Adulmec când merg prin oraș canalizările fetide. Adulmec de asemenea mirosul respingător de rahat de câine. De câteva zile, în promisiunea toamnei care vine, am adulmecat și mirosul legumelor coapte. Ardeii copți m-au făcut să înghit în gol. Pofta nestăpânită de vinete mi-a stabilit meniul de mâine. Vreau salată de vinete cu ceapă roșie și un strop de maioneză.

Ardeii copți, vinetele și diminețile reci mi-au diminuat bucuria plecării la mare. Luni pornim spre Italia pentru câteva zile de dolce vita. Nu-mi mai arde de mare. S-a declanșat programul de toamnă, deși, până în prezent, n-am făcut niciodată pregătiri pentru iarna care vine. Am ajutat-o pe mamanu uneori, dar eu n-am preluat legea tradițională.

Lecturile recente m-au cam tulburat. Mă refer la Sufletul omului de Erich Fromm și Biologia ființelor umane în ipostazele lor cele mai bune și cele mai rele de Robert Sapolsky. Cartea lui Fromm m-a entuziasmat. Mi-am amintit înflăcărarea după prima lectură a Interpretării viselor de Freud. Lui Fromm i-am citit trei cărți, iar la a treia mi-au explodat mințile. De aceea vă sugerez să aveți răbdare cu un scriitor. Nu-l judecați după o carte citită. Eu am greșit cu Paul Auster. S-au scurs ani între prima carte citită și următoarea. Pierderea a fost a mea. Cu Fromm n-am greșit, nu m-am potrivit. Sufletul omului însă m-a acaparat. Subiectul despre înclinația omului spre bine sau spre rău m-a interesat din studenție, dar sesiunile, problemele de familie și îndrăgostelile nu mi-au permis să aprofundez. Disciplina n-am practicat-o în studenție, mi-a displăcut profund. Sapolsky mă provoacă la o întrecere cu mine însămi. Pot mințile mele să priceapă într-un mod subtil biologia ființelor? N-am un răspuns, dar lectura asta mă potolește să mă fac de rușine cu judecăți neaprofundate despre comportamentul ființelor umane. În capul meu, ca un roi de albine agitat, se mișcă încoace și-n colo informațiile despre masculinizarea creierului în funcție de expunerea la testosteron. Plus alte informații, o cantitate monstruoasă pe care mi-e ciudă că nu o pot asimila în totalitate.

Separat de lecturi, mamiceală și ordinea și curățenia casei, încerc să creez un sistem pe care să-l dezvolt. Mă interesează dacă sunt capabilă elucidez ce anume o face remarcabilă pe o femeie. Dacă vi se pare ușor, nu e. Dacă vi se pare imposibil, s-ar putea să fie. Dacă vi se pare personal, aveți dreptate, dar parțial. A fi remarcabilă slujește un întreg, iar acest întreg vreau să-l separ în părți și să construiesc pornind de aici. Habar n-am, în acest moment, dacă bramburesc sau am într-adevăr ceva palpabil cu care să muncesc. Simt că am.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Profit de întrebarea unei cititoare pentru a mai scrie despre gândirea mea în legătură cu atitudinea femeilor într-o relație amoroasă.

De la bun început notez. Întotdeauna alegeți demnitatea. Cititoarea blogului s-a arătat interesată exclusiv de părerea mea într-o anume situație: infidelitatea bărbatului.
Presupun că e clar pentru toate persoanele care mă citesc că nu dețin o soluție. Trădările își găsesc rezolvări pornind de la caracter. Ce fel de caracter aveți? Următoarea întrebare. Ce anume doriți să rezolvați? Infidelitatea condensează problemele a doi adulți adesea fără cordonul ombilical tăiat. Bărbații nu renunță la soția mamă, iar acest eșec îi enervează, întristează, deprimă. Femeile nu renunță bărbatul tată, iar acest eșec le enervează, întristează, deprimă.

Pe blog, orice discuție se desfășoară la modul general, iar mie nu-mi scrie Omul, ci un individ anume, cu o problemă anume. Problemele anume se discută la profesioniști. Succes în căutarea lor, altă problemă.

Renunț și eu la adresarea generală și abstractă și-mi imaginez un dialog cu o femeie, să o numim Ileana Cosânzeana.
Dragă Ileana, în orice situație din viața ta, începe prin a număra, 1, 2, 3, 4, 5. După ce ai numărat, atunci e momentul să respiri și să conștientizezi separarea de mamă și de iubit. Ești o persoană separată. Știu, mama și iubitul te șantajează emoțional. Emoțiile necesită voință. Caut-o, e în tine. Cu voință întoarce spatele emoțiilor și raționează.

Rațiunea, în ciuda învățăturilor creștine, tranșează direct contradicțiile cu care trăim fiecare dintre noi. Ce să aleg? Cum e bine? Sunt o mamă rea dacă nu trec cu vederea infidelitatea soțului? Ce e răul? Răul înseamnă să atentezi la viață, să ucizi, să distrugi, să anulezi. Binele înseamnă să favorizezi viața, să crești, să te dezvolți, să muncești productiv. O despărțire nu ucide, de cele mai multe ori salvează. Ne salvează de noi înșine, ne trezește, ne determină să apucăm calea omului modern care caută să priceapă că nici o suferință nu se desfășoară la modul general, iar iertarea e cea mai personală. Nimeni nu are habar de adevăratele motivații.

Alegeți cu cap. Puneți mâna pe o carte și citiți. La despărțire, mergeți la terapie. Terapeutul poate într-adevăr să vă salveze, dar asta dacă vă folosiți mintea și abandonați fricile.

Omului îi este frică de singurătate și de moarte, dar asta pentru că nu-și permite să se iubească și să iubească. Iubirea de sine e calea spre viață. Alegeți corect și inteligent, alegeți viața autentică. Durerea unei despărțiri nu se compară cu durerea de a duce o viață falsă.

Ileana, îmi place de tine inteligentă, demnă, rațională, citită, aventuroasă, mândră. Nu se suport incultă, călcată în picioare, ignorantă, plictisitoare, proastă.

Inteligența se dezvoltă, prostia te consumă. Nu fi hrană! Fii energie productivă! Fii viață! Fii iubire! Fii mândră!

Foto: Carmen Vulpea boemă

Mi-am făcut o cafea. Mă așez la scris.

În casă e liniște. Mateiu doarme. În casă e cald. Mateiu transpiră. Ferestrele le-am închis. Felul cum se îndoaie copacul vecinilor anunță furtuna. Să vină. Să curețe. Să răcorească. Poate și poate. Să spulbere. Să nimicească. Poate și poate, dar nu-mi doresc. Calamitățile naturale provoacă suferință. Ieri, pe Ioan Mureșan, stradă cu sens unic, venea în viteză o mașină pe interzis. Am traversat ușor strada prin fața mașinii. Am încercat să stabilesc un contact vizual cu șoferul, dar șoferul nu a avut chef de sclavii societății în care își duce zilele de zeu. Am privit în urma lui și i-am simțit nervozitatea.

Nu am întrebări. Mă refer la întrebări de genul: Cine l-a crescut? Ce l-a apucat? De ce nu respectă semnele de circulație? Nu l-am înjurat nici la mine în gând. Cunosc aproximativ răspunsurile. Nu este vorba numai despre mama lui sau despre biologie, tinerii riscă monstruos neavând cortexul în totalitate dezvoltat. Este vorba despre societatea românească, un cancer care se răspândește într-un mod alarmant.

Cine crede că nu este așa, să iasă câteva secunde din bula lui. În țara asta trăim în bule. Afară din bule, în mizerie, nesimțire, insalubritate, venalitate, umilințe și burți goale se ridică România. Inginerii de bule nu recunosc apropierea imediată. Se orbesc. Se surzesc. Își doresc din suflet să iubească România. Toți iubim România, educați și mai puțin educați. Noi, românii, nu ne suportăm între noi.

Unii au avut noroc de mame care i-au îngrijit și i-au educat. Cei mai mulți au avut mame care i-au adus pe lume. Societatea românească e alcătuită din fii și fiice lipsiți de mângâieri, încurajări, îmbrățișări. În primii ani de viață copiii se iubesc, se răsfață, se sărută. Următorii ani stau pe lângă tată să învețe să acționeze. Iar apoi revin comunității, iar comunitatea le oferă șoferi care merg pe interzis, doctori care cer mită, profesori care umilesc, cetățeni care jignesc ușor pe stradă, colegi dezorientați și violenți, prințese și șmecheri. Ce fel de adult să devii în România?

Citiți-le copiilor. Informația găsită pe toate gardurile nu înseamnă cunoaștere. Verificați. Cereți să vă spună ceea ce simt și ceea ce gândesc în legătură cu o situație. Pe lângă că nu fac diferența, unii nu reușesc să exprime nici o emoție.

O societate intrată în putrefacție ca a noastră are nevoie de mame, apoi de învățători, profesori și doctori. Investiți în educație. Investiți în cunoaștere. Salvați viitorii cetățeni ai României!

Foto: Bogdan Mosorescu

Plec la mare. Urmează. Între timp mă pregătesc. Am scos cărți din bibliotecă, beletristică în special. Am dat în lucru la atelier rochii de la Tricoul Inteligent Dunia. M-am programat la tuns. Am contactat-o pe Diana Bobar pentru o fustă de mătase. Josephina mi-a pus inelul de vară pe mână. Propolisul de la Apiarium urmează să-l iau zilele următoare. Am făcut hamam la Anette Spa.

Hamam sau baia turcească înseamnă curățarea profundă a corpului de celulele moarte. Stăteam azi întinsă și îmi priveam mâna. Zăcea moale și parcă separată de restul corpului. Frecvent experimentez senzația de separare a unor părți din corp. Mâna nu a depins azi de voința mea. M-a ridicat maseuza și a forțat mâna să redevină parte din mine. După hamam, la masajul de relaxare, uleiurile pătrund temeinic în piele, am încercat să mă destind.

Leg hamam-ul, beneficiile, de proiectul #poartariduri. În continuare încurajez femeile să-și poarte vârsta cu demnitate. Intervențiile agresive care ne lasă fără asemănare cu mama din care am venit pe lume nu ne întineresc. Caută femeile cu disperare tinerețe fără bătrânețe, dar e un basm, pus în scenă și de la cei de la Auăleu Teatru. Ceea ce căutăm toate de fapt este prospețimea. Dimineața cetățenii aleargă la piață sau la supermarket după legume proaspete. Ni le dorim. Le poftim. Aceleași legume seara nu ne mai atrag atenția. După fetele de 20 de ani îți sucești gâtul. După 40 de ani, după 50 de ani femeile devin invizibile pentru bărbați. Sunt bune, nimic de zis, dar nu sunt proaspete.

Ar fi o prostie să negăm.

Avem strălucire dacă de îngrijim. Hamam-ul îți face pielea să strălucească. Celulele moarte au picat, uleiurile au pătruns adând în straturile pielii. Strălucim. Strălucesc după hamam, iar după câteva ore de soare, puține, gogoloiul e foc și arde, o să-i reamintesc lui Făt Frumos ce femeie frumoasă are lângă el, în ciuda jocului de-a v-ați ascunsa. Azi m-am ascuns în pantaloni scurți, tricou și crocși. Am frământat și aluat să bag la cuptor cornulețele copilăriei. M-am umplut de făină, de lapte, de drojdie.

Urmează dezbaterea despre naturalețe și intervenții. Cât înseamnă prea mult și cine decide că e prea mult?! N-am un plan, lucrez la el, dar am locul. Ne vedem la META Spațiu, la final de august să despicăm firul în patru.

Răspândiți vorba, adăugați în calendar și așteptați invitația.

Pe Gheorghe Lazăr, colț cu Cetății, o femeie cumpăra flori, gura leului, de la negustoreasa zonei. E celebră și disciplinată negustoreasa. În fiecare zi, de marți până sâmbătă, între opt și 13, stă să-și vândă marfa în colț la Profi.
Mi-au atras atenția picioarele musculoase ale femeii. Erau în întregime mâzgălite cu diferite forme și dungi colorate. Pantalonii scurți, tricoul alb, murdar în dreptul umărului stâng și o pereche de crocși albi, colorați și ei, contrastau cu îmbrăcămintea plictisitoare și sărăcăcioasă a urbei. Florile le-a pus sub braț fără grijă și s-a îndreptat spre o mașină albă cu un abțibild roz, un unicorn. Cum a putut să iasă așa din casă?!

Din nou, îmi imaginez o descriere dintr-un roman. Îmi transform activitățile comune. Scrise, devin semnificative. Oare nimeni nu s-a mirat de picioarele mele cu dungi și pete verzi, roz, galbene, mov și oricare altă culoare din borcanul cu carioci?! Mateiu are un borcan cu carioci pe care-l plimbă prin toată casa și desenează pereții, pe mama și pe tata.

Dacă s-a mirat cineva, nu-mi pasă, dar îmi dă avânt. Aș putea să imaginez o poveste de dragoste între femeia cu picioarele desenate și un el. O carte întreagă pornind de la niște picioare lăudabile fără a fi ireproșabile. În loc de povești, de orice fel, mă mulțumesc cu blogul.

Tot în pantaloni scurți am văzut-o pe mamanu zilele trecute. I-am moștenit lui mamanu, printre altele, statura mignonă. Suntem două femei micuțe. Mi-au atras atenția genunchii ei, aspectul pielii. Îmbătrânirea i-am acceptat-o, dar acum mă frământ cu amintirea lui mamanu. Deși are părul scurt și alb, chipul ridat și o dantură nouă, la mine în cap tronează un păr negru și lung, un chip neted și o dantură lipsită de artificiile ortodonției. Mi-e teamă că-mi pierd tânăra mamă. Că părul alb îl va acoperi pe cel negru, că în orice clipă, când mă gândesc la ea, din gând o să-mi apară imaginea unei bătrâne în locul femeii tinere cu părul negru.

Nici nu mai sunt sigură care e mama mea, cea care se ivește în gând sau cea care mi-a masat viguros capul și mâinile zilele trecute?! Nu e corect. Nu e cinstit. Nu e decent să îmbătrânim și-n amintire. Ne suportăm bătrânețea prin conviețuire. Suport bătrânețea lui mamanu, dar dacă ar fi să aleg, n-aș schimba-o pe mami cu măicuța. Mami a fost perfectă, așa cum merită toți copiii, tânără, blândă, frumoasă și jucăușă. De multe ori a dat liniștea casei ca să se joace de-a v-ați ascunsa cu mine și cu soră mea.

În aceste zile mă gândesc la mami.

Suntem în 27 iulie. E joi. Căldura s-a potolit, a înlocuit-o vântul. Mă aflu la Schela. Nu Severin, nu Mehedinți, nu Oltenia, ci Schela. La Schela mă înconjoară dealurile, Dunărea și bate vântul. Oh, vântul de la Schela! L-am mai menționat, am mai povestit despre el. Aici nu bate vântul, ci participi la expansiunea universului. Sunetele de nedescris ajutate de căpriorii casei pot să te îmbolnăvească de spaima. Mie îmi place. Aceste zgomote zmeiești semnifică acasă.

Azi dimineață, în bucătăria pe care o împart cu păianjenii, îi spălam cana lui Mateiu. Atunci s-a pornit imaginația. La chiuvetă, într-un neglijeu negru de mătase, cu picioarele în papuci de plastic, ar fi un bun început de carte. Conștientizez consumul de energie în activități casnice și transform întocmai mediul înconjurător. De pe hol pătrunzi în bucătărie. În stânga, plasată într-un mod evident pentru casele fără încălzire, teracota suportă oale, troace, o pungă pentru reciclabile și un uscător de păr. Masa e plină pahare, căni, halbe, o fructieră de cristal. Le-am spălat aseară. Ferestrele s-au înverzit. Casa cu iederă de la Timișoara a suflat pe casa părintească de la Schela. Verdeața s-a înstăpânit. Aragazul pe colțul din dreapta, chiuveta la care spăl și prosopul murdar calcat în picioare. Mă holbez la prosop. Ce naiba, s-a împletit atmosfera dickensiană cu descrierea organică, digestivă din Tropicul Cancerului!

Abia aștept să mă așez la scris! Îmi ardeau buricele degetelor, posibil și de la Triumf universal. Dădeam peste la interior. În loc de scris, am plecat să duc draperiile la curățătorie. Păianjenii m-au urmat. Nu e chip să scap de ei. Or să le vină de hac meșterii care vin. Meșterii vin, meșterii vin.

Câteva ore mai târziu am deschis laptopul. S-a destrămat descrierea din capul meu. Stric de fiecare dată când mă așez la scris. Am primit un buchet de flori de la vecinii din față. Așa este la Schela, rar prinzi de veste când te lovește bunătatea, frumusețea, obtuzitatea, ignoranța. Lovită de frumusețea florilor și bunătatea vecinilor, mi-am sorbit ultima gură de cafea. Întinsă pe pat, cu laptopul în poală, ascult vântul și galeria puicuțelor și cocoșeilor.

Sunt acasă. Mă desfac în părți. Onorez partea copilăriei. Am răbdare cu profunzimea vârstei. Merg să mai spăl vase.

Râdeți înainte de toate și ascultați vântul.

Deunăzi urechile mi-au auzit pentru a doua oară: Ți-am citit articolele, m-am educat financiar.

Cei care mă cunoașteți mai bine, închideți gura. Șocant a fost și pentru mine. Prima dată am râs. Persoana care pretindea că s-a educat financiar de pe dunia.ro nu putea decât să glumească. Dar a doua persoană? Poate fi o coincidență ca două persoane să desprindă aceeași lecție de pe blog? Am rămas pe gânduri. După zile de rumegat, am ajuns la o concluzie.

Mai stați puțin cu mine înainte de concluzie. Vreau să vă povestesc ceva. Într-o zi, aproape în fiecare zi, am ieșit cu Mateiu în parc. Ne-am întâlnit cu o vecină. Vecina se află la pensie. Afară deja dogorea soarele. Mateiu transpira sub șapcă. Eu nădușeam sub tricoul marinăresc. Coșurile de gunoi de la blocuri duhneau. La nici 11 dimineața sfârșeala mă cuprinsese în mod exclusiv. Vecina a încercat să converseze cu Mateiu. El i-a indicat pomul tăiat. Eu am întrebat politicos: Cum vă simțiți? Bine, am mers la Lidl. Au ofertă la unt. Apoi am mers la Kaufland. Au ofertă la cârnăciori. I-am zâmbit. Sub tricou mă topeam ca untul la ofertă.

De ce credeți că am povestit întâmplarea cu vecina? Și ce legătură are cu educația financiară de pe dunia.ro?

M-am întristat că vecina mea pensionară aleargă după oferte ca să savureze la micul dejun un unt extrem de plăcut. Bătrânețea urâcioasă n-ar trebui să se mai confrunte și cu penuria. Lipsa lucrurilor necesare este indecentă. Înainte să intru în parc, m-am întors și am privit-o pe vecina cum se îndepărta, o femeie măruntă, ușor adusă de spate care-mi amintește de Olive din Popeye. Dacă Olive ar fi îmbătrânit, atunci așa ar fi arătat. Pentru bătrânețe aș accepta lanțul invizibil al sclaviei moderne. Aș renunța la blog. M-aș angaja unde s-ar nimeri și aș ucide orice pornire de a scrie, de a publica, de a face să-mi conteze viața prin scris. La bătrânețe vreau să mănânc bine, să dorm bine, să mă îmbrac bine, să călătoresc confortabil. La bătrânețe să nu mai aud de pus deoparte, zile negre, le trăiești oricum, sacrificiu, planuri de viitor. Pare că blogul, prin câștigul adus în casă, susținut de talentul meu, mă duce pe calea alergatului după oferte. De aceea analizez intens ce direcție să apuc financiar.

Această poveste cu vecina o atașez informației împărtășite cu cititorii blogului că sunt proprietara unui apartament pe care am refuzat să-l vând. Numeroase persoane m-au sfătuit s-o fac. Pasul următor însemnând o casă într-o zonă limitrofă a Timișoarei. De opt ani de când m-am mutat din casa tatălui Marei zic NU. Îmi lipsește ambiția credeți? Presupuneți că mă caracterizează lenea? Pot fi ambele presupuneri adevărate sau false.

Hai să ne mai gândim puțin. Dețin un apartament, dar n-am nici o rată la bancă. Banca m-ar fi obligat să stau la un loc de muncă plăcut sau mai puțin plăcut. Ce anume mi-ar plăcea mie mai mult ca scrisul? Nimic. Călătoresc de câteva ori pe an, rar, e drept, dar o casă în Dumbrăvița ar fi tăiat călătoriile. Pentru că mai cresc și doi copii a căror educație este deosebit de importantă pentru mine. Aleg și educația înaintea casei cu rate. De fapt aleg sănătatea, educația, călătoriile, iar la final aleg casa.

Cele două persoane care s-au educat financiar de pe blogul meu din acest punct și-au schimbat perspectiva, apoi viața. Au renunțat la ratele de la bancă.

Renunțarea la ratele de la bancă aș trece-o la victorii personale. Această este concluzia mea. Trage altcineva altă concluzie?

Foto: Carmen Vulpea boemă

S-a întâmplat. Am sfârșit și al doilea volum din Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljenițîn.
Sunt cărți pe lumea asta după care ai nevoie de timp. Nu poți pune mâna imediat pe altă carte. Viața nu continuă după, ci înveți să-i suporți părțile lancinante. Sufletul te doare. Te caracterizează o stupoare mentală. Așa că am tăcut. Aș încerca să descriu tăcerea din jurul cărții. Tăcerea are o deosebită însemnătate. Așa e demn, mi-am zis. Și mi-am dorit să dau dovadă de demnitate.

Când mă apropiam de finalul volumului, de volumul II povestim acum, m-a izbit descrierea făcută de Soljenițîn societății acelor vremuri. Mă refer anii 30, 40, 50. Am adulmecat-o ca un animal deoarece totul mi-a părut familiar. Teama că ești un nimeni și nu ai nici un drept, suspiciunea ca stare de spirit, disimularea ca necesitate, ignoranța în absența comunicării, minciuna ca existență, așa am crescut, în această atmosferă socială, politică și morală.

M-am zăpăcit. M-am iritat. Am simțit infecția comunismului până în oase. Cancerul lagărelor s-a răspândit pe întreg mapamondul. Efectele lagărelor le îndurăm și acum. Eu am copilărit în anii 90 în România, într-un oraș la malul Dunării și mi s-a transmis libertatea cu botniță cum o numește Soljenițîn. Înfricoșătoare descoperire!

Simt această botniță imaginară și mă răzvrătesc de câte ori am ocazia. M-am săturat însă de răzvrătire. Gata, e suficient! Ca femeie adultă, cu experiența acumulată, nu-mi mai arde nici măcar biologic de revolte. Mai mult ca niciodată cred în educație ca investiție. Întărirea convingerii coincide cu crizele lui Mateiu. Credeam că Mara m-a ajutat să devin o mamă mai bună. Că am greșit suficient, că mi-am însușit lecțiile. Nu sunt și nu am devenit o mamă mai bună. Am rămas aceeași mamă care se străduiește și caută cursuri și cărți despre comunicarea non violentă. Și primitivii când au ieșit din peșteră au lovit ca să se apere, să se hrănească, să revină la grupul lor. Cum am îmbunătățit noi apărarea, hrana, siguranța ființei?!

Lăsați botnița jos și răspundeți.

Am ținut ieri la saramură niște coaste de porc. Într-o caserolă de sticlă am pus ceapă, ardei gras, frunze de țelină, sare, piper, ulei de măsline, iaurt și oregano. După pătrunjel, oregano este folosit intens în bucătăria mea. Înainte să ajungă la cuptor le-am spoit cu un sos în care am adăugat și miere. Mierea mi-a dat de furcă. Am spălat mai mult decât am preparat. Spăl vasele imediat după mic dejun, prânz sau cină. Excepțiile apar rar.

Am frecat tava vreo 15 minute. Pur, Triumf, burete de sârmă și tot așa de vreo 3 ori ca să scap de mierea arsă. Am scăpat transpirată și introspectată. Plonjez tot mai des în copilărie. Revăd plante, pomi, întâmplări și situații din copilăria timpurie. S-a îndepărtat până la pierdere viața studențească, dar s-a intensificat copilăria. Caut să mă înconjor de acest trecut. Aș recrea dealurile de la Schela cu o planta despre care nu am habar cum se numește. Am zărit-o pe drumurile Franței și mi-am amintit că îi rupeam florile deoarece mirosul ei ar fi alungat țânțarii. Nu știu dacă este adevărat sau fals. Apoi cimbrișorul, mirosul mă trimite din nou pe câmp. Am petrecut timp considerabil pe dealuri, prin păduri, pe malul Dunării. De aceea insist la copiii mei să iasă în natură des. Drumețiile, la fel ca materiile esențiale predate în școli, n-ar trebui să lipsească din copilăria unei persoane. Apropierea de natură este o activitate obligatorie. Adulții au această datorie. Mamele și copiii petrec timp împreună, familiile petrec timp împreună și toți ieșim în natură, mama noastră, a tuturor, să ne descoperim trăsăturile comune. Liniștea naturii atinge profunzimi de care omul nu are habar.

Aș scrie să fim cu toții recunoscători, dar acest cuvânt a început să fie folosit în exces pe social media. Pe social media trendul dictează stările și vocabularul. Algoritmii țin cont de sustenabilitate, recunoștință și ecologic. Mă dau cu vremurile, dar simt cum recunoștința mă irită. Și mă irită tare până la urticarie. Rimează. Poate mă apuc de versuri albe. O fi ceva de capul meu!

Pentru ce sunt cititorii mei recunoscători și doresc să afle și poporul? Încep eu. Sunt recunoscătoare că Mara are 13 ani împliniți și își trăiește în continuare copilăria. Nu a alungat-o din viața ei în ciuda interesului crescut pentru cremele de față. Mai sunt recunoscătoare pentru sănătatea lui Mateiu care a fost confirmată de un profesor doctor de la Tubingen. Sănătatea minții mele pierdută de contactul cu personalul spitalului Louis Țurcanu, contactul direct cu Smaranda Arghirescu m-a învățat nimicnicia umană în trei zile, încep s-o tratez.

De azi apelez la filozofia roz. O să-mi repet zilnic că am un băiețel sănătos. O să-mi ia considerabil mai mult să mă conving și să renunț la reacțiile de mamă nebună.

Bucurați-vă de sănătate și râdeți înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Citesc. Citesc mult, citesc puțin, nu știu și nici nu are importanță. Nu mai are importanță nici măcar pentru mine. Am dat o deosebită atenție lecturii. Dau și în aceste zile, dar am o cu totul altă percepție despre cititori. M-am simțit înșelată când i-am descoperit obtuzi. Mă simt dezamăgită când îi adulmec modești intelectual.

În week-end m-am tăifăsuit cu Winston Churchill. La relatarea despre al doilea război cu burii m-a bufnit râsul. Parcă aș fi urmărit o telenovelă. Până la urmă, crezi sau nu crezi în destin, destinul se impune. Altfel Churchill n-ar fi scăpat viu din prizonierat în Africa. Și nu numai de acolo. Acest al doilea război a fost câștigat de britanici, iar lagărele s-au desprins din victorie. Curioasă de fire, am căutat pe Google, dar am ajuns să privesc imagini cu lagărele nemțești. O fotografie am postat-o pe Facebook. Nu mi-a permis publicarea, iar azi am primit notificare de restricționare a contului. Am bifat că nu sunt de acord.

Unde aș putea încadra bășcălia, jignirile și răutatea suportate de către mine ca studentă și apoi ca locuitor al orașului pentru că m-am născut în Oltenia? În primul an de facultate am plâns cel mai mult. În al doilea m-am burzuluit pentru orice referire și la oricine mă jignea. În al treilea an m-am pierdut prin îndrăgosteli, iar în anul patru m-am consumat în scrierea lucrării de licență.

Aș alege pentru mine, dacă ar fi cu putință, o societate timișoreană tolerantă pentru perfectul meu simplu. Nu stă în puterea mea, iar comportamentul programat și viciat de clișee nu mă mai afectează. Cum reacționați la furie, umilințe, jigniri? Eu plâng. Sensibilitatea nu m-a oprit niciodată din a deschide gura și a-mi anunța furia, umilința și jignirile, urmate de adevăruri inconfortabile.

Femeilor cu atitudine de prințesă mereu le-am reamintit că locul lor este la Disney. Bărbaților le-am dat de înțeles că nu o să-mi cresc testicule imaginare și nu vreau. Mă refer la sensibilitatea persoanelor indiferent de sex. Nu sensibilitatea mă exasperează, ci felul cum o exploatează frații și surorile mele. O imagine cu oameni morți din lagăr traumatizează cetățenii din țările cu condiții de viață decentă. În timp ce scriu vuiește presa despre refugiații de pe mare care n-au mai ajuns în Spania pentru o viață mai bună. O viață mai bună, în zilele noastre, înseamnă și derută sexuală. Recunosc, aici mă poticnesc. Am priceput ușor și fără nici o lezare a caracterului, homosexualitatea, dar mai am nevoie de timp să pătrund și acest aspect cu mintea. Am răbdare.

Lagărele au fost create de oameni ca noi. Nu ne permitem sensibilitatea în jurul subiectului, deoarece subiectul înseamnă lipsă de respect pentru viața celuilalt. Unii dintre noi n-au contat ca ființe umane așa că nu agreez sensibilitatea când vine vorba despre crimele și cruzimea umanității.

Femeile să strângă din fund și să suporte. Bărbații să-și crească o pereche de testicule și să suporte. Viața se suportă uneori. Cum alteori se trăiește cu bucurii, zâmbete, plăceri simple și fluturi.

Suportați!

Foto: Carmen Vulpea boemă