BIBLIA ÎNSEAMNĂ INTERPRETARE

De 7 mai, 2024 0 No tags 0

Duminică dimineață, într-o scurtă călătorie la Budapesta, o fugă de două zile, am deschis cartea lui Salman Rushdie, Cuțitul, Reflecții în urma unei tentative de asasinat. Mâine, la Cărturești, pe Mercy, o să aibă loc un dialog între Dana Crăciun și Gabriela Glăvan pornind de la acest volum. Mi-am propus să citesc câteva pagini. Nu-mi place să merg la asemenea întâlniri fără să citesc. De aceea particip rar la lansări de cărți. Până mâine la ora 18, ora evenimentului, o să sfârșesc cartea.

Am citit fără să respir, acaparată și năucită de propriile asocieri ale minții mele. Mi-am apreciat din nou ateismul ca atitudine în viață. Îmi este greu să înțeleg extremiștii. La fel de greu mi-a fost să pricep geometria și trigonometria. De aceea am abandonat. Aș putea să revin asupra matematicilor din curiozitate, dar n-aș putea să mă aplec asupra fundamentalismului.

Adevărat, am crescut într-o familie laică. Părinții nu s-au dus la biserică, dar au respectat, în baza educației primite, învățăturile ortodoxismului. Le-am respectat și eu până m-am lămurit, iar lămuritoare au fost relațiile de prietenie cu persoane din alte religii. În câțiva ani mi-a intrat în cap interpretarea. Religia înseamnă interpretare. Biblia înseamnă interpretare. Interpretarea provoacă discordie. În repetate rânduri m-am confruntat cu un soi de judecată discriminatorie. E firesc ca un ortodox să mintă, să înșele, să fure, să ucidă. Tânără și fără experiență, am apărat o perioadă ortodoxismul. Mi-e clar acum că apăram un fel în care am fost crescută. Neînțelegerile provocate de religie, învierea, duminica sau sâmbăta e zi de odihnă, aprinderea lumânărilor, îmbrăcămintea, m-au ajutat să trag o concluzie. Am inferat. Pentru mine baptiștii, adventiștii, catolicii, penticostalii, faptele lor particulare mi-au creat o părere generală despre religie. Greșit, firește! M-am scuturat de tot ce înseamnă și vrea să însemne religia.

Contează să fii o persoană care se străduiește să aleagă corect. Binele și răul alternează în viață. Nu ne definesc neapărat ca-n povești. Ne dau o direcție sau o credință după unii. Să crezi că putem mai mult, că suntem mai mult.

M-a năucit această carte. Abia aștept întâlnirea de mâine.

Abia aștept să vă văd.

SĂ-ȚI VEZI 80 DE ANI DE TREABA TA DEVINE OBOSITOR

De 3 mai, 2024 0 No tags 0

Este perioada din an cu o semnificație deosebit de importantă pentru credincioși. Le învie dumnezeul. A înviat acum câteva săptămâni pentru catolici. Mâine seară învie la ortodocși. Învierea pentru mine a adus o certitudine. Școlile n-ar trebui să predea o religie anume, ci istoria religiilor. La copii să ajungă des și constant informații despre binele comun, despre cum anume să ne ajutăm reciproc în ciuda diferențelor de mentalitate și cultură.

Mâine dimineață o să ne îndreptăm spre Budapesta, Făt Frumos, Mateiu și cu mine. Lăsăm în urmă tradiția și obiceiurile. Eu am renunțat cu ani în urmă să-i dau sens lumii pornind de la un dumnezeu care leagă și dezleagă. Nu e ușor. În primul rând rămâi fără o poveste de care să te legi de lumea întreagă. Nu poți să rescrii povestea sau să trăiești fără una.

La început a lipsit coerența. Cum mergi înainte dacă n-ai nici o explicație de unde vii? Așa m-am apropiat de cărțile de istorie. M-am hrănit cu informații și m-am ținut tare în fața poveștilor. M-au interesat dezvoltarea oamenilor, comportamentul acestora și puterea lor creativă.

Oamenii au capacitatea să încânte și să dezamăgească. Binele și răul au apărut ca descriere a ceea ce zace în noi. Nu e bine în lume. Nu e rău în lume. Noi le-am adus prin fapte, iar faptele au oscilat în funcție de mărimea capului. Capetele mai mici, creierul mai mare ne-au pricopsit cu conceptele de bine și de rău. Le-am proiectat în afara noastră.

Mi-e greu să-mi imaginez o lume fără lanțurile religiei. Cu părere de rău, mulți dintre noi au nevoie de povestea nașterii și învierii. Să-ți vezi 80 de ai de treaba ta devine obositor. În fiecare zi din viața ta să-i dai un sens vieții? Fără un plan al unei puteri nemăsurate? Obositor, neliniștitor, înfricoșător, șocant.

Poveștile ne calmează, ne adorm în fiecare seară. Mergem la culcare liniștiți. Cineva are grijă de noi. Ne mai ceartă. Ne mai pedepsește. Dar nu suntem singuri.

Singuri respirăm și singuri murim. În timpul vieții construim o familie în jurul nostru. Pentru mine e suficient să-mi suport viața și să o înfrumusețez.

Cu aceste gânduri vă urez zile introspective. Învățați-vă să vă complimentați, apoi să vă criticați pentru a vă ierta, iar la final să vă recompensați. Trăiți înfrumusețând. Muriți cu părere de rău. La revedere tot ceea ce știți! Cum să nu fie sfâșietor?!

Foto: Lorena Dumitrașcu

O FEMEIE FĂRĂ VÂRSTĂ – BIANCA GRANIERI

De 30 apr., 2024 0 No tags 0

Duminică seară am ieșit în oraș. Am acceptat invitația Biancăi Granieri de a celebra nașterea, o naștere, firește, a ei. Nu comentez despre vârstă. Cine mai ține socoteala anilor după 35 de ani? Începem să numărăm vise, amintiri, întâmplări, senzații, momente. Toate astea nu au ani. Alcătuiesc un tabel periodic personal al unei persoane. Ce număr atomic are exaltarea respirației tăiate în Portofino? Care e masa atomică a unui apus în Zanzibar? Ce număr atomic are o noapte fierbinte în Lisabona? Continuați.

Bianca Granieri nu este legată de o vârstă, ci de o provocare intenționată a realității. Tocmai de aceea discuțiile purtate în cele câteva ore petrecute pe barcă, pe malul Begăi, au desfăcut legături închise în minte. Au revenit în centrul atenției. Mi-am amintit de o doamnă din copilăria mea, o femeie blondă care a refuzat uniformizarea și anonimatul într-un oraș cotropit de adevărurile incontestabile ale religiei. Doamna a trăit fiind. Știți ce înseamnă asta la Schela, un cartier pe hârtie și sat în mentalitate de la Severin? Înseamnă dat de coate, râsete, batjocură, devalorizare, minimalizare. Îmi amintesc părul ei blond pieptănat în sus a la Brigitte Bardot, un machiaj strident și hainele bătătoare la ochi prin lipsa kaki-ului din perioada comunistă. A fost o femeie curajoasă. Să trăiești după capul tău în unele locuri și în unele timpuri este același lucru cu a merge să lupți pe front doar ca să oprești un glonț.

La Timișoara putem să țesem o iluzie a libertății. Te înconjori de câteva persoane, te îndepărtezi rar de centru și călătorești des. Ajungi să crezi că trăiești în Europa. Duminică am râs, am sorbit margarita și am admirat femei într-o Europă liberă, populată de femei sclipitoare.

Femeile astea reprezintă o adevărată putere, energia lor ar putea face o diferență în orașul ăsta. Din păcate funcționăm în grupuri intangibile. În fiecare an, Bianca reușește o alăturare. Stau femeile pe același loc. Oamenii de știință au descoperit cum să rupă un nucleu în două, dar nu-i văd capabili să le vină de hac femeilor. Aceasta este o glumă. Râdem înainte de toate.

Duminică m-am simțit extraordinar. Am uitat să mă simt bine fără să verific telefonul, fără să stau cu gândul la copii. Revin pe drumul bun, iar începutul a fost cu sentimente calde, discuții despre artă, oameni bogați, îmbrățișări și un apus de soare.

Noroc, Bianca Granieri!

FEMEILE SINGURE DE 40 DE ANI ȘI DATUL LA O PARTE

De 23 apr., 2024 0 No tags 0

Dacă aș fi o femeie singură la 40 de ani.
Ar putea fi un titlu.
Ar putea fi un fapt real.
Sunt o femeie de 40 de ani cu partener și doi copii. Lumea femeilor singure este departe de realitatea mea. Mai admir uneori un Casanova. În special mă opresc asupra a ceea ce ochii mei văd, trupul. Rar întâlnești un Casanova de 40 de ani cu un trup îngrijit. Majoritatea își împing burțile în față, defilând cu cea mai la îndemână plăcere, mâncatul. Statistic, dacă s-ar fi efectuat o evidență, bărbații îngrijiți, supli și cu abdomen s-au născut în apropierea anului 1995.

Dacă aș fi o femeie singură la 40 de ani și aș ieși în oraș cu fetele, iar la masa vecină aș observa un tânăr de 29 de ani, nu mi-ar trece prin cap nepotrivirea de vârstă. Probabil m-ar deranja homunculul acela de la interior cu o remarcă legată de timpul scurs de la nașterile fiecăruia, dar nu l-aș băga în seamă. I-aș da dreptate. L-aș asculta. Tot nu m-ar convinge.

Ce anume să însemne asta? Înseamnă că liceul nu se joacă cu grădinița. Funcționăm pe categorii clare de când ne ridicăm pe cele două picioare. Atunci de ce mintea nu ține pasul? Din experiența personală și din observațiile asupra celorlalți, am dedus că mintea nu răspunde timpului și spațiului. Rămânem fiecare la o anumită vârstă și cu aceea murim. Eu nu o să îmbătrânesc niciodată, conștiința nu o să îmbătrânească, trupul deja mi-l resimt.

Încremenesc o secundă când copiii și adolescenții mă salută timid și caută să iasă repede din câmpul meu vizual. Mă zăpăcesc câteva secunde când tinerele îmi vorbesc la persoana a II-a și admiră ceva la mine. Zâmbesc înapoi tinerilor seducători. Reacționez. Fericirea în relație, cât se poate măsura si pricepe în cuplul modern, nu-mi este străină. De aceea mulțumesc seducătorilor care se opresc asupra chipului meu. Îmi iau flatarea și o depozitez în rezervorul stimei de sine. Nu-i permit să scadă.

Dar dacă aș fi o femeie singură de 40 de ani și m-ar atrage un tânăr de 29 de ani? Cum aș proceda atunci?! Mi-e teamă că ar fi imposibil de acționat fără conștientizarea războiului pierdut. De aceea femeile de 40 de ani să coopereze cu tinerii pentru o colaborare de scurtă durată. Povestirile aparțin acestor situații, romanele fluviu se scriu în prima parte a vieții.

La adăpostul și confortul relației, nu este necesar să mă dau la o parte. Să fac loc tinereții. Femeile singure însă practică rațional sau forțat datul la o parte. Nu mi-e clar dacă acest fapt constituie un factor de stres sau aduce mai mult cu lejeritatea specifică ignoranței. Pentru stres, contactați un terapeut. Pentru ignoranță, deschideți o carte. Distrageți-vă atenția de la povești de dragoste cu tineri de 29 de ani.

Mintea nu conștientizează timpul, dar îi dă socoteală.

Pregătiți-vă viața ca ghiozdanul de școală, mai multe materii, mai multe direcții, mai multe încercări, un pachețel și puterea să-l cărați în spate.

CEL DINTÂI CARE IARTĂ. FRAGMENT

De 17 apr., 2024 0 No tags 0

Încă un efort va fi suficient să o găsesc pe mama? Mă simt epuizată. Ultimele șase luni m-au obosit teribil.
În mai am înmormântat-o pe mama. A răzbit în pandemie, dar la puțin timp după, s-a pricopsit cu embolie pulmonară. Era la bucătărie. Prepara niște ardei umpluți. Eu îi cerusem. Mi se făcuse poftă. M-a anunțat că i s-a pus un cârcel la picior. S-a așezat pe scaun. Am tras-o de degetul mare de la picior. În cinci minute s-a ridicat și învârtea în amestecul de carne de curcan, cu ceapă, țelină și orez. A doua zi dimineață m-a strigat de pe balcon. Își savura cafeaua. Mi-a cerut un pahar de apă. A amețit. Paharul de apă nu a apucat să-l mai bea. A leșinat. Am chemat salvarea, au internat-o dimineața, la prânz mi-au comunicat că are șanse de supraviețuire reduse. Seara au declarat-o moartă.
S-a petrecut rapid totul, dar nu m-am șocat ca prima dată. Tata a ajuns într-o seară răcit acasă. A doua zi nu mai putea să respire. Am chemat salvarea. În 2020 au intrat pe ușă doi asistenți echipați cu costume, niște combinezoane complet albe. Ne-am privit din spatele măștilor suspecți și înfricoșați. Eu poate mai înfricoșată din cauza informațiilor lipsă. Unde-l duc? Cum putem ajunge la el? Când o să primim vești despre el?
Veștile au venit rapid. A doua zi la prânz am primit un telefon de la spital. Tata decedase. Așa că în mai 2022, moartea mamei, a fost o repetiție la moartea tatălui din 2020. Amândoi au murit în mai, dar nu mă pasionează nici un fel de interpretare mistică. În luna mai 2022 am rămas orfană și tot în luna mai m-am pornit să-mi caut părinții biologici. Marta și Călin, amândoi morți și îngropați, dar fără pomeni făcute, m-au adoptat. M-au adoptat într-un final. Pe mine părinții biologici nu m-au dat spre adopție, ci m-au dat, m-au pus în brațele mamei mele, o femeie stearpă care nu putea să aibă copiii ei. Ei m-au primit și m-au ținut pe lângă casă. La 18 ani m-au adoptat. Am mers împreună să depunem actele.

O să notez așa cum îmi amintesc. I-am cerut Martei (o să-i zic Marta de acum încolo pentru claritate) să-mi povestească de nenumărate ori cum anume am ajuns la ei. Mă fascina în special lăsatul. Mama m-a lăsat la Marta. Mama și bunica m-au lăsat. Într-o marți după-amiază, abia prânziseră, iar Marta spăla vasele, s-a auzit soneria la ușă. A deschis Călin. Le-a poftit pe doamne înăuntru și a anunțat-o pe Marta. În jumătate de oră doamnele au plecat, dar coșul și bebelușa au rămas pe loc. Marta l-a chemat pe Călin de pe balcon. Fuma.

– Ce facem acum?

Călin s-a apropiat de coș. S-a îndepărtat în secunda următoare.

– Ies să cumpăr scutece. Are nevoie de scutec curat.

În lumina crudă și nesofisticată a pragmatismului am intrat familia Marec. Disperarea lor de a deveni părinți, doi ani încheiați de încercări nereușite pentru a da naștere unui urmaș, mi-a asigurat acceptare, protecție și iubire. Adică tot ce mi-au refuzat părinții mei, Marta și Călin mi-au oferit instant. Disperarea a rămas strâns lipită de ei. Au trecut de la neputința de a nu putea avea copii, la neliniștea de a nu mă pierde. De aceea în fiecare zi a vieții mele am auzit povești despre mama în burta căreia crești și mama care te îngrijește, te ia în brațe, te consolează, te învață tot ce știe, te ține de mână.

I-am strigat mama și tata. I-am strigat Marta și Călin. Niciodată nu m-au obligat la nimic. Mi-ar plăcea să cred că nu am profitat de disperarea lor, dar informația e alta. Am profitat, iar uneori mă bucura nesiguranța lor. Părinții mei nu m-au ales, iar eu la rândul meu nu-i alegeam pe Marta și Călin. Exersam puterea de a alege, dar oricât îi necăjeam nu schimba un fapt real. Eu nu fusesem aleasă. Eu am fost lăsată.

– va urma-

Foto: Lorena Dumitrașcu

MAI ÎNȚELEGE UN COPIL DE ASTĂZI AȘA CEVA?

De 16 apr., 2024 0 No tags 0

Poate când auziți Kafka imediat vă gândiți la o gânganie, la un proces sau la un castel. Eu una asociez fără efort.
Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se găsi metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.
Kafka și această frază de început țâșnesc din memoria noastră. În literatura română îl avem pe Creangă.

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești… Creangă și această frază țâșnesc din memoria noastră. Au devenit nemuritori. S-au insinuat în fiecare ființă umana cu un interes minim pentru literatură.

Doresc să vă atrag atenția asupra forței pedagogice din opera lui Kafka. M-a impresionat peste măsură. Relația cu tatăl, Kafka cu tatăl lui și eu cu tatăl meu, a prilejuit o trauma bonding. I-am înțeles frica fără explicații. Pentru înțelegerea operei m-au ajutat cursurile cu Gabriela Glăvan.

După Metamorfoza, Procesul și Castelul, i-am citit Scrisoare către tata. Am simțit că-l iubesc. De fapt l-am compătimit. Și l-am invidiat pentru înclinarea înnăscută pentru scris. Descrierea banalităților din viața de familie m-a umplut de neliniște. Am citit despre o situație. M-am fâstâcit. M-am liniștit. Când descoperi frați întru ale suferinței lași garda jos. Nu te mai aperi. Ne atingem capetele. Zâmbim. Ne ținem de mână. O greutate se ridică de pe trupul strivit de copil. Autoritatea tatălui strivește trupurile mărunte.

Azi am citit o altă descriere despre banalitățile din familie, despre apucătura tatălui de a reproșa copiilor că nu știu ce este o viață grea. La un moment dat m-am desprins de lectură, m-am desprins de pe canapea, de tot ceea ce reprezint și de tot ceea ce mă înconjoară. Într-o atemporalitate dementă m-am împăcat cu înșelăciunea vieții. Tatăl lui Kafka, tatăl meu, la peste o sută de ani distanță, gurile lor au rostit același discurs. Cine mai știe asta în ziua de azi! Ce știu copiii! Nimeni n-a pătimit atâta! Mai înțelege un copil de astăzi așa ceva? Găsiți fragmentul în întregime în Caietul IV din Jurnal.

Absurdul lui Kafka s-a împrăștiat ca puful de păpădie. Măreția scrisului s-a estompat în trupul mărunțel. Vitalitatea descrierilor s-a destrămat în empatie. Kafka mi-e frate de suferință. E altfel să citești un autor pe care simți că-l iubești. Ochii s-au acoperit de amintirea lacrimilor vărsate. Am plâns mult. M-am învelit cu lacrimile și mi-au ținut de cald.

E cald în mine. E și Kafka acolo, e ditamai grupul de susținere.

Foto: Lorena Dumitrașcu

DE CE E RĂU SĂ FII CURVĂ?

De 15 apr., 2024 0 No tags 0

Săptămâna are șapte zile. Luni, marți, miercuri, joi și vineri mergem la serviciu, la școală, la grădi, scriem. Eu scriu pentru a pune bani în pușculița lui Mateiu. Sâmbătă și duminică petrecem în familie. Litania asta se aude în fiecare dimineața în mașină în drum spre școală, litania și The Weekend.

Sâmbătă și duminică desfășurăm activități în oraș și pe lângă oraș. Duminică ne-am îndepărtat de oraș. S-au ciocnit lumile, lumea noastră cu lumea mare. Pe mine m-a izbit cuvântul curvă. Într-o dispoziție evident relaxată m-am întors și am întrebat: De ce este rău să fii curvă?

Azi m-am dus la dicționar și am căutat cuvântul.
1. Femeie care duce o viață desfrânată. Traducere, îi place și o bucură actul sexual. Aceeași întrebare. De ce este rău să fii curvă, dacă curvă înseamnă să te bucuri de actul sexual?
În prezent organele genitale și actul sexual încă provoacă disconfort și îngrețoșare. Actului sexual îi datorăm magia vieții, copiii, dar nu ni-l putem însuși ca pe ceva firesc.

2. Prostituată. Aici nu o să comentez. Să nu confundăm meseria cu plăcerea.

3. Femeie care întreține relații sexuale în afara unei căsătorii. Pfui! Urlă încornorații din cercul imaginat de Dante. Nu mă interesează emoția incontrolabilă. Există căsnicii în care partenerii nu mai întrețin relații sexuale. După un an de zile, după doi ani de zile de contact zero, ce valoare mai au jurămintele și de ce o femeie se numește curvă dacă își caută satisfacția în brațele altui bărbat?

4. Om cu două fețe, ipocrit, josnic. Aici avem de-a face cu o jignire adresată unei persoane indiferent de gen. Bărbatul e curvă dacă minte, înșală, trădează.

De ce e rău să fii curvă?
Ca femeie, îmi place și mă bucur să transpir așternuturi. Sexul deține forța să înfrumusețeze viața, să o intensifice, să o umple de magie. Doar să învățăm să-l practicăm corect și cu cine ne potrivim. Un partener nepotrivit transformă instant sexul în coșmar.

Nu e deloc rău să fii numită curva ca femeie. E al dracului de rău să fii idioată, incultă, ignorantă, nespălată, plictisitoare. Organele genitale și sexul n-ar trebui să ne insulte. Persoanele educate, fie femei, fie bărbați nu atacă în felul acesta o femeie. Mințile obtuze o fac.

În dormitor, în pat, în brațele partenerului fiți orice, faceți orice. Nu așteptați să tânjiți după orgasme de nici un fel. Îngrijiți-vă și mintea. Citiți! Iubiți-vă și citiți!

Foto: Lorena Dumitrașcu

EFORTURILE ȘI CONTRIBUȚIILE CELORLALȚI ÎN FAMILIE

De 12 apr., 2024 0 No tags 0

Sunt părinții mei. Am ajuns la vârsta părinților mei. La 40 de ani tata lăsa să curgă pe din afară autoritatea. Nu faci! Nu pleci! Nu ai voie! Cele mai intense și marcante amintiri s-au petrecut când mama și tata aveau această vârstă.
I-am urât. Pe el pentru autoritate și agresivitate, pe ea pentru supunere și umilire. Imediat după ură, urma vinovăția. Cum să-mi urăsc părinții? Puteam să-mi justific sentimentul în ceea ce privea comportamentul tatălui, dar am eșuat să-mi justific sentimentul pentru comportamentul mamei.

Întoarce obrazul, privește în jos, nu răspunde. Să fie bine. Așa a considerat ea că se răspunde unui bătăuș. Nu ne-a fost bine niciodată, dar am supraviețuit.

Am ajuns la vârsta părinților mei. Defulez în continuare pe blog și scriu despre mine. Posibilitățile talentului meu literar le-am risipit în texte scurte pe blog. Să scriu ceva în genul Harry Potter n-am reușit. Tatăl Marei în special a încercat să mă ghideze în direcția fantasy. Poți, Dunia, poți! El tot a sperat să-mi producă creierul sinapsele speciale pentru independența financiară. Am fi plătit la jumate, de exemplu, aparatul dentar al Marei. Nu s-a întâmplat.

Cât din părinții mei sunt? Am vârsta, dar situațiile de viață m-au înjumătățit. Asta înseamnă jumătate de bătăuș? Bătaia nu constituie mijloc de educație. Refuz cu mintea și cu trupul. Tremur când îmi amintesc bătăile aplicate mie.

Mara plânge dacă mă uit urât la ea. Jumătate de bătăuș. Mateiu mă trimite la gunoi dacă îl ameninț cu o palmă la fund. Jumătate de bătăuș. Dar cealaltă jumătate în ce s-a transformat?

Să mă numesc idealistă? Jumătatea idealistă speră la o relație funcțională cu copii. Să nu le trezesc sentimente de neliniște și dezgust când îmi anunț vizita. Să ne bucurăm de companie. Să râdem. Să călătorim. Să ne suportăm pe același loc la anii maturității lor.

Prea multe familii descriu acest scenariu. Familiile fericite, statistic, se înscriu la categoria eșantioanelor mici, așadar, irelevante pentru lumea largă. Dar vreau să mă înscriu în cursa familiilor fericite. Începutul, vi-l spun și vouă, constă în a le recunoaște celorlalți membrii ai familiei eforturile și contribuțiile.

Le recunosc eforturile taților pentru educație. Copiii studiază la Montessori. Recunosc. Apreciez. Încercași și voi.
Observați cum se schimbă dinamica. Anunțați-mă.

Și râdeți înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu

SE TERMINĂ OARE TINEREȚEA ÎN VÂRFUL NASULUI?

De 10 apr., 2024 0 No tags 0

Venirea primăverii mă obosește întotdeauna. De aceea am trecut pe vitamine. Par că m-am dres în ultima săptămână. Am început și Jurnalul lui Kafka. Am partener de suferință. Dacă uneori vi se întâmplă să căutați parteneri de suferință în literatură, puneți mâna pe Kafka sau Blecher. Mergeți la sigur. Mă simt înțeleasă în trădarea corpului cu Kafka. Să nu mai vorbesc despre felul în care scrie, ajunge să te obsedeze.

Se termină oare tinerețea în vârful nasului și tot de acolo începe moartea?

De câteva zile rumeg la această frază. Cum i-o fi venit alăturarea dintre vârful nasului, tinerețe și moarte? Ce anume, în acele vremuri, îi influența gândirea să născocească asemenea asocieri? Activitățile zilnice din ultima lună m-au infectat de griji financiare. Schimbăm ușile la apartament, schimbăm gresia la baie, iar creativitatea mi s-a suspendat. Nu creez. Mă perpelesc.

Oare mai ajung de ziua mea, așa cum mi-am propus, la Copenhaga? Oare anul acesta mai găsesc să aloc o parte din buget pentru investiția în artă? Cât să investesc? 1000-2000 mii de euro? Câte pagini să scriu în manuscris pe săptămână? O să mai scriu sau o să abandonez? Ce nuanță de alb să folosesc pentru gresia din baie? Zece pagini în manuscris? Încerc o amorsare. Să pun în practică ce citesc la Daniel Kahneman. Interesul meu este să scriu, să duc până la capăt ideea ce mi se învârte în cap de câțiva ani deja.

Articolele de pe blog îmi întrețin iluzia scrisului. Defulez în special nimicurile. În lipsa unui terapeut, m-am cârpit sufletește cu regurgitări metaforice. N-am depus efortul introspecției. Emoțiile n-au crescut în intensitate și m-am păstrat aproape sănătoasă la cap.

Ce faceți pentru a rămâne sănătoși la cap și cât credeți că sunteți influențabili?

Foto: Lorena Dumitrașcu

OMUL CARE MI-A ATRAS ATENȚIA – DIANA CIUPAC

De 8 apr., 2024 0 No tags 0

Anul trecut am achiziționat un tablou de Uliana Gujuman. O acțiune absolut nouă pentru mine, căci am crescut cu un artist în familie – pictorul Gheorghe Mosorescu -, dar mi-a lipsit educația investiției în artă. Cât trăim în lumea asta este nevoie să ni se atragă atenția într-o direcție sau alta. Cineva să ne atragă. Pentru investiția în artă, omul care mi-a atras atenția se numește Mirela Vlăduți.

Tot anul trecut am mai suportat o RE-atragere. Este vorba despre aur. Până la liceu am purtat tortițe de aur. Ani la rândul n-am primit permisiunea să le dau jos din urechi. L-aș fi dat, oh ce le-aș mai fi dat! Mie îmi plac cerceii mari, cât mai mari. De aceea am admirat întotdeauna bijuteriile țigăncilor. Asocierea cercei mari și țigancă s-a insinuat fără să prind de veste. Deseori am complimentat femeile țigănci pentru cerceii lor.

La liceu am dat jos tortițele. M-am îndrăgostit iremediabil de argint. Diversitatea combinată cu accesibilitatea prețului argintului au întreținut fluturii îndrăgostelii. Poveștile despre cocoșeii de aur ai familiei mă umpleau de nostalgie dureroasă, dar am suportat durerea și nu am revenit la tortițe. Ascunși în podul casei, acești cocoșei au ieșit câte unul pentru a împodobi urechile copilelor și nepoatelor. Vremurile nesigure și periculoase din comunism au obligat-o pe bunică-mea la un aranjament neprofitabil cu meșterii aurari din familie. Și-au făcut o prea mare parte. Nimic nou în lume, necinstea și lăcomia apar în toate poveștile.

Tortițele le-am schimbat un deceniu mai târziu. Avertismentul mamei, să am grijă ce aur primesc la schimb, mi-a trecut pe lângă urechi. Pentru mine cocoșeii au fost o poveste. Nu mi-am tulburat avântul și entuziasmul de la 20 de ani cu carate și puritate.

O altă poveste despre aur s-a scris în timpul scurs de la 20 de ani la 40 de ani. Diana Ciupac mi-a atras atenția asupra aurului. În pandemie mi-am comandat un lanț cu un pandant. De la gât îmi atârnă harta lumii pentru alinarea sufletului de călător. De atunci am început să urmăresc bijuteria GIA. Într-o zi mi-au picat ochii pe un model de cercei mari de aur, iar în altă zi i-am comandat. Între timp am aflat cum anume au fost realizați. Diana a măsurat cu liniarul de unde și până unde și-a dorit să aibă cerceii. A desenat modelul, o inimă, hașurat ca să indice inima plină, fără tăieturi, fără decupaje. Tehnicianul a priceput zona fircălită ca model în sine și nu ca indicație de acoperire cu hașuri a unei porțiuni de desen. O eroare de judecată care, în aceste circumstanțe, a prilejuit un prototip perfect. Modelul face parte din colecția Geometrica, o colecție realizată, pregătită, crescută și îngrijită de Diana. Povestea cerceilor lungi, Amour se numesc, au încheiat ciclul de reacție la tortițe. Contează să-ți dai consimțământul și să-ți fie luată în considerare părerea.

Azi port cercei de aur din plăcere, o plăcere redescoperită cu ajutorul Dianei.

Foto: Lorena Dumitrașcu