Nu s-a mai intamplat demult sa-mi tremure mainile si sa simt muschii inimii cand ma asez la laptop sa scriu. Starea asta de surescitare mi se trage de la un vis devenit realitate saptamana trecuta.
Ca demoazela, nu am visat niciodata la Paris sau Bora Bora, intotdeana am visat la Africa. Zilele trecute, cand ma aflam in safari sau doar in drumetii, m-am surprins transformand toate acele intamplari in povesti. In loc sa ma las patrunsa de loc, lasam cuvintele si inchipuirile sa-mi navaleasca mintea.
M-am corectat in simtiri inspirand lacom aerul continentului negru.
Dar inainte sa navalesc pe blog cu povesti si poze, vreau sa revin putin asupra textului scris cu putin timp in urma despre copiii Casei Faenza.

Ii spun si pe calea blogului cu cald si recunoscator saru mana lui Vladimir Bulat pentru ajutorul sau.
Saru mana.

Dupa ce o sa fac putina ordine in mailuri, dar mai ales in suflet, o sa ma intorc la blog.

Cand Germania te seduce…

Asta a fost ieri la pranz, cand dezmierdata de un peisaj ordonat si aproape perfect, o jale interioara ma tortura cu un dor de doua sate dunarene, Salcia si Pristol.

Sufar de un tipar, acela de a ma cocota pe tocuri si de a-mi purta cele mai splendide rochii si accesorii la teatru. Extravaganta mi-am ingaduit-o la serate cu preocupari intelectuale.
Marti seara, am pasit febril in incinta teatrului din Timisoara. Starea infrigurata mi se tragea de la o curiozitate. Nu-l mai vazusem niciodata pe Stefan Banica Junior pe o scena de teatru.
Ei bine, bifez acum o casuta imaginara in capul meu. L-am vazut. Am fost atenta la piesa, am apreciat jocul actorilor, am admirat silueta lui Banica, m-am cam plictisit.
Piesa, Descult in parc, este foarte lunga si s-a jucat intr-un singur act. Pardon, la un moment dat am simtit ca ma desprind de scaun si ma vedeam fugind afara. Dar am sezut cuminte, iar finalul castiga spectatorul. Piesa, fara a fi exceptionala cum este prezentata, devine pasabila si delicioasa cand personajul lui Banica se pierde cu firea.

Joi seara, am mers sa-i vad pe fostii Deko, actualii Vio, Costel si Teo. Si aici, la fel de indoita ca la teatru, am apreciat, aplaudat si ras cu o minima energie din partea mea. Nu ma deranjeaza vulgaritatea baietilor, persiflarea si mistocareala lor despre mirobolantele fapturi asemanatoare mie, doar ca rasul in spectacolele lor tine si de o anumita apreciere, iar lipsa lui ar trebui sa-i preocupe pe ei, nu pe doamnele sau domnisoarele prezente. Dar m-am simtit bine, iar pe alocuri, hohote mi-au impodobit chipul.

Duminica seara, reusii sa astern si impresiile incaltate sau descaltate ale celor doua spectacole.

A face o facultate inseamna a te specializa intr-un anumit domeniu, ca idee pricipala, subsidiar, inalta institutie munceste si la elementul uman. Colegii de an, de camera, de bairam se fac si ei responsabili la un anumit nivel de educatie. Nivelul acesta se intampla uneori sa te ajute in viata mai mult ca specializarea.
In capul meu, anii petrecuti intr-o universitate ar trebui sa exploateze si sa desavarseasca placerea fiecarui student, alegerea facultatii sa decurga firesc dintr-o aptitudine sau talent si nu din constrangere.
Am cunoscut in timpul facultatii si dupa terminarea ei, studenti din vise de parinti. Visele si datoria de a continua o istorie a familiei au reusit uneori sa produca niste eterni studenti.
Astfel, facultatile au primit fortat un rol de tortionar.
Iar mie imi pare rau, caci eu am iubit si iubesc sa invat. Si imi pare rau cand am parte de fragmente absurde in viata din cauza presiunii sociale.
De curand, o mama mi s-a plans de fiul ei, flacau care nu a luat bacalaureatul si nu doreste in ruptul capului sa mearga la o facultate.
Uzand de toata carisma de care dispun, am pledat pentru flacau. L-am felicitat pentru curajul de a spune nu in fata chipurilor care judeca, dar nu alinta. I-am raspuns mamei calma si zambitoare ca e foarte bine ce se intampla, sa se ocupe sa ia bacalaureatul, iar apoi sa-l inscrie la un curs unde poate invata o meserie.
Un curs de cateva luni nu e totuna cu o facultate de patru ani. Investesti fara pierdere.
Sustin astfel fiecare liceean care nu-si doreste sa urmeze o facultate, facultatea te infrumuseteaza si innobileaza doar daca deja esti frumos si nobil, facultatea nu inventeaza nimic, doar desavarseste.
Intrebarea este, iti doresti facultatea ca accesoriu sau ca meserie?

Dupa 50 de ani, orice amintire are un an. Mai tii minte in 70… Sa fi fost ianuarie 83… Parca era vara lui 87… Prin 89…
Am participat duminica la un gratar festiv pe un santier din Munchen. Un santier se termina, iar echipa mai aduna un an in amintiri.
In mijlocul oamenilor jumatati de secol inca nu stiu cum sa ma port. Sunt copilul lor in amintire, desi azi stau femeie in fata lor.
Printre oamenii astia, cu amintiri in cifre, cu mare placere am descoperit un Zorba. Un barbat fara varsta, fara cifre, fara grimasa prejudecatii.
Un om cu bucurie in glas, in ochi si in suflet cu tot cu nenorocirile pe care le duce in spate. In preajma lui, tineretea mea nu se forteaza, ci se imprastie molcom si neobservat prin amintirile metaforice.
Transformarea asta in personaj sper sa nu-l incomodeze, dar i-am schitat literele ce deschid, contin si inchid cuvantul personaj de la primele lui povesti impartasite la gratar.
Pe romanul Zorba il cheama Nicu…

Ajutor!
In urmatoarele randuri o sa cer ajutor de la oricine si fiecine, iar oricine si fiecine poate da orice sau fiece. Donatiile sau sponsorizarile vor merge la copiii autisti de la Casa Faenza, Timisoara.
Scriu acest text nu dintr-un imbold umanitar, ci dintr-o admiratie pentru persona care mi-a cerut ajutorul. Rugamintea mi-a revenit intr-o formulare a angajatului Casei Faenza, dar vocea mi-a permis sa intrevad o veche prietena.
Inainte de Casa Faenza, aceasta prietena a mea a lucrat ca asistent social la primaria Timisoara, iar acum, de putin timp, trudeste pentru acesti copii lipsiti de mila naturii, dar pricopsiti cu toanele geneticii.
Stradania ei nu are recompensa pecuniara si asta ma face totusi sa zambesc, chiar daca amar. Asemuiesc munca ei cu speranta.
A fi devotat omenirii scapa din dictionar, aluneca din definitie si ia contur intr-un nume lipsit de importanta al unui om remarcabil pentru neamul omenesc.
Daruirea unor oameni inlesnesc visul iubirii de aproapele tau.
Prietena mea viseaza si ea la o serbare reusita de Paste pentru copiii acestei case. Si astfel, vocea ei s-a impletit cu a mea si a altor prieteni unelte pentru cauza ei, si cere intr-un singular multiplicat, o atentie in jucarii, hainute, dulciuri sau bani pentru copiii Casei Faenza.
Ajutor!

Ieri seara, la Timisoara, in incita Filarmonicii, Tudor Gheorghe a adunat cei mai inteligenti si frumosi oameni ai orasului de pe Bega. Perfectul meu simplu l-ar contrazice, dar in ruptul capului nu as strica umorul fin si zeflemitor al maestrului.
Aprecieri despre spectacolele lui Tudor Gheorghe am enumerat in sirul anilor trecuti, entuziasmul capatat de vocea, interpretarea si mijlocirea poeziei l-am livrat prin simpla marturisire sau apeland la comparatii, deci ma gasesc oarecum sfarsita in formulari extatice despre calitatea si talentul cantaretului.
Hotarai, asadar, sa scriu acum despre gandurile mele din timpul spectacolului. Sunt extraordinar de frumoase, de blande, de luminoase.
Farmecul poeziei imi metamorfozeaza chipul. Toata viata mea luceste si zambeste, caci viata mea sunt ochii care sorb indicibilul muzicii, poeziei si graiului romanesc.
Mi-e drag tare graiul romanesc, iar fiecare spectacol al lui Tudor Gheorghe reprezinta un omagiu al limbii romane. Mi-as dori ca romanii sa redescopere farmecul propriei limbi, sa lase mai la o parte englezismele si sa devina sofisticati cu propriile cuvinte.
Al cincilea anotimp, femeia nu mi-a revenit doar in realitatea celor doua ore de spectacol, ci l-am consimtit ca o evanghelie, faptele si invataturile romanilor pana in prezentul bezmetic al rusinii de propria limba.

Zilele trecute am fost pe acasa, iar casa mea, afectiv, se afla intr-un mal de Dunare, intr-o buza de deal si-o palma de campie. Fiecare reintoarcere ma convinge de inima pe care par anume s-o am pentru geografia Severinului.
De multe ori privesc de la fereastra dormitorului dealurile din apropiere. In viata asta care mi-a fost data, o sa-mi tarasc trupul in orice colt de lume, o sa-mi las dorul de duca sa ma poarte in orice ocazie ivita, dar moartea mi-o pastrez pentru coltul meu de Dunare.
Ieri, intr-un soare bland si prietenos, am topait prin noroaiele cimitirului. Florile primaverii se mutasera din piata pe morminte. Amintirile indepartate aveau miros de zambile.
Iar pe drum, la intoarcerea in Timisoara, campurile ardeau. O fi vreun obicei, focul asta? In interior, pamantul munceste la viata. Germineaza, si germineaza, oare limbile alea de foc nu-i tulbura vrenicia?
Au existat popoare ce au slavit pamantul si puterea lui germinativa cu o credinta extrema, nici macar nu coseau iarba in vara pentru a nu smulge parul Mumei.
Mi-am acoperit pantecul cu un sentiment deslusit de protectie. Imaginea hipnotica a focului imi atragea perfid ochiul, iar cu mana strangeam mai tare pantecul.
Oare de ce ii punem foc pamantului cand el se chinuie deja cu zamislirea?

Se apropie intalnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Nu ma lamentez, nu plang anii care au trecut, nu as da timpul inapoi. Timpul meu ma prinde in fapte si in exprimare, inchide un ochi la un pas calcat stramb si cel mai important imi pasuieste gura sloboda.
Clipita asta e aristocrata, nu-mi mai muncesc fiinta, o slefuiesc. Decantez acum episoade si oameni din trecut. Redescoperirea unor fosti colegi de generala sau liceu ma intereseaza gneseologic, capacitatea omului de a cunoaste realitatea.
Personal, consider ca primele doua decade din viata unei persoane se aseamana intr-un mod ordinar cu un cos. Depozitezi in el multe cunostinte si relatiile cu acestea fara nici un adaos de constiinta. Si trec anii, iar cosul se umple.
In momentul asta, constiinta navaleste si terfeleste. Desi ai adunat atatia ani oameni si momente, realizezi cat esti de singur. Nu pot identifica exact secunda revelatoare, dar cu certitudine sentimentul deregleaza canalele de energie ale omului.
Fostii colegi nu ti se mai potrivesc, unii, altii iti vin ca o inghetata intr-o zi torida, deliciosi si alinatori. Unii insa ma fac curioasa.
Chipul mi-e familiar, dar gura ce le rosteste teoriile de viata ma trimite imediat cu gandul la cos si la secunda revelatoare. Cine sau ce le-a modificat conceptul si le-a slutit imaginea?
Exista in viata noastra de elevi ai lumii intamplari definitorii pentru educatia noastra si titani carora le cedam o suprafata mica din noi. Gazda asta cotropeste, eu ii zic „a vorbi din auzite”.
Si astfel, unii vorbesc vorbe toata viata.
Asadar, unii colegi nu-ti mai vin, nu ti se mai potrivesc, nu mai ai ochi sa le recunosti vecinatatea si te indepartezi firesc din calea lor.