Cei care mă cunosc se gândesc la mine când.
intră într-o librărie,
văd o carte,
ajung undeva la Dunăre,
descoperă Dunia scris pe un ambalaj de biscuiți sau de țuică,
se ivește în discuție Freud,
admiră luna,
poartă maiouri albe fără sutien sau rochii halat,
se zgâiesc în oglindă la riduri,
discută despre artă și literatură.
Cei care mă cunosc de un deceniu se gândesc la mine în felul acesta.
Dar cei care mă cunosc din copilărie?
Dar cei care mă cunosc din școală?
Hm! Perspective! Perspective! Perspective!
Nu mai am încredere în amintirile mele și nici în amintirile celor care m-au cunoscut.
Fabricăm amintiri după bunul plac.
Suntem niște mincinoși cu toții, niște mincinoși inimoși.
Caut un numitor comun.
Pare că am râs dintotdeauna.
Pare că nu m-am mai oprit din citit de când am învățat literele.
Pare că m-am cufundat în acest rol.
E un rol?
M-am arătat, m-am prezentat, m-am dezvelit.
Am stârnit senzații ca orice femeie.
Apoi am început să cobor.
Din tinerețe cobori.
Din maturitate cobori.
Nu-mi amintesc când am urcat.

Ca să ajungeți la Muzeul Freud din Londra e nevoie să schimbați linia de metrou cel puțin o dată. Noi am trecut de pe linia albastră pe linia gri, pentru Finchley Road. La ieșire există indicația către muzeu. Acum îmi pare rău că am aruncat harta. Seara, în timp ce Mara își savura salata Cesar într-un pub din apropierea hotelului, eu am căutat și am notat stațiile pentru Muzeul Freud.

M-am aflat pentru a treia oară la acest muzeu. Sentimentul a fost de revenire. Bine am revenit în casa unei personalități admirate de mine. I-am recunoscut obiectele, iar pe birou am căutat cu privirea statueta zeiței Atena. Colecționar a devenit după moartea tatălui. A adunat enorm de-a lungul vieții.

S-a nimerit ca în acest timp să încep lectura lui Irvin D. Yalom, Soluția Schopenhauer. Jumătatea de carte parcursă mi-a dat suficiente informații și detalii despre relația dintre Arthur Schopenhauer și mama sa, Johanna, cât să mi-o apuce mintea pe calea asocierilor libere. Așa că am legat tot ce mi-am amintit despre copilărie de la Freud cu primii ani de viață ai lui Schopenhauer.

Își iubește o mamă necondiționat copilul?

Mărturisesc. Asta mi-a fost credința. Contrariul aceste credințe l-am acceptat doar sub incidența bolii. Unii dintre noi pierdem la genetică. Nepierzătorii însă își iubesc copiii.

Viața conține toate scenariile posibile. Ficțiunea nu bate viața. Viața îți indică punerea în scenă a inimaginabilului. E greu să-ți imaginezi o mamă care-și respinge propriul copil. Johanna l-a respins Schopenhauer. Și Johanna l-a iubit pe Schopenhauer.

Cu prioritate, memoria mi-a vomitat replicile lui mamanu din copilărie. Semeni cu taică tu! De câte ori o necăjeam, își exprima clar această opinie. Vedea în mine apucăturile lui. Părinții mei nu s-au înțeles. Poate s-au iubit la început. Nu o să știu niciodată. Deja mă îndoiesc de motivele pentru care fiecare a intrat în căsnicie. Le-am ascultat poveștile, dar și-au pierdut puterea de convingere. Freud mi-a atras atenția asupra motivațiilor.

Oare e ușor să iubești un copil care reîntrupează însușirile de caracter ale unei persoane detestate? Da și nu. Nu și da. Argumente să susțină iubirea și lipsa iubirii găsim. Dovezi de iubire și dovezi pentru lipsa iubirii sunt livrare de viață.

Nu e vorba despre a crede, ci despre capacitatea de a accepta.

Pot să accept că iubirea cea mai pură e dictată de sentimentele mamei pentru tată? Puteți să acceptați și să nu judecați?

Asta se întâmplă când citești. Începi să scormonești. Cărțile demarează procesul de autocunoaștere. Citiți. Purtați cărți. Descoperiți-vă eul interior.

Port în mine niște doruri vitrege. Mi-e dor de zăpăceala îndrăgostelii. Mi-e dor de abdomenul plat. Mi-e dor de ușurătatea ființei. Mi-e dor de un a fi pe care știu sigur că nu l-aș mai practica. În acest moment al vieții sunt mulțumită. Nu m-aș reîntoarce la 20 de ani. Dar doruri am.

Petrec timp cu aceste doruri vitrege și nu le alung. Le transform în cugetări. Să luăm, de exemplu, îndrăgosteală. E tunetul tinereții. Nu știi când și unde te lovește. O recunoști cum recunoști fulgerul care anunță zgomotul puternic al descărcării electrice. Când iubești, te încarci de celălalt și te descarci de tine. Diferențele se estompează. Farmecul frumuseții acționează ca un drog. E frumoasă! E frumos! Suspine și dorințe. Că unul vorbește elevat, iar altul în argou provoacă râs. Că unul e matinal, iar altul pasăre de noapte stârnește o senzație de foame, foamea de celălalt. Că unul citește cărți, iar altul nu citește deloc duce la dezbateri. Că unul e credincios, iar altul ateu creează tăceri. Că unul votează, iar altul nu votează pregătește terenul pentru întrebări.

În acest punct ajungem cu toții și este de dorit să ajungem să ne chestionăm în legătură cu celălalt. Frumusețea atrage, dar nu păstrează. Nu păstrează și nu se păstrează. Cum reușim să conviețuim cu o persoană cu care nu avem puncte comune? Râd. Am auzit și eu că opusele se atrag. Se atrag, dar nu rezistă împreună.

Imaginați-vă o sâmbătă dimineața. Unul se trezește la 7, altul la 14. Unul iese la plimbare, altul aprinde televizorul. Unul caută activități pentru seară, altul deschide a patra bere. Unul se pregătește de somn, altul iese în club. Programul sucit într-o relație însingurează. Izolarea de persoana iubită schimbă gustul vieții, iar viața e un mixt de condimente. Să iubești nu e suficient. E necesar să-ți placă celălalt. Evaluați-vă comportamentele. Cât vă place?

Unii dintre noi au încetat să se placă, dar obișnuința îi ține laolaltă. În acest punct nu mai e nimic de făcut sau e de făcut totul. Ține de educație, valori, respectul de sine. Mai mult, ține de fidelitate. Cât de fidelă rămâne o persoane propriei conștiințe?

Încercați să răspundeți.

Foto: Flavius Neamciuc

A fost prima zi de grădi a lui Mateiu. A trecut într-o clipită. Eu am clipit cât a stat la Montessori. S-ar putea ca timpul să-l fi simțit diferit noi doi, dar ne-am reunit cu drag și mai liniștiți.

Revenită acasă, mi-am luat ceaiul și m-am așezat cu cartea de poezie a Sylviei Plath pe fotoliu. Morning song, prima poezie a volumului Ariel și alte poeme, mi-a trezit sentimentele adormite. One cry, and I stumble from bed, cow-heavy and floral. Greoaia ca o vacă m-am simțit în ultimul timp. Ușor de înțeles, greu de acceptat. Să fiu atentă și grijulie la nevoile mele se întâmplă abia după ce dau atenție și îngrijesc minunile pe care mă străduiesc să le cresc cu respect.

Azi m-am reîntors la mine cu ceai cald, poezie, un masaj facial, cafea și prânz cu Mara și o prietenă. M-am reîntors la mine cu un subiect la care rumeg ca o vacă grea. Se vorbește mult, dar nu neapărat corect, despre timpul dedicat ție ca persoană. Mame cu timp pentru ele, tați cu timp pentru ei, fetele cu timp pentru ele, băieții cu timp pentru ei.

Când povestesc mamele despre timp pentru ele menționează mersul la manichiură, la salon, la sală, la cafea. Oboseala de a crește un copil le pune în mișcare, dar toate aceste activități nu înseamnă că și-au acordat timp. Nu. Manichiura, tunsoarea, mișcarea și cafeaua țin de îngrijire. Îmi fac manichiura de 20 de ani constant. În cele două ore cât lipsesc de lângă copil nu mă relaxez. Plănuiesc ce urmează să fac după ce revin lângă copil. Ajung în fugă la manichiură, fug de la manichiură. Hăituită mă simt, așa exprim în intimitatea oferită de prietene apropiate.

Timp pentru o mamă înseamnă în primul rând somn. Să doarmă. Să doarmă. Să doarmă.
Să doarmă în pijamale plușate, în mătase sau dantelă, goală sau într-un tricou bărbătesc. Să doarmă neîntrerupt. Să se trezească și să-și savureze ceaiul fără întreruperi. Să citească o poezie. Love set you going like a fat gold watch (Sylvia Plath, Morning song). Să privească pe geam. Să admire o pânză de păianjen. Să realizeze o introspecție. Ce a visat? Să analizeze. Să se privească cu blândețe în oglindă. Să decidă să se iubească. Să se elibereze de constrângeri. Să-și evalueze obligativitățile. Lista continuă. Vă rog să adăugați.

Sunt tristă. Cât am scrutat în mine, mi-am plâns puțin de milă. Hai, hai, capul sus!, m-am încurajat.
Stitches to show something’s missing? No, no? Then
How can we give you e thing?
Stop crying.
Open your hand.
Empty? Empty. Here is a hand. (Sylvia Plath, The applicant)

O mână. Am nevoie de o mână întinsă.

Foto: Cristina Siminiceanu

E o jale în mine. Religia și pretențiile societății legate de religie alimentează această amărăciune.

Încep copiii școala. Urmează ședințele cu părinții. La aceste întâlniri ajunge și religia în discuție. Cu tot disconfortul provocat de subiect, credința ține de intimitate, mi-am recunoscut ateismul și m-am opus predării religiei. Corect este să se predea în școli istoria religiilor.

Mi s-a spus că religia predată la școală nu afectează copilul. Fals, firește! Copiii sunt foarte curioși. Orice teorie legată de nașterea lor îi fascinează, iar povestea unui singur dumnezeu adevărat care a creat tot, care protejează, apără și pedepsește le dă un răspuns pentru întreaga viață, viața la al cărei început ei abia se află. Ne naștem cu intuiția propriei existențe. De aceea căutăm neîncetat răspunsuri. Religia pune un dop responsabilității morale față de propria purtare. În loc de a corecta un comportament greșit, copilul nu mai face deoarece nu-i place lui dumnezeu. Care dumnezeu, depinde de religia fiecăruia.

De Tezcatlipoca ați auzit? A fost un zeu slăvit de Imperiul Aztec. Dacă societatea nu-l venera cum se cuvine, o furtună îi nimicea pe toți. Ca măsură, în fiecare an sacrificau un tânăr cu presupusele trăsături ale zeului, iar rămășițele erau mâncate de preoți și de membrii familiei regale. Aztecii credeau sincer și profund în ceea ce înfăptuiau în numele lui Tezcatlipoca. Nu vă grăbiți să-i judecați înainte să alocați, măcar 15 minute, studiului acestui imperiu.

Tezcatlipoca a fost un dumnezeu adevărat. De aceea religia mă umple de rușine în prezent. La începutul lunii august am citit-o pe Arundhati Roy și m-am cutremurat. Indienii, pakistanezii și cașmirienii s-au omorât cu ură din cauza singurului și unicului dumnezeu adevărat. Tragedia lor nu e singulară. Palestina și Israelul se omoară cu ură în timp ce scriu.

Sincer, de religie ar trebui să ne tratăm. Nevoia de a crede în ceva mai mare, nevoia de sens, nevoia de protecție le înțeleg. Nevoia de a avea un tată puternic care dă cu pumnul în masă cu drept de viață și de moarte ține de psihoză. Surescitarea obsedantă a credincioșilor fanatici periclitează viața.

E un proces îndelungat. Eu m-am tratat în ani. Crescută într-o familie de ortodocși nepracticanți, am acceptat cererile religiei. În timp le-am simțit intruzive. Așa s-au pornit îndoiala și împotrivirea. Renunțarea însă mușcă. Mușcă familia, comunitatea, societatea. Ham! Ham! Ham! Mușcă derutat propriul simț moral. Se simte lăsat de izbeliște. Când nu-ți mai spune nimeni ce să faci și ce să simți, atunci povestea lui Atlas iese din cărțile pentru copii și se materializează în responsabilitatea propriei existențe. Spatele se curbează. Picioarele se îndoaie. Ființa cântărește mult în fapte și acțiuni. Acel dat al ființei din tratatele de filozofiei este intuiția. Suntem buni și suntem răi, dar deținem capacitarea de a ne îmbunătăți apucăturile care dezonorează viața.

Onorați viața onorându-vă trăirile interioare. Să nu ucizi înainte să fie o lege este o intuiție. Ca toate legile de altfel.

Intuiția dublată de educație reprezintă viitorul omenirii, dacă mai este posibil unul.

Foto: Flavius Neamciuc

Dacă v-a plăcut acest articol și mai doriți să citiți pe același subiect, vă recomand:

1. DACĂ SPUNE MAMA. DACĂ SPUNE TATA. ÎNDOIALA LA COPII
2. SĂ-ȚI VEZI 80 DE ANI DE TREABA TA DEVINE OBOSITOR

O nouă regulă am stabilit cu Mara. Să ne consultăm programele și să nu mai ceară permisiunea. Mă uit la ea. Mă uit la mine. Ridicolul mă apasă când aud: Mama, pot să ies cu copiii? Și Mara se străduiește să se adapteze. Îi mai scapă o întrebare, dar apoi reformulează și îmi zâmbește cu ochii, zâmbesc cu ochii.

Sunt eu. Este ea. Două persoane separate.
Sunt eu-ea. Sunt prezent și trecut.
Sunt vis și coșmar.
Sunt încrezătoare și îngrozită.

Aduc cu o dimineață însorită de toamnă. Miros a ardei copți.
Mara aduce cu o dimineață de primăvară. Nu miroase. Conține neprevăzutul. Tot ce se poate întâmpla.

Suspin des când o privesc. Toate durerile, toate tristețile de care nu o să pot să o feresc mă agită. Viața o iei cum vine indiferent dacă adopți disciplina sau boemia. Cu plan sau fără plan, viața te marchează și rupe bucăți din tine. Cicatricile vieții dor.

Religiile și sistemele de gândire vorbesc despre iertare. Ce înseamnă să ierți? Să te eliberezi de ceva, firește, de ceva care doare, care umilește, care distruge spiritul. Oh, nu m-am priceput, în nici o perioadă a vieții, să mă eliberez de dureri, de umilințe, de disconfort. Dante a scris Infernul, dar eu îl conțin. Sunt plină de demoni.

Nu știu să iert. Nici nu cred că o să pot învăța vreodată. În primul rând pentru că nu vreau. E și asta o libertate cum m-a învățat Rousseau. Înțeleg și mă străduiesc să înțeleg durerile și umilințele. Înțeleg și mă străduiesc să accept iubirea romantică cu neajunsurile ei. Înțeleg și mă străduiesc să înțeleg iubirea de mamă. Înțeleg și mă străduiesc să înțeleg prietenia.

O să compar prietenia cu o baie caldă, cu un ceai aburind, cu o pătură de lână pe picioare. De la naștere până la moarte ai nevoie de baia caldă. Cultivați relațiile de prietenie, îngrijiți-le. Plecați când comunicare sinceră devine imposibilă. Nu stați să suferiți în relații otrăvitoare.

Despre relațiile otrăvitoare și periculoase tot discut cu Mara în ultima vreme. Degeaba m-am comparat cu o dimineață însorită de toamnă. Verva Marei mă transformă în vijelie. Mă simt un general bătrân, un general rus bătrân care nu ridică armele deoarece știe că vine iarna geroasă.

Acesta mi-e rolul impus de Mara. Să ascult. Să consolez. Să aranjez piesele pentru ca ea să vadă imaginea de ansamblu. Să conștientizeze că suferința o înduri, o accepți și trăiești cu ea. Apoi începi să trăiești viața care conține ore bezmetice, glorioase, poetice.

Poezia e suflet.

RECOMANDĂRI DE CITIT ÎN CONTINUARE

1. Despre fericirea părinților și dreptul copiilor de a avea o mamă și un tată fericiți am scris aici.

2. Prietenia rămâne un refugiu cald. Am povestit despre prietenele mele aici

Foto: Cristina Siminiceanu

Două cărți citite în concediu mă bântuie, Visările unui hoinar singuratic de Jean Jacques Rousseau și Ne vedem în august de Gabriel Garcia Marquez.

Eroina din cartea lui Marquez merge în fiecare 16 august pe insula unde e îngropată mama ei pentru a-i duce un buchet de gladiole. Coincidență cu viața mea personală este că Făt Frumos este născut în 16 august. N-am dat importanță. Am zâmbit. Am citit mai departe. Mărturisirea că mă bântuie mi se trage de la faptele eroinei. O dată pe an, în august, căuta desfătare în brațele altui bărbat. Din descrierile legate de căsnicie, ea și soțul ei au ținut piept plictiselii. Ce mai trebuie să facă o femeie și un bărbat ca să-și fie suficienți și fideli? Mă tot întreb de când am parcurs cartea dintr-o răsuflare. Mai mult am inspirat-o decât am citit-o.

Lectura cărții lui Rousseau m-a perpelit. Tonul cărții e unul confesional. Așa am descoperit că marele filozof și-a abandonat cei 5 copii, iar mama lor nu a fost niciodată o opțiune în creșterea și educarea lor. Alte vremuri, nu o să mă prefac că le pot înțelege.
Altceva însă o să notez aici pentru a discuta pe lângă subiect.
N-am crezut niciodată că libertatea omului constă în a face ce vrea, ci în a nu face ce nu vrea; iată libertatea pe care am cerut-o mereu…

Oh, ce m-am mai perpelit după această frază! Libertatea de a nu face ce nu vrei. Să vă spun ce nu vreau eu. Nu vreau să tac în fața părinților, socrilor, oamenilor bătrâni. Nu vreau să gătesc dacă nu am chef. Nu vreau să mă simt vinovată dacă plec câteva nopți de acasă de lângă Mateiu. Nu vreau să-mi accept locul în lume în funcție de organele genitale. Nu vreau limite. Nu vreau să scriu articole cu elemente integrate pentru seo. Nu vreau să îmbrățișez mediocritatea. Nu vreau să fiu ca toată lumea.

Vreau să fiu diferită. Vreau să fiu eu. Pentru a fi eu este nevoie să spun ce gândesc. Altfel simt cum mor pe dinăuntru. Mă umplu de mâzgă. Asta e senzația.

Mi-am promis că o să mă străduiesc în fiecare zi să-mi fiu loială mie. Să nu credeți că e ușor să nu faci ce nu vrei. Probabil aleg calea singurătății, iar eu sunt un om de haită. Nu-mi plac oamenii teribil, dar am nevoie de ei, de comunicare, de interacțiune. Mă stimulează, mă provoacă, mă fac să mă simt vie.

Între timp m-am apucat de o nouă carte semnată Rousseau, Discurs asupra inegalității dintre oameni. Mă ard buricele degetelor. Ce nerăbdare, dar amân pentru o programare la pașapoarte. Plec la Londra, dar nu am pașaport.

London, here we came!

Aștept toamna. O aștept pentru rutină. Rutină, soare blând, mirosul de ardei copt și gustul ceaiului schimbat o dată cu scăderea temperaturii. Rutina mea înseamnă citit și scris în prima parte a zilei. Mă așez cu cana de ceai în fotoliu sau pe canapea. Citesc o oră încheiată fără întreruperi. Pentru că în unele zile refuz orice întrerupere. Nu mă ridic de la citit nici pentru mașina de spălat, nici pentru aspirator. Nu mă ridic pentru nici o activitate casnică.

Locuim într-un apartament doi adulți, doi copii și două pisici. În apartament, spațiul comun dezlănțuie furtuni. Poseidon, zeul mărilor și furtunilor, ar putea fi o închipuire după un conflict în urma neridicării colacului de la baie. Deseori tunete și fulgere s-au iscat la noi în casă deoarece Mateiu, în proces de învățare și supunere socială, nu lasă capacul înainte să tragă apă.

Acest război între mine și el, pe lângă nervi și tristețe, m-a trimis să reflectez sincer la conviețuirea dintre o femeie și un bărbat.
Pornesc de la concluzie.

O femeie și un bărbat nu ar trebui niciodată să împartă baia.

Continuarea va fi o afirmație dură. Bărbații sunt nesimțiți când vine vorba despre utilizarea vasului de toaletă. Pur și simplu nu le pasă de cât disconfort provoacă unei femei care se atinge de ceea ce ei împroașcă visători și nepăsători. Fizic, o femeie se îngrețoșează. Psihic, o femeie se simte nerespectată. Cu chipul congestionat, cu furie, cu greață, prea multe femei suportă situația fără să discute despre acest aspect scatologic al conviețuirii. Rușinea este prost interpretată în multe aspecte ale vieții.

M-au marcat cuvintele unei femei al cărei bărbat o înșelase. Îmi doresc să se mute împreună. Apoi, după ce curăță wc-ul după el, mai e posibilă atracția erotică?

Acum vă întreb și eu, dragile mele cititoare, mai este posibilă atracția erotică după ce cureți vasul de toaletă după un bărbat nesimțit?

În casa noastră funcționăm după un set de reguli de la care nu ne abatem. Mă refer la adulți. Copiii încă învață. În spațiul comun nu ne îndepărtăm de lege. Pentru că este o lege a autorității supreme, bunul simț, să cureți după tine. Nu e nici o poezie în statul în genunchi. Nu e nici o dispoziție în frecatul după nevoile fiziologice. Nu e nici un drept din naștere să pretinzi toleranța celorlalți pentru urinare și defecare. La Freud am citit că oamenii își suportă doar propriul miros în intimitate. Confirm. Nici iubirea de mamă nu-mi taie greața, dar o înțelege. Iubirea romantică e lipsită de înțelegere și așa și trebuie.

Pentru o conviețuire pașnică, pe alocuri romantică, curățați baia după voi.

Foto: Flavius Neamciuc

Uneori, când ai copii mici, te trezești cu timp. Pentru că un copil mic suspendă timpul personal pentru o perioadă. Ce perioadă? Depinde de fiecare femeie în parte. Pe mame le unește și le definește maternitate, dar nu și modul în care își gestionează timpul personal. Eu însămi, mama a doi copii, mi-am gestionat timpul diferit la creșterea lor.

În ultimii patru ani rareori am beneficiat de timp pentru mine. E dureros, dar suportabil. Ieri am avut parte de o surpriză. Mara a petrecut weekend-ul cu o prietenă, iar Mateiu a ieșit la pescuit cu tatăl și bunicul. M-am ridicat din pat cu zâmbetul pe buze, deoarece decisesem într-o clipită să ies la plimbare prin oraș.

Weekend-ul l-am petrecut la Severin, iar Severinul, după casa părintească, înseamnă Dunărea.  Fluviul m-a bucurat, m-a alinat, m-a provocat în copilărie. Să visez cu ochii în zare a contribuit la o stare de invincibilitate.

Persoanele care se nasc în anumite orașe, în anumite familii luptă diferit cu viața. În primul rând devin conștiente că viața înseamnă luptă, apoi privilegiu.

Nu m-am luat neapărat la trântă cu viața, dar i-am conștientizat potențialul beligerant.

Cu soarele în față, am parcurs un traseu binecunoscut. Picioarele m-au dus la fel ca întotdeauna, dar cu ochii am privit diferit. M-am detașat de creier și m-am însoțit de suflet. N-am mers pe Șincai, Crișan, pe lângă magazinul Decebal sau Consiliu. M-am dus înapoi pe firul amintirilor.

Însoțită de o veche prietenă, am rememorat și am comparat. După 25 de ani fidelitatea amintirilor este îndoielnică. Deformarea ne protejează sufletele. Mereu îmi reveneau în cap cuvintele lui Rousseau: ușor de tulburat, ușor de îndurerat, ușor de indignat. Ușor, ușor, ușor mi-a fost weekend-ul.

Ne-am oprit la cafeneaua Ada-Kaleh unde am savurat ceai și salep. Uite-mă din nou trăind cărțile lecturate!, i-am zis prietenei mele. Și am început un schimb de informații despre Panait Istrati, amândouă exprimându-ne admirația pentru caracterul scriitorului. Doar ce am terminat de citit Chira Chiralina la mare, iar salepul și cafeaua cu mastic din meniul cafenelei, plus tinerețea, frumusețea și manierele băiatului care ne-a servit m-au tras și mai mult într-o existență aparte. Ne-am îndepărtat de cafenea povestind în continuare pe același ton ludic.

La muzeul Porțile de Fier am ajuns într-o dispoziție plină de voie bună. Am achiziționat două bilete pentru grădina muzeului. Acolo am mâncat smochine și nuci. Am privit Dunărea, piciorului podului, pomii și copacii din jur. Am ascultat vântul, pentru a câta oară?!

Tot mai des tânjesc după dimineți blânde de toamnă. Să stai pe o bancă, să te mângâie soarele și să citești, ce mulțumire! Nu e ușor să fii mulțumit de viața personală mai ales că toți suntem încărcați emoțional de la plăcerile și neplăcerile din copilărie.

O plăcere din copilăria mea ține de smochin. Am crescut cu un imens smochin la poartă din care mă serveam după pofta inimii. De aceea acum caut un smochin pe care să-l țin pe balconul apartamentului. Nu judecați, permiteți. Permiteți copilăriei să vă însoțească. Eu asta încerc să fac în aceste zile.