TEATRUL DE LA TIMISOARA A ÎNLOCUIT DUNĂREA DE LA SEVERIN

De 30 sept., 2024 0 No tags 0

M-am tot întâlnit la cafea cu actori de la Teatrul Național Timișoara. Îmi place să beau cafea. Mă înnebunește mirosul de cafea, de aceea am început s-o beau. Îmi place să fac conversație cu actorii. Timpul petrecut în compania lor mă înviorează. Mă trezesc din amorțeala vieții casnice. Uneori un gest sau un cuvânt intensifică un gând sau un sentiment. Spectacolele de teatru, ce spectacol ați văzut ultima dată?, mă apropie de ceea ce generic numim sensul vieții. De un sens cu toții avem nevoie. Ca să ne dăm jos din pat în primul rând, apoi ca să mergem mai departe când ne calcă în picioare bolile, catastrofele naturale și relațiile.

Sâmbătă am pornit la drum spre Severin. Nici nu se crăpase de ziuă. Când soarele se ridica, mașina își torcea motorul pe drumurile patriei. Ne-am propus să bem cafeaua pe malul Dunării. Am făcut să se întâmple prin renunțarea la două ore de somn. Înainte să ne așezăm la masă, m-am apropiat cât s-a putut de malul Dunării și am inspirat. Am închis ochii și am inspirat acum în timp ce tastez. Nu. Mirosul acela de pește și pământ reavăn nu se recuperează din amintiri.

La Severin, dealurile și Dunărea înfrumusețează și compensează purtările răutăcioase ale unor locuitori lipsiți de bunurile naturale ale vieții. Oamenii încă luptă pentru supraviețuire. Să aibă ce să mănânce. Să aibă o casă. Să aibă să-și țină copiii la școală. Să aibă decență.

Dunărea și dealurile, prin forța și veșnicia lor, mătură prin greutățile vieții. Dar cine să le privească? Mamele și tații care nu-și mai văd capul de treabă? Nu. În special copiii. Copilă fiind am visat în malul Dunării și pe dealuri. Visarea în fața Naturii îți pune un semn caracteristic de recunoaștere. Ai devenit omul în căutarea sensului vieții.

Când am venit la Timișoara pentru a studia la facultate, m-am trezit fără vântul dealurilor, fără întinderea și mirosul de pește al Dunării. Ceva iese, ceva intră, cunoașteți regula. Așa a intrat Teatrul Național Timișoara cu repertoriul și actorii. Într-o discuție săptămâna trecută cu Darius Zet, tânăr actor la Național, am conștientizat înlocuirea. Teatrul de la Timișoara a înlocuit Dunărea de la Severin.

Am continuat să visez, să caut și să dau un sens vieții, să o suport și în mod special să mă bucur.

Vă invit să visăm împreună la următoarea premieră de la Național, în 6 octombrie.

CUM REZISTAȚI SĂ NU RIDICAȚI MÂNA?

De 25 sept., 2024 0 No tags 0

Eu. Eu azi. Eu azi am 41 de ani. Mama este sexagenară. Bunicii nu mai trăiesc. Mara a împlinit 14 ani în februarie. Mateiu a împlinit 3 ani în februarie.

Vârstele ne zăpăcesc, ne testează limitele. Zilnic dau teste de răbdare. Nu mă victimizez, defulez pentru a mă păstra sănătoasă la cap. Aleg în fiecare zi să-mi cresc copiii într-un stil autoritativ. De fapt îmi vine să-i trosnesc, în special pe Mateiu. Nu vreau la grădi! Eu vreau cu tine acasă! Nu-mi place nimic la grădi! Dacă mă iubești, atunci nu mă duce la grădi. Ajutor, nu mă lasă la grădi! Tu ești importantă pentru mine, nu mă lăsa!

Evident, Mateiu suferă. Diminețile au ajuns detestabile pentru amândoi. Îmi beau ceaiul și deschid o discuție consolatoare cu mine. Citesc. Iau acest tratament din copilărie. Suferințele, umilințele, dezamăgirile, neliniștile, eșecurile le-am tratat cu cărți. De aceea, consider eu, nu pot să stau fără cărți ca obiect. O carte mă liniștește. Doar s-o văd și mă simt încurajată. Primesc asigurarea că nu sunt singură și nici criticată.

Adevărul este că sunt o persoană fricoasă. Mereu aștept să mi se întâmple ceva rău. De curând m-am întrebat de unde m-am pricopsit cu asta. Ce anume s-a petrecut în copilăria timpurie? Pentru că nu-mi amintesc vreun episod care să mă sperie. Îmi amintesc frica. Fricii i-am făcut față prin acțiune. Mi-e frică? Acționez. De aceea m-am holbat în ochii unui șarpe. De aceea m-am certat cu tata. De aceea am rostit nerostitul. De aceea practic cearta. E terapeutică, îmi zic!

Zilele trecute o prietenă a postat fotografii cu tatăl decedat. A scris un comentariu: Te-aș alege mereu și mereu să-mi fii tată.
Am citit și am gândit: Eu nu l-aș alege pe al meu. M-am crispat. Am rămas într-o poziție rigidă. L-aș alege pe tata să-mi fie tată. Comportamentul lui agresiv, limbajul lui vulgar, iubirea lui bolnavă au cioplit în mine. Repet. Îmi place de mine azi. Nu consider că-i datorez valorile pe care le practic în prezent, dar îi datorez viața și mecanismele de apărare.

N-am cerut niciodată respect copiilor mei. Respectul se câștigă. Muncesc de 14 ani să-l obțin. Munca mi-e amenințată de Mateiu, dar încă rezist.

Voi, cei care ați făcut copii, cum rezistați să nu ridicați mâna?

Foto: Simona Nutu

MATEMATICA MI-A STRICAT ZILELE CA ELEVĂ. MI LE STRICĂ ȘI CA MAMĂ

De 24 sept., 2024 0 No tags 0

In casă stau în șosete și pulover de lână. Șosetele sunt de la Falke. Șosete de lână lucrate de bunică mea nu mai am. Aș fi cool, responsabilă și convingătoare în utilizarea resurselor naturale. Dar nu le-aș purta nici dacă ar fi rezistat testului timpului. Lâna oilor de pe aceste plaiuri te mănâncă. Și pe Mara o mănâncă lâna, chiar și a oilor merinos. Pe Mateiu îl gâdilă lâna. Eu în merinos simt atingerea ușoară a unei mâini iubite.

Dacă ies afară, mă uit în dulap după mătase în aceste zile. Vara nu se recunoaște învinsă deși dimineața miroși toamna. Reavănul pământului te împresoară. Te îmbrățișezi singur. În amiază îți scoți pieptul în afară. Te bucuri de mătasea răcoroasă care se unduiește pe formele trupului. O rochie neagră, lungă, de mătase am purtat azi. Mi se reinterpretează viața. Infecția cu hpv îi rezistă puterii vindecătoare a organismului. După câteva ore de disperare, când am privit pe fereastra, am realizat că soarele răspândește lumina și pe mine. Și ce dacă nu apuc să îmbătrânesc?! Ce e frumos la bătrânețe?! Nimic frumos. Un privilegiu. Cale lungă până la primul și ultimul meu sărut cu moartea. Merg la un doctor, care pe lângă inteligență și capabilitate, deține o vastă experiență. Ce înseamnă asta? Înseamnă că are răbdare. Doctorul se numește Dorin Grigoraș.

Zilele de vară-toamnă și infecția cu hpv s-au suprapus cu un atac al gândacilor de bucătărie. Motan asistă derutat la mișcarea ondulatorie a gândacilor pe gresie. Ochii lui exprimă dezamăgirea. Dacă asta numim noi companioni pentru el, atunci o să intre în dulap și o să mai iasă la primăvară. Primăvara vine repede la Montan. Miau! Bobițe! Miau! Plic cu sos! Miau!

Cireașa de pe tort a fost alta însă. Mara a revenit de la școală mâhnită în urma unui test la care nu a luat notă mare. După îmbrățișare, după ce i-am spus că-mi pare rău și am servit-o cu un ceai de tei, i-am comunicat că eu am crescut-o mai bine de atât. Mergi la școală pentru educație, nu pentru performanță. I-am zis. Mi-am pus fruntea pe tocul ușii așteptată din luna martie. Hai să ne îngrijim de sistemul imunitar prima dată, apoi găsim o soluție și pentru matematică.

Matematica asta mi-a stricat zilele ca elevă, continuă să mi le strice ca mamă. De ce, de ce? De ce mă întreb. Programa școlară are rostul ei. Ca mamă, datoria mea servește scânteii din ființa umană. Scânteia Marei este desenul. Ura!

La ora asta părem cu toții liniștiți. Mai puțin Mateiu care merge mâine la grădiniță. Dacă-l iubesc, atunci nu trebuie să meargă la grădi. Tocmai pentru că-l iubesc, mâine luăm drumul grădiniței pentru educație, nu pentru performanță.

Să râdem înainte de toate.

Foto: Simona Nuțu

DUPĂ 17 ANI DE BLOG

De 23 sept., 2024 0 No tags 0

Acum 17 ani publicam primul articol pe blog. În 23 septembrie 2007 am apăsat tasta Enter pentru un text sub influența lui Fernando Pessoa intitulat Doi.

17 ani mai târziu stau la masa din bucătărie, cu laptopul și un pahar de vin. Cu o ureche pândesc zgomotul din baie. Mateiu face duș ajutat de tatăl lui. Mara deja și-a închis ușa de la dormitor. Eu mă gândesc și la Murakami. De fiecare dată când mă așez la masa din bucătărie să scriu îmi fuge mintea la el. Mintea îmi funcționează cu asocieri care nu mai au nimic în comun cu 23 septembrie 2007.

Atunci și acum, eu și un alt eu, curios, firesc, evolutiv. Am fost și nu mai sunt. Sunt și nu am fost. Încerc să-mi amintesc ce visam la 24 de ani. Să scriu. Visul l-am păstrat. Încă visez să scriu. Am scris. Mi-am îndeplinit visul sau m-am îndepărtat de vis cu blogul? Tot ceea ce mi-am imaginat atunci am înfăptuit sau m-am lăsat în voia sorții.

E voia sorții să beau deja al doilea pahar de vin la 41 de ani la masa din bucătărie și să încerc să vă transmit niște gânduri și sentimente? N-aș zice că mă încearcă nostalgia. În afara pielii care nu rezistă gravitației, mintea strălucește ca un far. N-am renunțat o zi în tot acești 17 ani să o îmbunătățesc.

La revedere, eu la 24 de ani! Abia mi te amintesc, dar te simt intens. Ce faci?, mă întreabă Mara? A aruncat ceva la gunoi. Scriu. Am răspuns sec. Fohnul vâjâie. Gata baia lui Mateiu. Imediat o să fiu chemată în pat pentru nani. Ce mai am eu de împărțit cu 23 septembrie 2007?

Am crescut ca buruiana. Am crescut după capul meu. Am devenit și ce am vrut, și ce s-a întâmplat să devin prin oameni și situații. Întrebarea care îmi arde buzele. Dacă aș putea alege azi, 23 septembrie 2024, aș schimba ceva în cei 17 ani trecuți?

Poate într-un al treilea pahar de vin aș găsi răspunsul. Desigur că aș schimba. Desigur că n-aș schimba. Este ambivalența de care nu aveam habar la 24 de ani. Că oamenii trăiesc în ambivalențe și uneori ajunge insuportabilă existența.

Atunci și acum îmi doresc să scriu, să râd, să creez ore bezmetice.

La mulți ani blogului, 17 ani sub construcție. Lucrările continuă.

Foto: Simona Nutu

UNIFORMIZAREA ȘI ÎNCREMENIREA ÎN NUMELE FRUMUSEȚII

De 19 sept., 2024 1 No tags 0

Pentru că au trecut 2 ani de când, într-o zi ploioasă de septembrie, Carmen și cu mine ne-am întâlnit cu Alina Ilea, actriță la Teatrul Național Timișoara, pentru un portret, primul dintr-un proiect aflat și acum în desfășurare, azi o să scriu un nou articol despre #poartariduri.

L-am numit, proiectul l-am numit #poartariduri, în lipsă de inspirație. Dețin marcă înregistrată pe #poartaocarte și adevărul este că orice așez după poartă devine puternic creator.
#poartaocarte
#poartariduri
#poartaarta

Declar că nu cred în naturalețe.
Declar că în proiectul #poartariduri există muze care au intervenit asupra procesului de îmbătrânire.

Natural este un nou născut căruia te repezi să-i tragi în piept expirația prelungită. Simți că renaști cu acel miros pur, singura puritate sui generis a omului. Cu toții am auzit de sistemul endocrin, iar cei ignoranți deslușesc într-un fel forța secrețiilor interne.
Aceste secreții ne obligă să acționăm de la exterior. Cine nu acționează asupra propriului exterior în nici un fel? De aceea naturalul are dată de expirare. Probabil expiră odată cu primirea biletului de externare din spital.

După aceea urmează alegerile, frumusețe naturală sau frumusețe realizată printr-un ansamblu de operații. Frumusețea naturală presupune diverse intervenții. Ceea ce eu refuz este uniformizarea și încremenirea chipului în numele frumuseții. Toate muzele din acest proiect își mișcă mușchii feței. Nici una nu pare alergată și prinsă într-un final de Meduza.

Sunt și mamă de fată. Nu doresc ca Mara să aștepte vârsta majoratului pentru a începe să-și corecteze imperfecțiunile corpului. De aceea o expun la frumusețea feminină de toate felurile. Îi arăt femei îngrijite, femei educate, femei dedicate, femei cu un plan, femei cu umor, femei languroase, femei machiate, femei operate, femei. Îi subliniez că prefer femeile cu aspect natural. E dreptul meu să aleg o tabără, să o susțin, să o promovez. Cum e dreptul oricui să mă dezaprobe. Știu că dovedim, și unele, și altele, spirit democratic.

Refuz să să simt prost sau inadecvată pentru că îndemn la îmbătrânirea cu demnitate și umor. La modul general iubesc și apreciez toate femeile. La modul personal îmi plac câteva. În orice situație apelez la rațiune, bun simț și zâmbete.

Port riduri.
Purtați riduri.
Râdeți.

Foto: CRM

SĂ-ȚI PIERZI SAU SĂ NU-ȚI PIERZI TIMPUL CU SPĂLATUL VASULUI DE TOALETĂ?!

De 18 sept., 2024 0 No tags 0

Robert Șerban, scriitor, jurnalist, om de televiziune, peste care am dat la un vernisaj organizat de Galeria Himera, a făcut clar un lucru. A făcut clar un lucru pentru mine, dar or să se mai regăsească și alte mame. Nu există copii prea energici, ci mame obosite. Ceea ce am recunoscut pe loc. Sunt și mă simt adesea obosită (introducerea asta ar putea fi folosită și pentru o recomandare de suplimente alimentare. Ha!).

Această oboseală venită peste un fond al pretențiilor creatoare mă lungește uneori pe canapea. Stau și privesc tavanul. Stau cu ochii închiși. Nu răspund la telefon. Nu răspund la mesaje. Îmi trag pătura peste cap. Mă alint. Mă cuibăresc. Mi-am dorit ieri acest moment. Nu a fost posibil prin cerințele și întâmplările neprevăzute ale vieții.

Uneori și neprevăzutul suportă revizuiri și m-am trezit cu o oră liberă. M-am apucat să frec baia. Noaptea visasem interiorul unei mașini plin de vomă. Înainte de culcare, mi-au atras atenția puful de pe plinte și pereții proaspăt vopsiți, dar deja pătați pe ici și colo. Printre obiectele spălate, frecate și dezinfectate de la baie a venit și rândul periei de toaletă. Uneori îi vine rândul. La al doilea pâș-pâș cu Domestos, m-a bufnit râsul.

Viața e prea scurtă ca să-ți pierzi timpul cu frecatul vasului de toaletă și a periei de toaletă. De acord? De acord. Dar. Urmează un dar. Viața e la fel de scurtă să locuiești într-o casă cu un vas de toaletă murdar. Un vas de ceramică sau porțelan care a căpătat un aspect verzui mă îngrozește. Las deoparte igiena și subliniez exclusiv tulburarea sufletească. Ochiul este un agent fragil și vulnerabil. Sub nici o formă nu poate tolera respingătorul aspect. Cine suportă ori are probleme cu vederea, ori necesită terapie. Delăsarea traduce și o renunțare la un sine sănătos, demn și funcțional.

Dedic, așadar, minute vasului de toaletă. Importanța lui atinge importanța Păcii de la Westfalia. Să ne respectăm ca entități, persoană și vas de toaletă în mod absolut curat. Pentru cei mai leneși dintre noi, puteți doar să vărsați Domestos de câteva ori pe săptămână. Orice, numai să împiedicați îmbâcsirea vasului de toaletă, singurul loc din lume unde regii, împărații și luminații merg singuri.

Vedeți, asemenea activități îmi pun piedici să mă pierd ore și zile în scris. Aceste articole scurte de pe blog mă salvează în ochii mei. Scrisul la manuscris nu înaintează, dar nici nu renunț. Ceva fac. Ceva scriu. Ceva.

Foto: Carmen Vulpea boemă

IUBESC VIAȚA CAFENELELOR

De 16 sept., 2024 0 No tags 0

Adevărul este că petrec prea mult timp în casă. Oricât nu-mi place s-o recunosc, am devenit sclava apartamentului. Dau cu aspiratorul. Șterg pragul ușilor. Spăl vase. Bag la spălat. Plictisitor, plictisitor, plictisitor!

Ies în oraș și ce se întâmplă?! Mă întâlnesc cu Flavius Neamciuc, cu Simona Nuțu, cu Marin Lupanciuc. Cafenelele deschid câte o fereastră în realitatea casnică în care m-am baricadat. Altfel curg poveștile cu cei menționați mai sus.

Sunt ani de când nu l-am mai văzut pe Flavius. Îl purtam pe Mateiu pe șold când ne-am intersectat ultima dată pe străzile orașului. M-am bucurat ca un copil să-l revăd. O sticlă de apă plată savurată în prezența lui a fost lămuritoare. O să colaborăm într-un viitor apropiat. Înainte vreme, mă simțeam o fetișcană în prezența lui. Ironic. Număr câțiva ani în plus. Conferindu-i o aură tânărului fotograf, am făcut asta, mi-am expus fragilitatea psihică. Acum sunt cât se poate de pregătită să lucrez cu un caracter atât de specific ca al lui Flavius.

Se deschide ușa. Imediat te izbește mirosul de cafea. Iubesc viața cafenelelor, iar Simona mă (re)aduce în prezent prin dispoziția firească pentru social media. Ea mă provoacă să corespund cerințelor de pe Instagram. Mă străduiesc. Procesul a început.

Se deschide ușa. Imediat te izbește mirosul de cafea. Iubesc viața cafenelelor, iar Marin mi-a zâmbit încântător de la o masă. Marin Lupanciuc, tânăr și promițător actor de la Teatrul Național Timișoara, are un zâmbet la fel de frumos sau chiar mai frumos ca al meu. Nu mă simt pregătită să renunț la titlul de Cel mai frumos zâmbet. S-ar putea să n-am încotro. La el dinții se înșiră ca mărgăritarele. Mama lui trebuie să fie tare mândră.

Se deschide ușa. Imediat te izbește mirosul de cafea. Iubesc viața cafenelelor. Nu-mi pasă în atmosfera caldă și vibrantă de treburile mărunte de pe lângă casă. Încep să poftesc la poezie. Simonei i-am recitat din Eminescu: La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,/Pe când totul era lipsă de viață și voință,/Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…/Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns./Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă.

Pe Lupanciuc l-am întrebat dacă aspectul fizic l-a ajutat sau l-a împiedicat în carieră. Da, uneori nu-mi fac față mie însămi și vorbesc ca să-mi mir chiar mie urechile. Dar ghiciți răspunsul?

Se deschide ușa. Imediat te izbește mirosul de cafea. Iubesc viața cafenelelor.

 

ORICE ACȚIUNE ARE POTENȚIAL DE DRAMĂ

De 10 sept., 2024 0 No tags 0

Lucrările din apartament, uși smulse din pereți, uși montate, gresie schimbată, prize mutate și zugrăvit mi-au modificat rolul îndeplinit. În loc de stăpână atotputernică m-am trezit accesoriu. Fără rol un rol practic și funcțional, m-am așezat într-o dimineață să-mi beau ceaiul cu Povestirile lui Kafka. Am ales Colonia penitenciară. Firește, Kafka te prinde aproape instant prin simplitatea exprimării. Mulți pică în capcană. Când încearcă să se smulgă, atunci bagă de seamă acapararea kafkiană. Eu am încercat să mă smulg din descrierea grapei. Am băgat de seamă cum pusese mâna pe mine înclinarea creatoare a autorului.

O nepotrivire năroadă din partea mea. Activitățile practice din apartament împreună cu zbuciumul sufletesc și înstrăinarea existențială din povestire m-au sleit. S-ar putea să fie și lipsa de vitamine. Flaconul de la Calivita este gol. Pe aceeași linie, sâmbătă seară am ieșit în Parcul Rozelor. De pe scenă răsunau ritmuri zbuciumate de iubire, dezmăț, moralitate, sarcasm, s-a interpretat Carmina Burana, iar pe partea stângă, lateral, în public, cei doi copii ai mei să învârtea și se prăpădeau de râs. Tu ești un caca mare! Mateiu se exprimă scabros frecvent în ultima perioadă.

Grădinița a început. Mateiu a încheiat o săptămână. Acum e acasă. Ne-au invadat mucii fără nici o justificare. Școala a început. Mara pare că joacă în tragedii, orice acțiune are potențial de dramă.

O dispoziție dezagreabilă îmi dă târcoale. Șovăirea ține piept atacului. Nu mă predau, dar nici nu lupt. Tratamentul lui Mateiu, în special cel alternativ, ceai de nucă și ceapă, îl îndeplinesc ca un ritual. Cobor din pat dimineața să fierb un fruct și o legumă. Pun căluș fricii de boală gravă la copii. Plănuiesc o ieșire la un magazin să caut o lampă ornamentală pentru sufragerie și o mini vacanță în familie la munte.

Afară plouă, iar ceaiului i s-a schimbat gustul. E pur și simplu mai bun. Simțiți?

KISSINGER VINE DE LA KISS

De 3 sept., 2024 0 No tags 0

Programul lui Mateiu la grădiniță, dublat de șantierul din casă, (am ajuns la zugrăveală), m-a scos la plimbare. Am început cu sarcinile. Casa mereu  produce sarcini. Perdelele și draperiile au ajuns la curățătorie. Mara a ajuns la locul de întâlnire cu prietena ei. Eu am lăsat niște cărți, apoi am luat-o la pas pe străzile orașului. M-am oprit la Narative.

La masă, după o poză și un shot de ghimbir, m-am apucat de citit. În stânga mea, un domn septuagenar completa Sudoku. Despre Asia am apucat să rețin că nici o limbă asiatică nu avea termen pentru Asia până la sosirea reprezentanților puterilor europene.
Vă place Kissinger? În stânga mea, domnul septuagenar a găsit replica de introducere. Am zâmbit larg și mi-am mărturisit simpatia pentru Kissinger. Kissinger vine de la kiss, a mai adăugat un R la final să fie evreiesc. Am zâmbit din nou larg și mi-am pus din nou ochii pe cartea deschisă. Beau cafeaua des aici, vin mulți studenți de la medicină. Discut cu ei despre genetică. Vă place genetica? Pe mine m-a apropiat de Dumnezeu, de creator. Înainte, în tinerețe, am fost cu teoria evoluționismului.

Am închis cartea. Nu a fost să fie o oră de lectură. Așa că m-am întors spre domnul din stânga mea și l-am ascultat. Un bărbat trecut de 70 de ani, cu păr alb și sprâncene dezordonate, îngrijit, dar nu împodobit, cu un vocabular cuprinzător a sucit ora de lectură într-o conversație interesantă.

În avion a stat lângă Ioan Alexandru, un om extraordinar. În schimbul de replici am menționat că am terminat Literele. Așa că mi-a povestit episodul cu Ioan Alexandru, și el descoperitorul existenței pe verticală, singura care contează. Inevitabil mi-am specificat necredința. Pentru că ați ales. Ați ales să nu credeți. Eu știu că există. În urma unui accident grav doar Creatorul a putut să aranjeze să supraviețuiesc.

Firește, cum decurg genul acesta de discuții, am ajuns la Cabala. Știți despre? Știu, știu. Aici s-a întâmplat o nenorocire. M-am dovedit lipsită de respect printr-o reacție mai rapidă ca judecata. Numele Iahve se regăsește în fiecare celulă din corpul nostru. Oh, ce-am râs până mi-am îndreptat spatele respectuos. Chiar credeți asta?

A fost curios de numele meu. I-am întins mâna. Dunia. Dunia, așa v-au botezat părinții? O să-l țin minte, ce nume interesant. De unde? Dunia, Dostoievski, Crimă și pedeapsă. Am continuat. Încercați să-l citiți pe Umberto Eco. Sigur o să vă placă. M-am scuzat apoi. Am plătit la bar. Am ieșit și n-am privit înapoi.

Oare în câte feluri aș fi putut să vă povestesc întâlnirea mea de azi?! Mi-e teamă că nici măcar esența n-am surprins-o. N-am pătruns cât să redau o stare, o schimbare de stare, o ciocnire de lumi fără impresii. Domnul prea în marginea vieții, eu în zarva vieții, am revenit acasă și m-am eliberat scriind.

Voi pe unde citiți în Timișoara?

NU VĂ DORIȚI O CASĂ CU COPII LINIȘTITĂ

De 2 sept., 2024 0 No tags 0

Adevărul este că atunci când ai copii începi să prețuiești, să valorifici, să sublimezi momentele liniștite ale vieții. Liniștea înseamnă în primul rând lipsa zgomotului. O casă cu copii e zgomotoasă, iar asta descrie starea naturală și firească a vieții. Credeți-mă, nu vă doriți o casă cu copii liniștită. Liniștea se traduce atunci ca boală.

Azi am stat în apartament fără urlat, tropăit, trântit, aruncat. Mateiu a început grădinița. Revenită acasă, m-am așezat pe canapea cu ceaiul și cartea în mână. Din păcate pentru mine, Kissinger n-a reușit să-mi capteze atenția. M-a prins puțin Iranul cu revoluția lui Khomeini, dar am abandonat ca să scriu un mesaj către grădiniță. N-am avut stare până n-am primit asigurări că Mateiu este bine. Verificarea și asigurarea au fost balsam. Am început să mă mișc prin casă și să-mi ordonez gândurile. Să citesc? Să scriu, blog sau manuscris? Să merg la cumpărături?

Ce credeți că am ales? Să vă spun, să nu vă spun?!

Manuscrisul a câștigat. Am recitit ce am scris. Am șters o frază. Am scurtat altă frază. Am reușit să scriu jumătate de pagină.

Între timp, până la această oră când scriu, am făcut cumpărăturile și am pus două oale la foc. Cinăm ca de sărbătoare, în porțelanuri fine, cu cartofi franțuzești și vin de pe dealurile Olteniei. Adulmecarea unor ore de libertate m-a însuflețit. Viața e mai frumoasă și mai apăsătoare în același timp. Râd. Plâng. Mă bucur. Mă mâhnesc. Mi-e dor de Mateiu. Asta o să-i zic prima dată când o să-l iau de la grădiniță. Mă simt vinovată că-l las cu fața creață dimineața. Pendulez. Firesc! Firesc! Firesc!

Liniștea dimineții m-a deconcertat pentru câteva minute. Nu știam ce-i cu mine. Nu știam unde-i de mine. Mara m-a scos azi din impas. Hai să ne bucurăm, mama, și să ne jucăm ceva. Și ne-am jucat.

Să râdem înainte de toate.

Foto: Lorena Dumitrașcu