata oara constat ca oamenilor nu li se permite sa vorbeasca, ci sunt necesari pentru auditoriu.

Mi-am facut o carte de vizita din Tudor Gheorghe, Constantin Noica, rochie si fluviu. Oricare dintre, dintre fiinta sau obiect, aminteste prietenilor sau cunoscutilor de mine.
Apar in contemplari din mal de Dunare.
Apar in dorul calator al lui Tudor Gheorghe.
Apar in numele lui Noica.
Apar in fata dulapului unei dudui care isi alege tinuta pentru un spectacol.
Recunosc, gasesc putina placere in asta si ma fastacesc. Incerc sa alung din mine asemenea constructii ale constiintei, dar imi simt in continuare zambetul pe buze.
Am zambetul pe buze de aseara, caci aseara, in rochie, cu palarie, sal, manusi si pantof cu toc, am ascultat cantecele lui Tudor Gheorghe in cel mai nou spectacol al sau, Rapsod si lautar.
Am zambit tot timpul spectacolului, asta cand nu lasam sa ma acopar de coloratul meu ras. In chiar timpul spectacolului, simtind zambetul, simtindu-ma pe mine, mi-am zis ca aceasta extatica stare ma cuprinde destul de rar, dar intotdeauna la spectacolele lui Tudor Gheorghe.
Uneori ma las pe spate moale si ma simt atat de buna sufleteste. Si inchid ochii cu speranta ca inchid in mine si toata aceasta stare sufleteasca.
Cu acest spectacol, Tudor Gheorghe reaminteste romanilor autenticitatea cantecului popular. Mi se pare putin ciudat ca tinerii resping forma asta arhaica de cantare, caci prin cantecul nostru popular mai putem avea acces la felul cum batranii nostri isi explicau existenta, dar mai ales, ne arata cum luau parte la aceasta existenta. Iar versurile, melismele cantecelor vechi te indeamna intotdeauna spre iubire.
Iar manelele te indeamna intotdeauna spre despuiere.
Si ca preferinta, in mintile oamenilor destepti, gasim intotdeauna urme ale despuierii. Doar huliganii se grabesc sa se arate despuiati.
Experimentul lui Tudor Gheorghe, Tudor Gheorghe poate interpreta ca Nicolae Guta, dar Nicolae Guta niciodata nu va intepreta ca Tudor Gheorghe ne-a intristat in hohote de ras. Am ras in sala, am zambit datorita starii de bine, dar fiecare e constient ca valoarea si autenticitatea cantecului romanesc nu s-au uitat, ci au ars in constiinta stirpei asemenea bibliotecii din Alexandria.
Mai sunt unii rataciti care merg sa-l asculte uneori pe Tudor Gheorghe, un ultim pastrator al cantecului popular romanesc.

Cum poate cineva sa garanteze cu sentimentele? Jur ca te voi iubi pana la sfarsitul vietii…
Nu inteleg cum vine asta, cum poti sa pui chezasie sufletul?
Nu prea poti, dar nu ne deranjeaza sa mintim de bunavoie in gura preotului. De acord, jur sa te respect, sa-ti port de grija, sa-ti fiu prieten, aici descoperim masura.
Se pierde masura cand vine vorba de iubire.
Cat ma iubesti?
Si asa au avut succes poetii.
Te iubesc cat pot eu. Cat pot eu? Nu am habar, hai sa descoperim impreuna respectandu-ne, ingrijindu-ne, imprietenindu-ne.

Ma trezesc cu mana in margine de pat. Pipai asternutul sau imi sterg palma de el. Pandesc minutul cand pot sa azvarl cearsaful de pe mine. In picioare, ma indrept direct spre oglinda.
Acesta nu este un obicei al meu, acesta este un scenariu al unei dimineti in care activitatile organismului meu sunt modificate.
In loc sa ma spal pe dinti, stau si ma privesc in oglinda. Ma trag de oraji, imi mangai ridurile, ma impung cu privirea in oglinda cautand altceva in afara de propriul chip. Inauntrul constiintei se petrece ceva, constiinta se intoarce spre ea insasi, iar eu ii intorc spatele oglinzii.
Asa m-am trezit saptamana trecuta cand urma sa merg in fostul meu liceu si sa ma intalnesc cu cativa profesori. Desi afara gradele primaverii inca isi pastrau numerele iernii, m-am imbracat subtire. Emotiile imi zapacesc si glandele sudoripare.
Am pasit in liceu cu un exterior calm, nu ma indoiesc de asta, dar viscerele descriau carnavalul de la Rio. La subsuoara, o picatura s-a dus domol la san si m-am scuturat putin de frig.
Am gasit un edificiu strain, nu am recunoscut nimic cu ochiul.
Sufletul insa s-a intors cumva acasa. Sapte ani m-am adapostit intre acele ziduri. Am salutat soarele la rasarit, am salutat soarele la apus. Uneori pandeam luna de la geamul clasei. Am cunoscut bucurii si tristeti, mi-am facut cei mai buni prieteni, l-am descoperit pe Homer, Nietzsche, Schopenhauer, Torquato Tasso. Un zeu e omul cand viseaza si-un cersetor cand mediteaza.
Am plans, dar cel mai mult am ras.
Si cel mai mult am invatat cum pot sa devin OM.
M-am reintors in fasa educatiei mele. Am vorbit cu profesorii calma si zambitoare, caci fiecare, fara exceptie, m-a privit cu bucurie si mandrie. Intr-un fel, am stat in fata lor ca un panou pe care le era afisat rezultatul muncii lor. Unul dintre profesorii clasei ne-a transmis ca ne asteapta de 10 ani.
Ma simt ca buruiana aia de care vorbea Noica, eu si toti colegii mei descriem buruieni care napadesc acum dascalii. Momentele astea ale vietii nu se pot cumpara nici macar cu diamante. Oricat de vremelnice sunt, emotiile acestor trairi te arunca cumva in afara fiintei tale, caci nu mai ai loc in tine de cat de om te simti.
Ma gandesc acum, cu o usoara durere in piept, cum o sa ma simt cand o sa-mi vad toti colegii dupa 10 ani de absenta.
Am asa niste emotii…

La postul acesta o sa mai pun cateva poze, poze, nu fotografii, caci in prezent se intampla sa fiu departe si de boemul Silviu Parjolea si de Diana Bodea, fotograful meu simandicos.
Pun cateva poze cu mine ca sa va arat ca nu exagerez deloc cand spun ca merg la opera, teatru sau filarmonica cu cele mai frumoase rochii, ale mele bineinteles.
Aseara trebuia sa merg la un spectacol de flamenco, mai este necesar sa termin aceasta propozitie cand conjunctia dar se subintelege?
Nu am mai fost, caci spectacolul a fost anulat, iar eu, impreuna cu fetele mele am aflat chiar la ora 18. 50, cu zece minute inainte de spectacol.
Am intors spatele elegant, trecusem si pe la coafor, si ne-am asezat picior peste picior intr-un bar din apropiere, apoi am sfarsit seara la film.
La film, la mall, in rochie de culoare fistic, cu parul impletit, cu manusi si perle, am devenit rapid subiect pentru multi carcotasi care critica si rad din margine.
Acasa, in intimitatea dormitorului, am intarziat mult sa ma lepad de rochie, sunt asa rare ocaziile cand pot sa exagerez in preferintele mele vestimentare, incat m-am eliberat de matasuri trista.
Iar acum cand scriu, amintirile zilei de ieri nu vor sa se aseze, topaie in simtiri, izbucnesc cu o senzatie, ma amagesc cu suvite de par impletit.
Cumva, nu inteleg inca cum, constiinta mi-a lasat timpul zilei de ieri oprit la ceasul serii.
Altfel, realizez ca este inevitabil sa pornesc acele acelui ceas ca sa nu-mi pierd timpul zilei de azi.
Concret, folosesc cititorii ca mijloc si indraznesc sa fac primul pas din 15 martie.

Stersei pana acum de doua ori inceputul acestui text, secunda asta muri sub degetul mijlociu deasupra tastei delete. Pun punct si incerc sa ma detasez de invalmaseala senzatiilor.
Imi inchipui un timp cuprins intre literele alfabetului, ma gandesc la consoane, la felul cum rostim o litera, dar o auzim si pe a doua. Toate astea nu au nici o legatura cu ce urmeaza sau ar urma sa povestesc eu.
Dunia Tuel sau Paula Aldescu?
Am acest blog de aproximativ 5 ani, in prima lui zi, in primul lui an, prietenii si colegii nu au stiut de existenta mea online. Jocul asta de-a v-ati ascunselea se datoreaza sentimentului de rusine. Daca cineva cunoscut mi-ar fi ras in fata?
Nu mi s-a intamplat, dar foarte greu mi-am lasat numele de botez sa se alature Duniei. Dunia m-a completat, Dunia se face cunoscuta cu un caracter puternic, aproape niciodata sovaielnic.
Dar de foarte putin timp, mi se spune adesea ca sunt o persoana foarte sensibila. Vedeti, acum apare consoana, rostesti o litera, auzi doua.
Cine anume e sensibila, Dunia sau Paula?
Recunosc, sunt o persoana bolnavicios de sensibila, dar nu las sa se vada. A permite cuiva sa-mi observe suferinta mi-ar declansa o modificare a echilibrului normal al organismului. In obisnuintele pe care mi le-am creat singura in viata, asta ar insemna sa fiu infranta de doua ori. Ma pun in genunchi cand ma recunosc sensibila si imi tai capul cand arat ca sufar.
M-am lasat putin perpelita cu surprindere de observatiile unor prieteni. Nu am stiut incotro s-o apuc verbal si gestual. Mi-am muscat buza, mi-am dat parul dupa ureche, am oftat si am lasat privirea in jos.
Mazgalind acum despre slabiciunea asta a mea, imi dau seama ca nu mai conteaza catusi de putin cum ma percep oamenii. Sa ma iubeasca, sa ma urasca, sa ma invidieze. Eu o sa-i privesc pe toti in fata, caci ma surprinsei azi in oglinda, intr-un monolog mut cu mine, cum ma incurajam: ai dat sufleteste mult mai mult decat ai primit, iar asta, nici un primitiv nu ti-o poate contesta.
Sunt sensibila, da.
Si din nou da.
Da, a fi sensibil descrie o slabiciune.
Dar oricat de plapanda mi-e inima, se intampla mereu sa-i gasesc o carja in minte.

Am cautat cateva poze cu femei scriitoare elegante. Datorez aceasta cautare frustrarilor. Si caut oarecum sa-mi construiesc o aparare.
Eleganta si frumusetea se regasesc si in activitati cu preocupari intelectuale. Frumusetea nu este handicap, iar eleganta nu mutileaza indemanarea. Femeile astea o dovedesc, ele constituie apararea mea, desi esafodajul apararii se clatina, caci ma consider o lasa ca folosesc fapte istorice in loc sa stau dreapta in tinuta si sa iau atitudine atunci cand ma matrasesc mintile obtuze. Dar va poftesc sa admirati.

Imi plac cartile, imi place obisnuinta care este cartea in constiinta omului, imi place reprezentarea ei. Forma cartii, foile cartii, mirosul cartii, toate ma fac fericita.
Imi plac hainele, imi place obisnuinta care este haina in constiinta omului, imi place reprezentarea ei. Materialul hainei, calitatea hainei, croiul hainei, toate ma fac fericita.
Aceste doua fericiri ale mele se ostenesc sa ma faca nefericita cand le port impreuna.
La cenacluri ma stanjeneste haina.
Domnisoara, dar ce rochie flu aveti!
La mese oficiale ma incomodeaza cartile.
Domnisoara, dar spuneti si dumneavoastra, doar ati citit atatea carti!
Purtate impreuna, fericirile mele ma umplu de dispret, caci pretutindeni oamenii ma dispretuiesc, pentru unii am o tinuta prea cocheta, iar pentru altii am o exprimare prea pretentioasa.
Iar eu ma plictisesc si cu unii, si cu altii, separat, imi cer scuze cartilor, imi cer scuze hainelor.
Cand particip la diferite activitati culturale este uneori nevoie sa-mi biciuiesc mintea pentru a reveni la vorbele care construiesc viziuni despre viata. Ma umplu de atata monocrom in simturi, incat roseata din obraji e doar o falsa infatisare.
Ascult si privesc oamenii din jurul meu, oamenii de cultura si imi recunosc mie insami.
Locul meu nu este aici.
Cand particip la diferite activitati oficiale este uneori nevoie sa-mi biciuesc mintea pentru a reveni la vorbele care construiesc viziuni despre viata. Ma umplu de atata somptuos in simturi, incat roseata din obraji e doar o tensiune crescuta.
Ascult si privesc oamenii din jurul meu, oamenii de afaceri si imi recunosc mie insami.
Locul meu nu este aici.
Nu-mi gasesc locul in nici o lume, viziunile lor de viata ma fac sa rad de cata tristete imi pot provoca. Ma fastacesc in hainele mele elegante si ma fastacesc in invataturile mele.
Nu mi-am dat seama pana acum, dar secunda asta e atat de limpede si imi lasa cunoasterea sa se completeze. Meseriile se dispretuiesc intre ele. Oamenii uita sa se admire in munca. Caracterele devin umbre pentru abilitati.
Meseria este o indeletnicire a omului.
Caracterul este un ansamblu de insusiri.
Meseria si caracterul nu se exclud, dar pot functiona separat, doar vointa sa fie, dar vointa presupune curaj, iar curajul cam ocoleste oamenii dependenti de iPhone si iPad.
Asadar, eu nu am locul meu, nu stiu unde mi-e locul, astfel am ajuns sa fiu doar un om cu blog, o persoana care a publicat o carte, o fata care a invatat sa fie eleganta, o domnita care stie sa manance boabe de mazare cu mana stanga.
Asta sunt eu, Dunia Tuel, atat de felurita, atat de imprumutata, fireste smintita innascuta.

Fug cuvintele de mine, nu pentru ca mazgalesc intr-o zi de vineri, la o ora a cocosilor adormiti, ci din cauza griului din afara mea. La ora asta constiinta reda niste obisnuinte ale lumii, dar lumea nu se afla la ora infaptuirii lor. E mai multa liniste intrerupta de zgomote, iar constiinta e obisnuita cu zgomote intrerupte de liniste, iar oamenii nu pot calatori cu mintea mai departe de constiinta lor. E o limita zgandarata de filozofi, dar greu, cu pierderea mintilor si a obisnuintei.
Stau in dimineata asta pe linia despartitoare, fizica, metafizica, concret sau depasirea cadrului experientei? Pana apuc sa raspund, timpul muta acele la ceas. La fereastra acelasi gri. In casa, am pierdut deja caldura asternutului si dulceata visului.
Dimineata aduse nostalgia.