De la citirea romanului Frica de Daniela Rațiu m-am pricopsit cu Ana Pauker. Mă trezesc adesea gândindu-mă la ea. De fiecare dată mă întreb: ce ar fi făcut și cum ar fi fost Ana Pauker dacă ar fi trăit în zilele noastre? Aceasta pare să fie noua mea obsesie: amprenta vremurilor.

Un individ, cu caracterul și cu personalitatea lui, nu se pot separa de epocă. Ni se dictează tot atât pe cât dictăm vieții prin alegeri personale. Ce partid politic ar alege Ana Pauker în 2025 pentru a modela voința poporului? Ce aș fi ales eu în 1953?

Refuz exercițiul de imaginație. Acei ani mă îngrozesc. Eu am studiat dictatura, n-am trăit în ea. Eu am stat ore în șir la sala de lectură să aprofundez istoria literaturii. Tiranii mi-au revenit ca personaje. Mi-au torturat doar sufletul. Trupul a rămas neatins.

Vremurile mele încep în 1983, anul nașterii. Mi-au permis să cresc și să mă dezvolt cu demnitate. E demn să poți alege pentru tine. Mi-am ales opțiunile, greșelile, iubiții și prietenii. Fiecare an după 1983 a slăbit gura lumii. Gura lumii poartă un război neîncheiat cu Omul. Cum să trăim pentru ceilalți? Bunica și mama s-au căsătorit virgine. Eu nu m-am căsătorit niciodată. Gura lumii nu m-a ostracizat.

Aerul este respirabil pentru femei în prezent. Ne putem alege bărbații și cariera. Ne putem alege pe noi. Mă simt bine în societate oricât de inegal funcționează în continuare. Sunt femeia vremurilor mele.

Mai sunt și oameni care transcend vremurile. Am auzit cu toții de ei. Michelangelo, Tesla, Rimbaud. Eu am cunoscut doi: Sorin Oncu, prietenul plecat departe, și Cosmin Haiaș, prietenul amândurora care continuă să creeze cu un ochi în viitor.

Sâmbătă a avut loc un tur ghidat la galeria META Spațiu unde Cosmin a povestit celor prezenți despre expoziția lui, And we thought we’d last forever. Lucrările lui Cosmin te provoacă să te chestionezi despre viață, iar în weekend, ascultându-l, mi-a trecut prin cap capacitatea lui de vizionar, desprinsă din felul în care m-a făcut întotdeauna să simt liniște în jurul lui. Nu e vorba despre lipsa zgomotului. Nu. Este vorba despre ceva ce el intuiește și știe. Ceva ce încă nu conștientizăm, dar o să vină în ceea ce numim viitor.

Viitorul aduce. Ce aduce? Semn de întrebare.

Deocamdată, eu rămân femeia vremurilor. Îi privesc pe Ana Pauker, pe Sorin și pe Cosmin ca pe trei feluri diferite de a suporta aceeași amprentă a istoriei.

Foto: Cristina Siminiceanu

Azi dimineața Mateiu s-a decorat. L-am corectat, desigur. Mateiu, te costumezi.

Celebrează la grădiniță ziua României. M-am pregătit ca de fiecare dată nepregătindu-mă. I-am cerut dulapului să devină fermecat. M-a ascultat. Mi-a scos în fața ochilor catrința Marei. Am desprins o bucată și l-am întrebat dacă preferă să o așez pe lateral ca vikingii sau pe mijloc. A ales pe mijloc ca bucătarii.

Petrecerea lui Mateiu mi-a dat ideea să vă povestesc despre sărbătorile împrumutate de mine ca mamă și femeie adultă la casa ei.

Prima sărbătoare adoptată a fost Adventul de la catolici și protestanți. Creștinii așteaptă venirea Mântuitorului lor. Mie mi-au plăcut cele patru lumânări care se aprind, câte una, în fiecare duminică. În ultima duminică se aprind toate patru, iar așteptarea ia sfârșit. Nu mai seamănă a Crăciun. Este Crăciunul.

A doua sărbătoare au adus-o copiii ,cu bucuria și încântarea lor pentru a se costuma. Mă refer la Halloween. Demult, tare demult, celții credeau că spiritele celor morți pot trece în lumea celor vii. Costumele protejează de spirite.

A treia sărbătoare se numește Yom Kippur. Evreii o sărbătoresc. Semnificația mi s-a părut incredibilă. Oamenii își examinează acțiunile din anul precedent și își cer iertare de la persoanele cărora le-au greșit. Am simplificat. Puteți să căutați mai multe informații pentru o mai bună înțelegere. Aprofundarea face diferența dintre informație și cunoaștere.

N-am crescut cu aceste sărbători, dar ni se potrivesc. Adventul ne bucură. Halloween-ul ne distrează. Yom Kippur-ul ne ajută psihicul printr-o zi dedicată evaluării comportamentului.

Cele două fețe ale desenului din Micul Prinț – elefantul înghițit de un șarpe boa sau o pălărie – nu mă îngrijorează. Admir sau insult culturile din care m-am inspirat? Eu le admir. Am cules din istoria umanității diferite modalități de înțelegere și explicare a vieții. Misterul vieții ne copleșește. Boala trupurilor ne înspăimântă. Comportamentul uman ne impresionează adeseori neplăcut. Facem față cu povești, cu ritualuri, cu tradiții. Ne tratăm de ignoranță și cunoaștere cu interpretări. De la interpretări ne ucidem între noi. Cu mintea și sufletul meu, habar n-am ce naiba are ființa umană de e atât de pornită pe distrugere.

Celebrăm viața. Distrugem viața.
Distrugem viața. Celebrăm viața.

Nimic și nimeni nu pare să ne ajute. Dumnezeu nu-i ajută pe credincioși. Știința nu-i ajută pe pragmatici. Pare că nimic nu este de făcut, ci numai de suportat. Sumbru. Pesimist. Și totuși rezistăm așa de mii și mii de ani.

Când au apărut oamenii pe pământ? Aproximativ 300.000 de ani în urmă. Ei, bine, de atâția ani generăm zeci de probleme la o soluție. O soluție a fost inventarea religiilor. Uitați-vă câte probleme au generat. De aceea îndurăm.

Toate sărbătorile, indiferent din ce religie provin, ne ajută să îndurăm.

Îndurăm și ne bucurăm. Acum e vremea să ne bucurăm.

Azi, la grădiniță, Mateiu s-a decorat pentru ziua României. Mă uit la el și îmi spun: îndurăm de mii de ani, dar astăzi, aici, în costumul lui improvizat, avem voie să ne și bucurăm.

Foto: Simona Nutu

O să mi se facă dor de tine. Te cred. O să ți se facă.
Dacă vreau să te întreb ceva? Ții minte întrebarea și vorbim la sfârșitul programului.
Vreau cu tine. Revin cât pot de repede.
Nu vreau să intru în sală. Stau la ușă până începi să vorbești cu prietenii tăi.

Am purtat dialogul acesta cu Mateiu azi dimineață. Minutele s-au scurs. Lacrimile au curs. Mucii s-au pornit. O să mi se facă dor de tine. Dacă vreau să te întreb ceva? Vreau cu tine. Nu vreau în sală. A vrut. Nu a vrut.

Desprinderea e dureroasă. Și suferim împreună. Mama reprezintă lumea întreagă pentru un copil. Mama și femeia devin incompatibile. Lumile se ciocnesc. Vreau și eu să respir, zice femeia. Femeia vrea. Vreau să consolez, să alin, să ofer siguranță, zice mama. Mama vrea.

Copilul vrea. Mama vrea. Femeia vrea. Ei rup acest verb, a vrea. Ei sfâșie acest verb. Vreau! Vreau! Vreau!

Nu există câștigători în procesul de desprindere. Acceptarea dezvoltă mecanisme de apărare. Cum se apără emoțional copiii într-o sală de clasă?

Îmi amintesc de mine la grădiniță, cu ce sentimente de spaimă și tristețe intram în sală. Uneori spaima și tristețea mi se confirmau și justificau prin comportamente meschine. Un copil mă lovea, altul îmi lua cu forță jucăria. Câțiva râdeau de mine. Alteori spaima și tristețea nu mi se confirmau. Educatoarea mă lăuda. Unii copii se jucau cu mine. Alții îmi ofereau comorile lor.

Cu certitudine afirm că atunci când spaima și tristețea mă cuprindeau, mama era întotdeauna de vină. Ea m-a lăsat. Ea a plecat. Ea m-a trădat. Trădare. Descrie cu acuratețe ceea ce am simțit față de mama în copilărie.

Nu există câștigători în procesul de desprindere. Pierd în fiecare dimineață în care Mateiu plânge. Pierd bucăți de suflet. Ne consolăm la sfârșitul programului cu îmbrățișări. Lipim bucățile de suflet cu pupici, ciocolată, declarații de dragoste.

Te iubesc. Eu te iubesc mai mult.
Te iubesc pentru că ești frumos? Nu. Te iubesc pentru că ești cuminte? Nu. Mă iubești pentru că sunt eu.

Iar eu o să-ți tot rup suflețelul până într-o zi la care nu vreau să mă gândesc, ziua când nu o să mai însemn lumea întreagă.

Foto: Simona Nutu

Cei mai mulți dintre noi se dau dimineața jos din pat fără a avea nevoie de un motiv. Se trezesc. Se dezvelesc. Încep ziua. Nici un gând legat sensul vieții nu îi deranjează. Cei mai norocoși dintre noi se nasc și mor fără frământări existențiale.

Unii însă se trezesc. Întârzie cu dezvelirea. Încep ziua chestionându-se. De ce să mă ridic? Ce rost are? Religia a ajutat și ajută ființa umană. Conține răspunsuri pentru toate aspectele vieții. Te trezești să muncești. Te trezești să îngrijești copiii. Te trezești să îndeplinești cuvântul Domnului.

Necredincioșii nu au răspunsuri de-a gata. Privesc și ei cerul, dar nu ca o promisiune. Senzația nu e de siguranță, ci de incertitudine. Împărăția din religie se prezintă ca o infinită materie întunecată. Necunoscutul te înfioară. Nu știi ce e acolo și nici nu te satisfac poveștile din Biblie.

Prin clasa a doua, am suferit un accident la săniuș. M-am ales cu torsul și mâna dreaptă în ghips pentru două săptămâni. Prima dimineață după accident m-am trezit o dată cu sora mea ca să plecăm la școală. A plecat numai ea. M-a năpădit liniștea casei. M-a durut lumina puternică a dimineții. Ce să fac cu timpul meu? În sala de clasă, timpul se derula în ore de citire, matematică, desen, franceză. Acasă, timpul s-a oprit. Am trăit ore îngrozitor de lungi. A doua dimineață m-am întors pe partea cealaltă când a plecat sora mea la școală. M-am ridicat din pat când s-a lăsat din nou acea liniște asurzitoare. Da, liniștea poate fi asurzitoare. Mi-am acoperit urechile. Am înțeles că trebuie să-i vin de hac timpului. Am citit. Am explorat ungherele casei, colțurile grădinii, străzile din împrejurimi. A treia zi nici nu am mai auzit când părinții și sora mea au părăsit casa. Am auzit din nou liniștea. M-a îngrețoșat. M-a întristat. M-a durut.

Ca femeie adultă, m-am obișnuit cu liniștea. Locuiește în mine. I-am făcut loc cât să nu mă mai incomodeze. Să nu mai urle ca să mă pot auzi pe mine. Mă trezesc dimineața. Mă trezesc să-l duc pe Mateiu la grădi. Mă trezesc să aerisesc, să scriu, să citesc, să fac curat. Mă trezesc să fiu mulțumită de viața mea. Nu-mi iese mereu. Îmi iese de suficiente ori.

Viața unui necredincios nu diferă de viața unui credincios. Nu stau după colț să dau în cap nimănui. Nu mint ca să-mi fie bine. Conștiința morală zace în om. Viața unui necredincios diferă la boală, durere și suferință. Ești complet singur și la empatia familiei și prietenilor. De aceea, am concluzionat eu, am stofă de prietenă. Prezența și îmbrățișarea unui apropiat în caz de boală, durere și suferință au puteri vindecătoare.

Fiți prezenți în viața oamenilor dragi.

Îmbrățișați oamenii dragi.

Murim, într-adevăr singuri, dar acompaniați. Compania pune zâmbetul pe buze și liniștea în suflet.

Foto: Cristina Siminiceanu

E trecută dimineața. N-am citit. N-am scris. M-am aruncat cu avânt în treburile casnice. Spun și repet: locuiesc cu animalele. Motan și Luna, pisicile, nu sunt incluse. Bipedele casei devastează și pătează. Ușile apartamentului, albe, simple, minunate, se remarcă prin enervante pete de grăsime. Mara și Mateiu împing ușile, mânerele fiind simple obiecte decorative.

E trecut prânzul. Am mâncat ce a mai rămas dintr-o supă cremă de morcov. Cu a doua ceașcă de cafea m-am așezat la laptop. Nu mă pot concentra. Despre ce intenționam să scriu? Săptămâna trecută am sucit și am învârtit observații despre sensibilitate. De la romanul Frica al Danielei Rațiu mi se trage. Am participat la lansarea cărții la Timișoara. La radio am prins o frântură dintr-o emisiune unde se discuta despre carte. La clubul de carte al celor de la O carte pe lună m-am dus special pentru romanul Frica și Daniela Rațiu care a fost invitată. Din cele trei situații separate s-a desprins un cuvânt: brutalitate. Daniela Rațiu descrie cu brutalitate unele orori ale umanității.

Ororile sperie sufletele sensibile. Mărturisesc chiar sufletele sensibile. Din cauza sentimentului de groază unii citesc cartea pe lumină sau cu lumina aprinsă. Alții nu citesc deloc. Sufletul sensibil nu rezistă. Înțeleg groaza și repulsia. M-am călit cu Arhipeleagul Gulag și cu descrierea iepei din Crimă și pedeapsă de Dostoievski. Mikolka ridică parul pentru a doua oară și o altă lovitură cade pe spinarea bietului animal. Crupa iepei se lasă în jos, dar ea se ridică, se opintește iar și iar, trage cu disperare harabaua, se smucește să scape, dar din toate părțile o întâmpină cele șase bice, și huluba se ridică din nou și cade a treia oară, apoi a patra oară, ritmic, neiertător.

Harabaua este o căruță mare folosită pentru transportul grânelor. Iapa și-a dat duhul. Un copil i-a îmbrățișat capul mort și însângerat. I-a sărutat ochii și botul. Imaginați-vă întreaga scenă descrisă pe trei pagini de carte. Sufletul l-am simțit rupt în bucăți. Plânsul în hohote mi-a întrerupt lectura. Ca vârstă, abia împlinisem 16 ani când l-am descoperit pe Dostoievski. Țin minte supliciul la care m-a supus cartea întreagă, iar scena cu iapa în mod special. Atunci am crezut despre mine că sunt o fire sensibilă. Apoi mi s-a schimbat percepția. N-am defilat cu capacitatea de a percepe suferința, tristețile, ororile. Tăcerea în fața groazei m-a calificat dură în ochii celorlalți. Și așa am ajuns o insensibilă. Mi s-a apreciat singular doar duritatea și mi s-a lipit unanim eticheta de insensibilă. Am acceptat rolul. Cineva trebuia să-l interpreteze.

Azi mă incomodează. E un rol care nu mi se mai potrivește. Nu mai pot fi insensibilă doar pentru că unii ignoră judecata matură. Omul ucide. Omul torturează. Omul înșală. Omul minte. Același om creează, vindecă, respectă, spune lucrurilor pe nume.

Suntem buni și răi. Să ignorăm răutatea nu ne ferește de consecințele ei. Să controlăm răutatea ne ferește de consecințele ei. Asta înseamnă să înfruntăm și să acceptăm însușirile negative.

Putem tot timpul să alegem. Alegeți.

Foto: Lorena Dumitrascu

Vă interesează primul gând pe care l-ați avut? Vi se pare important să dezvoltați o gândire personală? Credeți sau știți că gândiți pentru voi? A ajuns să mă obsedeze gândirea personală.

Primul gând al ființei umane, primul meu gând, l-aș lega de zgomot. Pedagogia Montessori mă face să presupun asta. Un cub cade pe pardosea. Zbang. Copilul aude. Devine curios. Testează. Aruncă un alt cub pe pardosea. Acesta ar putea fi primul gând al ființei: hai să arunc ceva și să observ.

Condițiile de viață și adulții încurajează sau limitează gândirea copilului. Încurajează. Limitează. Încercați să vă amintiți. Ați fost încurajați? Ați fost limitați?

Eu, prima. Am fost limitată. Părerea mea de copil nu a contat. Așa a început. A continuat cu părerea mea de elevă. Nu a contat. N-am auzit de prea multe ori: Părerea ta care e? Și-mi amintesc clar că aveam păreri despre orice. Doar că nu contau. Nu mă întreba nimeni. Am auzit de multe ori: Cine te-a întrebat pe tine?

Am crescut în acest scenariu sinistru. M-am aruncat în citit și în scris ca să permit ideilor să curgă. Lectura mă stimulează. Gândirea curge ca o apă învolburată. Abia mă țin de ea. Greșesc pentru că nu notez. Nu mă învăț minte. Am câștigat și am pierdut idei pentru că nu m-am deranjat să le fixez într-un carnet.

Citind monstruos, l-am descoperit și pe Schopenhauer. Poți întotdeauna să te pui pe citit, dar nu și pe gândit. M-a paralizat fraza. E adevărat. Dacă am citit până mi-am pierdut orice gândire personală? Ce anume din tot ceea ce scot pe gură îmi aparține? Care e gândul meu și numai al meu?!

Dau din umeri. Îmi apuc cu degetul mare și arătător partea de buză de afară, epiteliul pavimentos stratificat. Smulg o pieliță și sug sângele. Ah, gustul metalic: ușor grețos, ușor erotic. Mă trimite cu gândul la Roth, Animal pe moarte. Vedeți, trimiteri către alții, către imaginația altora.

Cum să identific gândirea mea în toate gândirile la care m-am expus? Ce marotă nesuferită! Mi-e gâtul prins în ghilotină. Lama o să coboare rapid și o să mă omoare. Căci e tot un fel de moarte lipsa gândirii personale.

Am gândit că tata nu se poartă corect și frumos cu mama. Dar nu e gând, ci observație. Am gândit că unii copii au privilegii la școală. La fel, observație. Am gândit că banii de buzunar îți permit să-ți cumperi o banană în fiecare zi după ce ieși de la școală și treci pe lângă piață. Firește, observație. Deja îmi ard obrajii de rușine.

Martor. Observator. Da.
Cugetător? Nu știu.

O să aprofundez. Se impune.

Foto: Cristina Siminiceanu

Diminețile le trăiesc ușor diferit de o lună încoace. Ligamentul parțial rupt m-a obligat să aleg între plimbare acum și pentru totdeauna, și operație și spitalizare pe viitor.

Îl las pe Mateiu la grădiniță. Urc în mașină. Pornesc motorul. Semnalizez. Uneori iau direcția spre casă. Alteori – tot mai des -, iau direcția Begăi.
Azi am parcat în golful de la vechea fabrică de siloz. N-am putut să cobor imediat. O dispoziție proastă, parcă un întreg apus mi se pitise în suflet, mi-a umplut ochii de lacrimi. Mi-am refuzat plânsul. Am coborât din mașină. Am apucat-o spre stânga, spre cartierul Freidorf. Mintea și sufletul m-au micșorat la trup. Parcă două brațe imense, separate de cele două brațe ale mele, mă trăgeau în materie, în tot ceea ce există cu sau fără mine și poveștile mele.

Sufăr pentru copiii mei. Nu e suferința mea. Supărările lor, pe care nu le pot alina, mă sleiesc. Smulg cu rapacitate orice urmă de bucurie. De când mă știu am zâmbit cu ochii, sincer și ghiduș. Inutilitatea simțită lângă ei îmi stinge privirea. Mă asemăn nopții neînstelate, un negru tulbure.

Cum să le vorbesc despre incapacitatea noastră de a ne descurca cu sufletul? Să apelezi la rațiune în problemele inimii nu ajută. Frământările calcă în picioare orice raționament. Sunt adult și-mi observ derapajele când mă regăsesc într-un context neplăcut pentru mine. Plimbările, lectura, filmele distrag. Pentru că nu poți face nimic în afară de a înceta să te mai gândești la cele neplăcute. Despicarea firului în 4 dă importanță și putere nenorocirii care ne blochează. Eul e captiv și torturat.

Nu te mai gândești. Asta ai de făcut. Asta faci.
Ieși la plimbare.
Citești.
Te uiți la filme.
O iei de la capăt până ajunge eul să se elibereze.

Plimbarea de dimineață mi-a redus senzația de apus în suflet, un amestec de durere, tristețe, umilință. Apusul pregătește ziua care vine. Dar tot apusul a luat cu el zilele care nu se mai întorc niciodată. Speranță și pierderea oricărei speranțe. Deznădejde să fie? Poate. Nu știu. Mai curând o rană deschisă cu care trăiești, căreia refuzi să-i dai atenție.

Sunt și eu la rândul meu rănită. De aceea durerea copiilor se așază peste durerea mea, iar eu știu că unele răni nu se vindecă niciodată. Trăiești cu ele. Mori cu ele pentru că, zice Romain Rolland, viața nu e tristă, are ore triste.

Foto: Cristina Siminiceanu

Pe un picior de plai și pe o gură de rai o femeie a fost ucisă. Altă femeie ucisă dintr-un șir lung numai anul acesta. Mama a 3 copii. Pe cel mic îl ținea în brațe când a fost înjunghiată. Așa am citit pe adevărul.ro.
Dacă ne gândim la „Efectul Werther”, atunci bărbații români s-au contaminat prin exemplul public (Efectul Werther e demonstrat pentru sinucideri, dar se potrivește și aici). Femicidele s-au înmulțit într-un ritm alert în ultimii doi ani. Robert Cialdini vorbește în cartea Psihologia manipulării despre imitarea comportamentului. E un mecanism care se derulează. Dovada socială și scenariile luate din media declanșează actul de violență.

Am început cu teorie ca să vă atrag spre povești personale. Oare pot să numesc povești ceea ce urmează? În povești binele triumfă. În viața de toate zilele binele și răul coexistă.

O prietenă trăiește împreună cu un bărbat violent. Știm că este violent dintr-o relație anterioară. Pe ea nu a lovit-o. Eu gândesc încă. Ea m-a asigurat că știe cum să-l ia, că nu-i apasă butoane. Discuția am dus-o mai departe. Și merită efortul să fii mereu în gardă? E cu putință să fii pregătită la orice oră toată viața? Da. A venit răspunsul. Bărbații buni sunt toți luați. Nu ai de unde alege.

Discuția m-a lăsat cu un gust amar. M-am enervat. M-am supărat. Pe mine. Pe mine. Pe ea am îmbrățișat-o. Săptămâna trecută violența domestică s-a ivit în altă discuție, cu alte femei. Temperamentul lui Ștefan Bănică ne-a pornit pe subiect. Mihaela Rădulescu și Andreea Marin i-ar fi apăsat butoane. Actuala soție nu o face. Expresia mi-a reamintit de prietena mea. O doamnă de la masă a menționat butoanele în contextul propriului mariaj.

Așadar. Femei educate, independente financiar și valoroase prin ele însele știu să nu apese butoanele bărbaților. Orice se poate învăța, firește. Dar de ce? De ce să trăim o viață în modul acesta?

Pare că femeile au de ales între singurătate și violență, atât. Fals. Trebuie să umblăm la definiții. Ce înseamnă să fii femeie? Ce înseamnă să fii bărbat? Așteptările creează circumstanțe pentru singurătate și violență. Să pornim în relație nu de la gen, ci de la drepturi. Amândoi avem drepturi indiferent de sex. Amândoi avem responsabilități indiferent de sex. Femeia face și bărbatul drege ține de o mentalitate care trebuie trimisă la dracu, la frati su și la văru su.

Reformă. Revoluție. Viziune.

Bărbații nu sunt mai buni. Femeile nu sunt mai bune. Bărbații și femeile sunt. Diferențele și asemănările ne poartă spre un scop comun. Să supraviețuim. Să fim. Să ne bucurăm. Să dăm sens vieții fragile și tainice.

Să dăm zilei un scop. Să dăm vieții un sens.

Femei.
Bărbați.
Femei și bărbați.
Copiii noștri.

Într-o dimineață de.
Într-o după-amiază de.
Într-o seară de.

În orice moment al zilei al ultimilor 3 ani am ieșit, în urma testării, pozitivă la infecția cu HPV 16. Anii afirmă și confirmă o cronicizare. Așa că doctorul meu m-a trimis la alt doctor. Să mai cerem o părere. Să facem sau să nu facem o conizație. Ce este conizația? o excizie a colului uterin care cuprinde zona de transformare.

Ambii mi-au recomandat să acționez preventiv. Și am acționat. Ieri, adormită de vraja anesteziei, n-am prins de veste când am pierdut contactul cu realitatea. M-am trezit la ea în forfota sălilor de supraveghere postoperatorie. M-am bucurat că m-am trezit în primul rând. Mi-a fost frică de anestezia totală. Imediat m-am bucurat de o stare bună când am început să transpir abundent, să ard în flăcări și să am senzația de vomă. Am anunțat că s-ar putea să vomit. Nu s-a întâmplat. Mi-au pus o perfuzie.

Adormită și amețită mi-am regăsit patul de acasă. Doctorul mi-a comunicat că am sângerat în cantitate mai mare în timpul intervenției. Să mă supraveghez în timpul nopții.

M-am ridicat din pat amețită, dar funcțională. Mi-am sunat cuminte doctorul. O să ne revedem marți. Plimbarea de dimineață am anulat-o. Am rămas cuminte pe canapea. Să vă vină să credeți, lectura lui Schopenhauer m-a ajutat. Mara m-a ajutat să coc un chec de banane și să băgăm un pui la cuptor. Motan și Luna, pisicile, s-au așezat în dreapta și stânga mea. M-au păzit dormind tun. Le-am privit cu drag.

Nu m-am victimizat. Nu mi-am plâns de milă. O atitudine nouă pentru mine. O fac la necazuri și la boală. M-am gândit la copii, la Făt Frumos, la pisici, la scris, la citit, la blog, la mama, la soră mea, la orice și oricine.
M-am gândit și la moarte. M-am gândit cât pot să schimb cursul copiilor mei. Fără mine, Mara ar merge la tatăl ei în Germania. Viața ei se construiește și se deconstruiește prin prezența mea.

Prin tot ce am trecut și urmează să suport, sângerări, dureri, monitorizare toată viața, nu trebuie să treacă nici o femeie. Există vaccin care protejează de tulpina HPV 16, o tulpină care îți fixează rapid întâlnirea cu moartea dacă celulele încep să se modifice. Între timp m-am și vaccinat. Urmează a doua doză la început de decembrie.

Aveți grijă de voi, boala nu respectă demnitatea persoanei pentru care ați muncit.

Mamelor, vaccinați-vă copiii, fete, băieți.

Moartea este ultima glumă la care nimeni nu mai apucă să râdă.

Foto: Simona Nutu

Plimbările pe malul Begăi încep să aducă beneficii. Mintea mi-a copt o idee. Sper să fie ideea mea și nu ceva împrumutat dintr-o carte, dintr-o conversație, dintr-un film. Nu e vorba că-mi place să fiu originală, muncesc la mine în acest sens.

O să alcătuiesc un manual pentru părinți și adolescenți. O să scriu câteva reguli. Nu știu câte. Înainte să notez regulile, câteva lămuriri.

Adolescența nu se întâmplă peste noapte. Este o perioadă pentru care ai avut la dispoziție aproximativ 14 ani să te pregătești. Așadar.

Reguli de viață alături de un adolescent

1. Ține-l aproape în primii 3 ani de viață. Acceptă ajutorul părinților ca să nu înnebunești. Bebelușul în parteneriat cu dispoziția genetică atacă sistemul nervos. Nu-l lăsa la bunici ca să schiezi iarna. Copilul se va simți abandonat. Acesta e sentimentul. Oribil, știu.

2. Acceptă că viața, așa cum ai cunoscut-o până la momentul în care doctorul ți-a pus pe piept bebelușul, nu o să mai fie niciodată la fel.

3. Când începe grădinița, ai răbdare cu el. Desprinderea o să te îmbătrânească. Se prea poate ca bocitoarele să fi apărut în urma observării unui copil lăsat de mama lui în grija altei persoane.

4. În anii de grădiniță, de școală primară și generală pune-i întrebări despre cum și-a petrecut ziua. Ai pus o întrebare interesantă? Cu cine te-ai jucat? Ce ți-a plăcut? E ceva ce nu ți-a plăcut? Ai schimba ceva? Firește, o să te plictisească, dar nu e despre dulceața de acum, ci despre acritura din viitor.

5. În confortul casei nu-ți ascunde corpul. Nu e loc de mistere când vine vorba despre corpul uman. Mama are menstruație. La baie toți oamenii au nevoie de intimitate.

6. Vorbește despre sex atunci când informația intră în viața copilului. Când? E datoria ta ca părinte să fii atent când. Nu e o vârstă, e un moment. Curiozitatea copiilor legată de naștere nu are limite. Dacă se poate să-i învățăm pe copii ecuații, atunci cu siguranță îi duce capul să priceapă actul sexual descris mecanic. Femeia are vulvă. Bărbatul are penis. Pentru a face copii, penisul intră în vulvă, femeia și bărbatul se joacă în același pat. Se pot juca și două femei în același pat. Se pot juca și doi bărbați în același pat. Pentru a face un copil trebuie să se joace o femeie și un bărbat. Explicați și homosexualitatea cu acest prilej.

7. Stabilește reguli ale casei. Marți seară gătim împreună. Duminica facem supă. La masă nimeni nu are voie cu telefonul etc.

8. Încredințează-i o sarcină. Tu ești responsabil cu gunoiul. Tu plimbi câinele. Tu dai cu aspiratorul etc.

9. Nu-i minimaliza dramele de la grădiniță și de la școală. Durerea e colosală. Povestește-i întâmplări asemănătoare trăite de tine când erai la grădiniță sau la școală.

10. Expune-l la artă. Ieșiți la teatru. Mergeți prin librării. Cumpărați întotdeauna o carte aleasă de el, una de tine. Creați două bibliografii. Poveștile clasice nu au ajuns clasice degeaba. Îi învață pe copii despre bine și despre rău.

11. Ajută-l să-și găsească o activitate care să se desfășoare în afara casei, înot, jujitsu, baschet, pictură, muzică.

12. Bucură-te de el. Uită-te la chipul lui și atât.

Practicarea acestor reguli îți va asigura comunicarea cu adolescentul din casa ta. O să intre pe ușă și va striga: Mama, câte am să-ți povestesc! S-au întâmplat atât de multe la școală că nu știu cu ce să încep!
Așadar.
12 reguli.

Foto: Cristina Siminiceanu