Tot mai des fantazez cu fugitul de acasă. Zeci de scenarii am turnat și răsturnat la mine în cap. Valiza aș umple-o cu cărți. În geantă aș arunca laptopul și buletinul. De haine nu mi-aș face griji. Nu sunt sigură de ce, nu m-a atras niciodată ținuta de boschetar.

La aeroport aș alege o destinație cu temperatură caldă, iar de la primul pas pe acel pământ aș trece la schițarea unui plan. Unde dorm? Ce mănânc? Un plan simplu, de supraviețuire. Decizia cea mai grea ar consta în a alege dacă deschid sau nu telefonul. Într-adevăr nu încetezi să fii mamă indiferent de locul în care te afli, dar poți să adopți un comportament altruist cu tine. Permite-le copiilor să-ți demonstreze că se descurcă și fără tine!

Copiii mei, adolescenta și băiețelul, sigur s-ar descurca. Toți copiii mamelor s-ar descurca. Mamele nu se descurcă cu informația asta. Un copil, pe lângă iubire și responsabilități, îi dă mamei un sentiment de importanță inegalabil. O mama conține, începând de la concepție, o lume întreagă. Mama face și desface. Mama are putere de viață și de moarte. La acest sentiment nu vor să renunțe mamele când le cresc copiii. Care-i valoarea ei fără copil? Valoarea unei mame crește și descrește în funcție de educație. Ce altceva te bucură în afară de zâmbetul copilului tău?! Nimic?! Atunci află că nu ești bine la cap.

Un copil împlinește și răsplătește o mamă, dar nu ar trebui să o definească. Mama trebuie să aibă și o viața a ei separată. Să-și aducă o contribuție societății cât de neînsemnată. Neînsemnat poate fi valoros într-un context, într-o situație, pentru o persoană.

Mă iau pe mine ca exemplu. Sunt mama a doi copii. Sunt o femeie fără carieră. Nu am renunțat la carieră pentru copii. Nici măcar nu m-am apucat de una. Am lucrat ca bibliotecară ca să-mi plătesc masterul. Un scop care a luat sfârșit în doi ani. În 2008 am terminat masterul și îmi construiam confortabil blogul. Dintr-un motiv care mi se ascunde, credeți-mă, am scormonit și scormonesc, din copilărie nu am făcut față criticilor și umilințelor. Orice critică exageram. Orice umilință atrăgea cel puțin două scenarii de cum aș putea să i-o întorc celui care m-a nedreptățit. Am crescut într-o excitație nervoasă considerabilă pentru terapie. De aceea m-am apucat de cărți de psihologie care m-au mai liniștit.

Blogul a fost calea ușoară în viață menținută de siguranța financiară de lângă tatăl Marei. De aceea despărțirea m-a aruncat în hău. O femeie de 32 de ani rămasă cu un copil și nici un venit financiar propriu, doar colaborări practicate din plăcere. Aproape un deceniu am scris blogul de la adăpostul unei case somptuoase. Așa că am respins orice stres negativ. Orice neplăcere mi-am dres-o cu lipsurile copilăriei: călătorii, genți, pantofi, bijuterii. Pentru scris am acționat, dar nu m-am zbătut. Când Editura Univers mi-a respins un manuscris, în starea aceea de câine bătut, mi s-a făcut rău și acum în timp ce am recitit mailurile, am trecut la plănuirea unei călătorii unde să-mi ling rănile și să mă mint cu o genialitate nerecunoscută. Da, cărțile și umorul mi-au fost aliați din de când mă știu.

N-am acceptat refuzurile și propunerile de a nu mai scrie. Nu mi-a propus nimeni de fapt. S-a întâmplat să mă anuleze cititori lași ai blogului care m-au înjurat de la confortul casei lor unde se credeau deștepți. De la confortul casei mele, unde și eu mă cred deșteaptă, am continuat să scriu.

Blogul înseamnă în prezent eșecul și munca mea. L-am ales pentru confort, pentru iluzia de control, din frica de respingeri, alte respingeri. J.K. Rowling a fost respinsă de multe ori. Mi s-a tot spus. Tatăl Marei mi-a repetat și îmi repetă. Nu ratează o ocazie. De acord, J.K. Rowling a fost respinsă, dar tot ea scrie prost în ciuda notorietății și a succesului. O admir sincer pentru fantezie și realizarea pe plan financiar. Nu-i admir scrisul. Comparațiile sunt oricum nepotrivite și complet inutile. Indiferent de talentul și norocul fiecărui autor din lumea asta largă, când te naști pentru scris, sufletul decide legătura individului cu creația.

Vrei să scrii? Scrie. Mai departe cum își așterne fiecare.

Foto: Cristina Siminiceanu

Am o fată. Se numește Mara. A împlinit 14 ani în februarie anul acesta. Pubertatea a lovit-o. Tenul ei arată într-un mod evident intensitatea schimbărilor din organism.

Înapoi în timp, ne mutăm în vremea mea, luați un loc în 1999. Nu vă așezați confortabil. Nu zăbovim. E doar un episod. În 1999 am stat întreaga vară cu fruntea devastată de coșuri. Credeți-mă pe cuvânt că un vârf de ac nu-și găsea loc pe frunte. Cum m-am simțit pot doar să presupun. Nu-mi amintesc cu exactitate. Ce îmi amintesc este o rochie neagră ciorap pe care o probam des. Mă uitam în oglindă și în loc să mă bucur de întreg, mă nenoroceam cu părțile, fruntea, forma sânilor, picioarele matematice, cu o evidentă paranteză. Cărțile m-au salvat și atunci și în orice situație neplăcută, umilitoare, devastatoare experimentată de mine. În vara aceea l-am devorat pe Victor Hugo.

În 2024, sufăr alătur de Mara. Mai și presupun că pubertatea ar putea fi interpretată ca o frână. Te obligă să încetinești din amețeala dată de caruselul vieții. Iei o pauză de la concentrarea pe aspectul fizic și arunci un ochi spre interior. Nu e mare lucru, dar conștientizezi potențialul. Mara deține un enorm potențial creativ. Desenează demențial, dar talentul e cumva deturnat de tentațiile generației. Nu controlez imaginea de ansamblu, dar o direcționez în funcție de înclinația și scânteia ei.

Coșurile determină machiajul excesiv. Vor fetele să acopere disconfortul vizibil. Aceste fete cresc, devin femei cu o obișnuință, să ascundă sub un strat gros de fond de ten pielea feței. Îmi pare nespus de trist. Fondul de ten nu rezolvă nimic. Iar acum o să vă povestesc ceva incredibil pentru unele femei. Machiajul te îmbătrânește.

Recent am fost model pentru Diana Bobar. Gianina, prietena atelierului și cu mine împărtășim iubirea pentru negru. Îmbrăcăm negru aproape tot timpul. Ne colorăm cu râsul. Și ei îi place să râdă. Pentru ședința foto, ne-a machiat Adriana Unguraș, un make-up artist care pledează pentru naturalețe. Machiajul ei subliniază trăsături, nu tencuiește. Totuși suntem ființe umane cu trăsături delicate nu ziduri menite să izoleze un spațiu.
Machiată, trăsăturile mi-au ieșit în evidență, privirea a invocat misterul feminin, gura a îndemnat la pasiune. Știți ce altceva a mai ieșit în evidență? Vârsta. Cu machiaj s-au arătat 41 de ani. Fără machiaj arăt ca o femeie. Nu sugerez că dispun de atemporalitate ca apariție, ci că nu introduc fond de ten în riduri. Fără fond de ten, ridurile nu atrag atenția. Încercați! Vă provoc. Renunțați pentru o zi la fond de ten. Puneți doar spf-ul și ieșiți în lume. Câți ani lăsați acasă?

Spusele mele pot fi verificate. Machiaj, fără machiaj, alegeți o zi fără machiaj și apoi reveniți aici pe blog și acuzați-mă că mint. Eu știu că spun adevărul și numai adevărul!

Foto: Cristina Siminiceanu

M-a prins Mateiu într-un joc al puterii. Fiecare dimineață e la fel. Nu vreau la grădi. Nu-mi place nimic la grădi. Nu mă da. Nu mă lăsa. Vreau cu tine. Special pentru noi doi am creat un ritual. Intrăm în grădiniță. Mateiu merge la garderobă să-și pună ghiozdanul, geaca în cui și papucii în picioare. Revine la mine și îmi arată două mâini ridicate. Atât vrea să stăm împreună până ne zicem la revedere. După ce se scurge timpul, își alege un material cu care să lucreze. Eu îl aștept să-mi dea îmbrățișarea. Revine și ne blocăm. Se prinde de balustradă. Mă trage de haine. Întinde mâna și lacrimile se rostogolesc. Nu vreau să pleci! Mai vreau cu tine! Nu mă da! Părăsesc grădinița într-un pas rapid.

Când îl iau de la grădiniță zâmbește. Chipul îi este ca un soare cald de primăvară. Mă anunță că s-a distrat. Că a mâncat. Că a învățat lucruri complicate. Eu știu de asteroidul care a picat pe pământ? Dar de faptul că Natura l-a creat de când era la mine în burtică?

Lupta asta de putere dintre noi doi mă sleiește. Îmi amintesc zile mai bune într-un corp mai energic, cu o minte mai pertinentă pentru creație. În prezent adorm și înainte de zece seara.

A început Festivalul de Literatură la Timișoara. N-am ajuns la deschidere. Mi-a fost ciudă. În schimb am pus un film cu Crăciun pe Netflix. Creierul obosit s-a destins. Astă seară, la FILTM, va fi prezent Mathias Enard, cunoscut autor francez. Programul și responsabilitățile de mamă îmi amenință și această întâlnire. Durerea de cap spune tot despre capabilitatea de gestionare de care dispun.

Îmi place enorm să citesc. Citesc cu nespusă plăcere. Scrisul mă împacă, mă face suportabilă și utilă în proprii ochi. De aceea țin cu dinții de blog, de cele câteva ore alocate scrisului. Mi-e teamă că n-aș suporta pierderea blogului. Ar însemna să admit că am irosit tot timpul de la examenul de licență, 2006, până în 24 octombrie 2024, când o bătrână mi-a povestit cum ea a cumpărat sânge pentru fetița ei care a picat de la etajul 3. Cum sună asta, a cumpărat sânge? M-a contrariat. I-am zâmbit cu bunăvoință. Am ascultat-o cu bunăvoință. Nu practic des ascultatul cu bunăvoință când aștept să intru la doctor. O doamnă sosită după mine și bătrâna care a cumpărat sânge i-a răspuns caustic la o întrebare. Voia să afle cât costă o consultație. Vocea tăioasă a doamnei sosită după mine și bătrâna m-a determinat să intervin. Știți, doamna a crescut singură 4 copii și a cumpărat sânge pentru fetița ei care a căzut de la etajul 3. Chipul doamnei s-a îmblânzit. Ca la Mateiu, a răsărit soarele cald de primăvară. S-a uitat la mine și la bătrâna care a cumpărat sânge.

Sper să ajung astă seară la FILTM. O să ascult. O să cumpăr o carte. O să visez la ziua în care doar scrisul este important. Între timp, la Mateiu la grădi se sărbătorește ziua recoltei, iar mama lui a copt o plăcintă cu dovleac în cuptoarele Prospero.

Să râdem înainte de toate și să mâncăm mai puțin, grasă și frumoasă e doar o vorbă.

Foto: Cristina Siminiceanu

Mi se întâmplă să fantazez că scriu literatură sf. Mă încântă ideea de a nu mai răspunde rațiunii. Să prind cititorii cu o frază.

„Duminică dimineață, abia mă trezisem, nici ceaiul nu-l băusem, când s-a aprins luminița verde la telefon. Verdele înseamnă înștiințări de la guvern. Până la cei 53 de ani ai mei, o singură dată s-a mai înverzit telefonul. S-a întâmplat în urma conferinței din capitală. Profesorul de fizică, Ioan Ieremia, le-a vorbit participanților despre oameni ca formă de viață parazitară pentru planetă. Înainte să se șteargă toate articolele, comentariile și trimiterile de pe social media despre profesorul de fizică, am apucat să citesc că publicul a râs. Luat peste picior, profesorul și-a întrerupt expunerea. În mai puțin de o oră, telefoanele s-au înverzit. Un mesaj nici lung, dar nici scurt a ordonat cetățenilor să șteargă numele Ioan Ieremia de pe rețelele de socializare, iar prietenii și rudele să-l excomunice. Frica de a fi exclus din social media depășește iubirea și acțiunea în numele corectitudinii. Dar ce anume este corect?

Personal am șters numele din lista din prieteni în timp ce-mi eliberam stomacul la baie. Peste noapte mă chinuiseră niște crampe. Defecarea mi-a adus calm în intestine, dar în același timp am uitat și numele Ioan Ieremia. Până azi, până acum. Stau cu telefonul în mână. Un mesaj de la guvern, nici lung, dar nici scurt, ordonă că în termen de o săptămână, toți cetățenii trebuie să se sinucidă. Instrucțiunile conțin 3 modalități de a termina cu viața, pastile, funia sau armă de foc. Pentru locuitorii de la sate, funia este recomandată pentru a nu supraaglomera farmaciile.

Ioan Ieremia a demonstrat, printr-un studiu temeinic, originea parazitară a omului pe pământ. Un deceniu a desfășurat experimente în subsolul casei personale.„

Este o provocare să-ți imaginezi realități posibile pornind de la imposibil. Pentru imposibil nu există nici o obligație. AD IMPOSIBILIUM NULLA EST OBLIGATIO. Eliberarea de povara explicațiilor nu a durat. Pentru că mai mult m-a atras aspectul filozofic. Dacă ni s-ar cere să ne sinucidem cu adevărat, atunci chiar ne-am supune fără crâcnire și într-o situație în care noi, ca specie, am fi ceea ce este cancerul pentru organismul uman?

Mi-e clar că în noi există ceva care ne îndeamnă să trăim, să rămânem vii dincolo de durere, nenorociri, boli. Iubim viața și când începem să-i căutăm nod în papură. Sinucigașii, persoanele care ne fascinează și ne înspăimântă în același timp, au primit un răspuns postum la justificarea actului. O problemă adevărată, umană, filozofică fără un răspuns. Presupuneri, da, certitudini, nu. Între ele, stă firavă rațiunea.

Nu pot scrie sf. Mă simt o impostoare. Cel mai mult îmi place să scormonesc în sufletul omului. Acolo descopăr zeci de lumi fascinante prin zecile de straturi ale realității. E o realitate că mi s-au scurs orele în compania mea. În cinci minute o să ies pe ușă să mă însoțesc cu copiii mei.

Foto: Lorena Dumitrascu

Două decenii, chiar un pic peste, am de când trăiesc la Timișoara. Primii ani m-am dezmeticit. Știți cum este când pleci de la mama de acasă!
Rapid am aflat ce se întâmplă cu mine deoarece mi se comunica des. Doar deschideam gura să explic că fusei și mă întorsei, iar adevărul fundamental admis fără demonstrație în Banat (oltenii pricinuiesc toate neajunsurile și neplăcerile în urbe) mi se arunca în față.

Dintr-o elevă care și-a dat silința să citească Homer, Goethe, Dostoievski și Tolstoi în liceu, în răstimp de un drum între casierie și secretariat la Universitatea de Vest, m-am transformat într-o reprezentantă a cetățenilor decăzuți ai țării. Două descoperiri galactice au avut loc. Sunt olteancă și I`m not in Kansas anymore! Ce să fac?!

Între timp am aflat răspunsurile. Nu este un răspuns cum nu este un unic adevăr, o unică realitate. Firește, plângerile nu au lipsit. M-am plâns. Era la-ndemână să știu că greutățile și nemulțumirile experimentate la Timișoara se datorau obtuzității bănățenilor. N-am zăbovit în convingerea asta. O altă descoperire a avut loc. Am dat dovadă de talent la a pune la îndoială credințe, convingeri, obiceiuri, atitudini.

În nota asta geografia a dispărut. M-am pus cu burta pe carte. O bibliotecă aștepta și așteaptă să fie devorată de studenții de la Litere și nu numai. M-a ajutat și îndrăgosteala de un băiat molcom din Alexandria. Comunicarea între noi presupunea anticipare și așteptare. Volumului de vorbe, el făcea față stereotipând. Anticipa că fetele repetă aceleași pretenții și mă săruta. M-am lăsat de cele mai multe ori sărutată. Oh, e magic sărutul! A te îndrăgosti și a te săruta îndrăgostit fac suportabilă viața presărată de boli și calamități naturale. Eu așteptam să-și termine propozițiile și frazele.

O cale s-a deschis. Un singur dor a rămas nepotolit, dorul de Dunăre. Să crești lângă Dunăre poate fi marcant. Pe mine m-a marcat și nu sunt singura. Dunărea se prezintă ca divinitate și monstru, lucește și în același timp înghite lumina. Dunărea m-a bucurat și m-a înspăimântat.

Zilele trecute, fotografiind pentru proiectul #poartariduri, am plecat de acasă cu o ușoară întârziere. Am ieșit în Liviu Rebreanu și de acolo am mers drept până am dat în așa numitul golf al Begăi. Acest golf se află la cinci minute distanță de casa mea, drum parcurs cu mașina.

Șoc! În toți anii, peste 20, niciodată n-am depășit zona Alfa. Am presupus că drumul se înfundă. Malul Begăi l-am descoperit în compania lui Mateiu sâmbătă seară. Mi-am recuperat mediul în care am crescut, apa, gunoaiele, pomii, calea ferată, ambianța. Un sentiment de acasă m-a copleșit și în tot acest timp a fost la cinci minute distanță de mine. Am râs pentru că așa procedez eu. L-am îmbrățișat puternic pe Mateiu într-un gând vag al împărțirii cu el o viață pierdută. Căci am pierdut o viață, viața din malul Dunării.

Mă bucur să construiesc o viață acum în vecinătatea malului Begăi atât de aproape de casă.

Dimineață m-am trezit udă. Sunt conștientă de ambivalență, dar e celălalt aspect. Mateiu a făcut pipi, iar în acel moment dormea lipit de mine. Asta s-a întâmplat la 5 și 40 de minute. Ca un liliac m-am descurcat în întunericul casei. Nu m-am lovit de nimic, nici un zgomot n-a tulburat liniștea casei. Mașina de spălat a pornit. La 6, Motan a vomitat pe covorul cumpărat ieri. Oho, m-am lăsat pradă nervilor și m-am trântit pe pat resemnată! Iubesc animalele, trăiesc cu animalele! Aici îmi includ și odraslele pe care le iubesc și le dușmănesc simultan, alternativ și continuu.

Sentimentele astea, iubire și dușmănie, mă epuizează. Când simt iubire, atunci nici nu-mi pot imagina ostilitatea cu care îi privesc uneori. Ca aseară de exemplu. Ieri am acoperit un perete cu tapet. Modelul tapetului este harta lumii. Am dat jos harta lumii din sufragerie pentru a face loc Ulianei Gujuman. Mara și Mateiu și-au exprimat nemulțumirea fiecare specific. Mara și-a dat ochii peste cap. Mateiu a plâns. I-am surprins cu o nouă hartă, iar bucuria lor mi-a umplut sufletul de dragoste. Cât îi iubesc! Mi-am zis. La 6 azi dimineață nici un strop de dragoste n-am simțit, ci disperare existențială.

Deși mi s-a recomandat terapia, nu o să merg la terapie pentru că-mi iubesc și-mi dușmănesc copiii simultan, alternativ și continuu. E firesc! Cea mai importantă lecție primită de la Freud. La fel am simțit pentru părinți în copilărie. Mi-e clar acum, ca fiică și părinte, că iubirea și dușmănia coexistă, diferența venind din comunicare.

Dar cum este să începi ziua cu nervi? Să te ridici din pat surescitat, cu gânduri dăunătoare?

Istovită peste măsură de la 8 dimineața, am băut trei cafele, am citit un capitol despre războaiele din Afganistan și Irak și m-am apucat să vomit acest text. Mi-am amintit de o doamnă care a strecurat răutăcios un comentariu la adresa mea. M-am folosit de insultă ca să-mi justific încordarea nervoasă. Defilez cu frumusețea. Defilez cu educația. Unii îmi anulează inteligența sau doamna mi-a anulat inteligența pentru că-l disprețuiește pe Kissinger și pentru că trag foloase de pe seama farmecului feminin. M-am enervat. M-am bosumflat. Nimic nou sub soare. Mi-a trecut sau îmi trece. Pur și simplu nu o să mă mai gândesc la asta.

Timpul a expirat. Am respirat după ce l-am lăsat pe Mateiu la grădi. Merg să-l iau. Mă pregătesc să iubesc. Sfârșesc să iubesc, să dușmănesc, dar râd înainte de toate.

Foto: Cristina Siminiceanu

Sâmbătă s-au adunat rudele dinspre mamă. Bunicul meu, tatăl lui mamanu, ne-a părăsit în urmă cu 5 ani. Obiceiul de pomenire a mortului continuă în familie. Particip la asemenea adunări ca martor al unei vieți, dar nu le-am organizat. Nici nu o să le organizez sau nu în felul acesta. Muncii fizice și risipei de bani nu le găsesc justificare. Am înțeles importanța ritualului. Nu înțeleg cheltuiala, farfurii, căni, prosoape, tacâmuri, mâncare în numele unei persoane decedate. Unchiul și mătușa, organizatorii, ar fi petrecut un weekend cu festin și în răsfăț la Septembrie pe Clisură. Pensiunea Septembrie e doar un exemplu.

Toți l-am iubit pe bunicul. A fost om bun. Degeaba m-aș strădui să-l descriu altfel. Nu i-aș face cinste cu metafore banale. O butadă însă l-ar surprinde perfect: Du-te în luna mă-tii! Pentru mine, bunicii au însemnat starea firească a lucrurilor. O familie în care bărbatul și femeia se respectă. Tatăl e capul familiei, nimeni nu contestă, iar femeia este respectată, apreciată, ajutată, auzită, valorificată. Abaterile de la normal s-au desfășurat în casa de pe deal unde am crescut sora mea și cu mine. Tata a fost și el capul familiei, dar l-am contestat. De ce? Lipsa lui de respect față de mamanu și față de noi, fetele, a creat condițiile propice pentru răzvrătire.

Masa lungă din casa unchiului a adunat copii, nepoți și strănepoți. Seniorii copilăriei mele au dispărut. Au rămas poveștile cu ei. Aici voiam să ajung, la povești. Pentru că fix povești sunt întâmplările trecute, în nici un caz adevărul. Pe drum, înapoi spre Timișoara, i-am turuit lui soră mea despre această constatare. Am corectat-o. I-am adus argumente pentru poveștile ei adevărate legate de o situație sau alta din familie. Eu nu mai sunt sigură de nimic. Două puncte fixe rămân: sângele și iubirea. Unii dintre noi cu același sânge am ales să ne iubim. O masă atât de lungă ca cea de sâmbătă cere câteva grame de iubire. Cuantificarea vine din efort, din așezarea la masă, din conversații.

Adunările or să se piardă în această formă. Copiii mei și nepoții nenăscuți nu or să-ți pomenească morții în felul acesta. Habar n-am ce va fi, cum va fi. Realitatea nu e imediată. Realitatea nu are toți actanții. Ah, nepoții mei nenăscuți! Mateiu mi-a comunicat aseară că el îi va lăsa pe copiii lui să se joace mult, mult. Mara nu știe încă dacă își dorește copii.

Între timp se scrie povestea familiei în care fiecare își amintește diferit întâmplări și situații.

Râdeți înainte de toate.

Idei de articole pe blog îmi vin și când port discuții cu prietenii. Știu că v-am spus că spălatul vaselor și datul cu aspiratorul mă provoacă creativ. Să nu credeți că mă limitez. Orice limită îmi place s-o testez, fie și cu un deget.

Într-o conversație cu un prieten în care subiectul a fost plictiseala în relație, pentru că a solicitat părerea mea, franc și fără rețineri, i-am spus să dea bir cu fugiții. Fugi! Plictiseala te omoară. Prima dată atacă personalitatea, apoi se instalează în organe. Mort de plictiseală nu are cum să fie doar o expresie.

Îmi amintesc plictiseala din copilărie. Mi-o amintesc cu durere. Nimic nu se întâmpla. Dacă se întâmpla, atunci eu sigur eram plecată. Într-un an a plouat până tot beciul s-a umplut de apă. Așa mi-a povestit soră mea. Eu eram plecată într-un loc unde nu s-a întâmplat nimic. Pretutindeni pare că m-a însoțit nimicul și neclintirea. De aici s-ar putea să fi pornit fascinația mea pentru întinderea și adâncimea Dunării. Mă holbam minute în șir la întinderea de apă. Am publicat o carte, nu mă laud, din contră, cu titlul Celofan de apă. Obsesia am transpus-o în file de carte cu gânduri candide, dar exprimate pompos. Da 20 de ani îmi era rușine de cuvintele simple. Lucram mult și intens să întortochez, pândeam metaforele care niciodată nu m-au plăcut. Nici eu pe ele. Am un suflet de om primitiv, simplu, crud, înclinat să iubească simplu și crud. Excepțională și rafinată am devenit prin educație. De aceea pledez pentru educație, pentru partea ei luminoasă care nu provoacă un conflict între gând și acțiune.

De ce să stai într-o relație dacă celălalt te plictisește? Mă întreb. Vă întreb. Mai mult vă întreb. Să ajungi la 40 de ani, vârsta mea, și să accepți o conviețuire care aduce o cantitate enormă de plictiseală, vă vine un răspuns? Frica de singurătate reprezintă principalul motiv. Mă simt norocoasă cu Făt Frumos. Nu-i este frică de singurătate. Nu o agreează, dar dacă s-ar petrece ceva mai interesat între alte două picioare frumoase pe tocuri, n-ar alege confortul relației. Pentru că eu nu sunt și nu vreau să reprezint confort, ci pasiune, franchețe, ceartă, terapie, dinamizare. Cât e cu putință, partenerii să crească împreună.

Fiți curajoși, despărțiți-vă, analizați-vă, alegeți pasiunea. Boala și calamitățile pot fi la următorul colț de stradă. Nu da colțul plictisit!

Mă atrag persoanele căutătoare de sine. Indiferent de natura căutării, în numele frumosului, binelui, urâtului sau răului, mă fascinează. Mă simt vie lângă cineva care privește în zare sau mă privește în ochi și pândește ascunsul. Nu e tot ceea ce vedem. Ne e tot ceea ce prezentăm. Nu e tot ceea ce gândim. Nu e tot ceea ce credem că simțim.

În copilărie și în anii care au urmat am scris impregnat de idealism. Mi s-a tras de la Balzac și de la burta plină. Un om care nu cunoaște cu adevărat foamea își permite atitudinea patetică. Pagini întregi am umplut imaginându-mi viața și iubirea. Nu s-a întâmplat nimic din ce am visat. A fost mai rău. A fost mai bine. Dar deloc cum am visat.

Dezamăgirea este un numitor comun prezentă atât în copilărie, cât și în viața adultă. Rapid am descoperit că viața și iubirea nu sunt ca în cărți.

Gesturile romantice nu veneau natural, iar crearea unor momente mă umplea de penibil. Râd mult și-mi place să râd. Nu suport râsul când pregătesc o masă romantică, iar partenerul miștocărește pentru că nici el nu are habar să reacționeze, dar situația pretinde un echilibru al puterilor. Cine e cel slab? De ce să gândești asta la 16 ani? Eu am gândit-o și am practicat echilibrul puterilor. La mândria mea nu aș renunța niciodată.
Dezvoltarea mea în societate n-a urmat o mișcare ascensională sănătoasă. Expunerea ca incorectitudine, la umilințe, la violență, la intoleranță, la fofilări, la minciuni, la nedreptăți în familie și în școală mi-a dat acces la cinism. Am sfidat tradiția și obiceiurile. Cum adică să mă adresez mamei soțului cu mama? Cum adică să-i pun numele copilului meu după nași? Pricepeți că nu tradiția m-a iritat anume, ci faptul că mi s-a eliminat dreptul a alege. Eu să am dreptul să aleg cum să mă adresez. Eu să am dreptul să aleg numele copilului. Am crescut într-un mediu în care nu mi s-a dat și nu m-am simțit importantă. Mi s-a dat mâncare. Mi s-au cumpărat haine. Mi s-a asigurat un trai la o casă cu o curte imensă. Părerea mea însă nu a fost cerută.

N-am ajuns la terapie la 20 de ani. Abia la 30 am început să citesc cărți de psihologie. La 40 de ani lucrez cu consecințele. Nu mai reproșez cum am fost crescută, ci repar.

Mă paște o a doua revoltă ca ființă umană. Reacționez la îngrădirea persoanei mele cu intensitate. Consider că oricine îndrăznește să-mi spună ce să fac și cum să fac la această vârstă mi-a încălcat drepturile. Cine se cred aceia care pretind de la un alt adult supunere? Într-un cuplu de exemplu. Nu e cazul meu. În relațiile de familie. Este cazul meu că familia numără animale rătăcite. Mi se cer adesea explicații despre ceea ce scriu.

Mă liniștesc citind și ignorând. Firește, nu exclud o explozie din partea mea. Pasiunea nu mi-a lipsit de când mă știu. Diplomația mi-a lipsit.

Tic! Tac!

Eu, tu, el, ea, noi toți avem nevoie de un sens în viață. Pentru aprofundare, citiți-l pe Victor Frankl. Căutarea nu începe în același timp. Suntem o rasă, nu un program. Rasa a dezvoltat programe de viață. Acestea ne țin ocupați și ne sunt suficiente.

Primii trei ani de viață, programul pilot al oamenilor, grădinița, școala elementară, liceul, universitatea ne dau o direcție până la 22 de ani. În fiecare dimineață ne dăm jos din pat ca să mergem la cursuri. Nici o bătaie de cap. Până într-o bună dimineață când te dai jos din pat ca să mergi la muncă. Programul acesta are o durată de viață lungă. În dimineața când nu ne mai dăm jos din pat pentru a merge undeva o numim pensionare.

Cât timp omul se află în câmpul muncii încep frământările sufletești. La unii dintre noi zbuciumul se instalează mai devreme. Caracterele refractare se deosebesc din copilărie. Se opun programelor. Se îndoiesc de ele. Luptă să le combată.

Refractari sau pașnici, dezvoltăm mecanisme de supraviețuire. Majoritatea reușim să suportăm viața. Ne asigurăm apa, hrana și adăpostul. În timp ce bem și mâncăm în casele noastre căutăm și sperăm să găsim iubirea. Încercați să vă imaginați pentru o secundă viața fără iubire. Puteți? Eu am încercat și nu am reușit.

Să mă trezesc dimineața, să merg la lucru, orice fel de muncă, sa revin acasă, în cel mai modern, curat și plin de tehnologie spațiu, dar fără o mână pe care să o ating, fără un trup de care să mă lipesc, fără o privire intensă, fără frunți lipite, fără căldura și universul unei alte persoane mă transformă din ființă umană în robot.

Funcțiile se schimbă ușor. Nu trăiești, execuți. Nu experimentezi, acționezi.

Iubirea în viața oamenilor înseamnă prieten și dușman, foc și apă, extaz și abis, câștig și eșec, glorie și rușine în același timp. Jocurile de noroc nu le-am inventat. Am dat o formă exterioară ambivalenței din interiorul nostru. Când iubim, atunci lumea întreagă e a noastră. Când suferim din iubire, lumea întreagă e împotriva noastră. Nimic nou nu v-am spus și totuși am simțit nevoia să-mi reamintesc și să vă reamintesc că iubirea ne ține în viață.

Iubiți cu pasiune și sinceritate. Iubiți curajos. Fricoșii ajung în relații mincinoase, manipulatoare, toxice. Minciuna și prefăcătoria mimează relația, iubirea, prietenia. Pasiunea pe de altă parte pune probleme. Focul întotdeauna arde. Iubirea arde. Ca la fierbătorul de apă, mai jos de 90 apa nu clocotește, nu se aude. Clocotiți și faceți-vă vocea auzită!

Viața chiar are un sens dacă îi dați unul. Capacitatea de a iubi ne califică pentru a stabili înțelesuri zilelor pe pământ.

Iubiți și râdeți. Munciți să susțineți iubirea, distracția, poezia și arta.

Foto: Bogdan Mosorescu