Despre matematică

De 13 dec., 2021 0 No tags

Mă trezesc dimineața. Începe ziua. Bla, bla, bla. Se face seară. Am un nou moment preferat. La zece, Mara se retrage la somn. Merg la ea în cameră, o scarpin pe spate, o învelesc, o pup. Mă retrag. Sting lumina, iar atunci mă lovește liniștea. Acela este noul meu moment preferat. Mă așez în pat. Iau laptopul în poală. Încă îmi place acest cuvânt la nebunie. Poală.

Deschid blogul. Deschid să scriu. Nimic. Nu mi-e frică de ecranul alb. Pot să mă holbez la el minute în șir. Doar că nu-mi amintesc. Peste zi am cel puțin trei subiecte despre care nu pot scrie. Mateiu se cațără, trage, cercetează, explorează. Îi construiesc inteligență. E mai tot timpul desculț. Mai tot timpul mi se atrage atenția că e desculț.

Seara pot scrie. Mateiu doarme. Nu dau de nici un subiect. Plus că orice aș încerca să notez aici, într-un fel sau altul ajung la copii. Asta e viața mea acum, plină de copii. Sunt capabilă să schimb orice discuție și s-o aduc la copii. Sunt ca un terorist. Silesc oamenii să mă asculte vorbind despre copii.

Iar de la copii, trec la împărțirea lumii. Lumea se împarte clar între democrație și comunism, între Washington și Moscova. America suspectează că în spatele Chinei e Moscova. Moscova nu suspectează, e suspiciune. V-ați întrebat cum ar fi arătat lumea sau cum ar arăta lumea cu Moscova la putere?

De la democrație și comunism trec rapid la spațiu. Mă curtează din nou nimicul. E aici. Îl simt. Caut filme despre spațiu. Am vizionat Interstellar. Mi s-a făcut frică. Spațiul mă fascinează și mă înfricoșează în aceeași măsură.

Mi-am dat seama că astă seară nu mi-am făcut ceaiul. Păcat, mama! Mi-ar răspunde Mara dacă am dialoga despre. O să închei. Nu am ce să povestesc. Vă rețin atenția cu ceva amuzant. Zilele trecute mă trezesc cu Mara că dorește să facem împreună exerciții la matematică. M-am uitat lung la ea. M-am uitat și mai lung la caietul cu pătrățele. Am râs cu hohote. Îngrozită fără motiv, pătrățelele au ieșit din viața mea, i-am recunoscut: Mara, eu am terminat cu matematica. Să nu mai văd, să nu mai aud. E treaba ta ce relație dezvolți cu matematica, dar eu nu pot și nu vreau să te ajut.

Acum am încheiat.

Foto: Bogdan Mosorescu

Femeile vorbesc prea mult de sentimente

De 10 dec., 2021 0 No tags

Am 38 de ani. O spun. O scriu. Se vede. Se simte.
De 19 ani am plecat de acasă. De vreo 10 ani am început să muncesc la mine. Totul a început cu Freud, Introducere în psihanaliză.  În ultimii trei ani m-am împăcat cu mine. Îmi place de mine. Știu cine sunt. Știu cum sunt. Și știu mai ales cum mi-ar plăcea să fiu.

Cumpără Freud de aici:

→  Editura Trei

Cărturești 

Între adolescență și maturitate, am adunat experiență ca orice persoană. În plus, față de unii, am analizat. Mizeriile mi le-am cercetat obsesiv. De ce am înșelat? Pentru că așa am văzut în familie?! Nu cred. De ce nu m-am simțit o nemernică a doua zi?! Pentru că nu m-am simțit. Eram la chiuvetă, o chiuvetă din cămin. Spălam. Am ridicat ochii și m-am privit în oglindă. Nu m-am întrebat cu voce tare că nu eram în nici un film. M-am întrebat în gând. De ce nu mă simt o ticăloasă? Am ridicat din umeri. Am terminat de spălat. Mi-am văzut în continuare de viața mea pe cale să se complice de studentă. Din acel moment am încurcat, am încurcat, am încurcat. Încă mai descurc.

Bravez uneori că o să fiu o babă singură. Tatăl Marei, dacă mă aude, mereu îmi dă replica. N-ai stat în viața ta singură. Are dreptate. N-am stat. De la 18 ani am trecut din relație în relație. Mereu am avut prieteni singuri și despre ei o să vorbesc în continuare. În primul rând le mulțumesc. Pun accent acum pe prietenii mei bărbați la care nu am renunțat pentru că o femeie și un bărbat nu pot fi prieteni sau pentru că nu se cuvine. Mi se rupe de toate astea.

Le mulțumesc prietenilor mei bărbați că mi-au permis accesul la gândirea lor. Dacă într-o zi o să scriu o carte, o altă carte, m-am făcut deja de rușine cu două, lor o să le datorez caracterele masculine.

Am prietene singure. Am prieteni singuri. Vârsta e cuprinsă între 35 și 45 de ani.
Prietenele mele singure își găsesc greu parteneri. Prietenii mei singuri își găsesc greu partenere. Ce zic unii? Ce zic alții.

Doamnele mele, de la mai mulți bărbați am auzit același lucru. Femeile vorbesc prea mult de sentimente. Femeile vorbesc prea mult.
Domnii mei, de la mai multe femei am auzit același lucru. Nu-mi răspunde la mesaje. Nu sună înapoi.

Pare că urmăresc un meci din primele rânduri. Prieteni buni îmi povestesc despre întâlniri ratate, gândiri eronate, purtări primitive, caractere plictisitoare. Purtările se pot corecta. Caracterele se pot îmbunătăți. Să schimbi gândirea cuiva este greu. Și de ce s-o faci la vârsta noastră? Nu o faci. Pentru că ai obosit. Prietenele mele au obosit. Prietenii mei au obosit. Eu din margine am obosit.

Concluzionez că a fi tu însuți poate fi și o mare porcărie.

Foto: Bogdan Mosorescu

Deasupra dorinței

De 8 dec., 2021 0 No tags

Mi-e capul plin de Levov Suedezul, de războiul din Vietnam, de mănuși de piele de femeie, de probleme de familie, de încrâncenări religioase.

Cine recunoaște personajul? Cine e Levov? De ce scriu despre?

Pentru că atunci când citești un scriitor ca Philip Roth și aspiri și tu la un loc în lumea asta, te apucă rușinea. Exact, mi-e rușine. Mi-e rușine de când m-am apucat de citit. Asta nu m-a oprit din scris. Habar n-am încotro aș apuca-o dacă într-o zi aș închide blogul.

Citesc și-mi modelez gândurile. Poveștile m-au salvat de la a fi o fată și în prezent o femeie banală. Nu m-au calmat, mi-aș fi dorit. M-au potolit. Mi-au întârziat reacția. M-au ridicat deasupra dorinței. Îmi doresc realizări și lucruri ca orice persoană pe lumea asta. Nu fac orice pentru a obține. Eșecurile le transform, iar lipsurile le suport. Să fiu sclavă și limitată nu accept.

Am 38 de ani și sunt un copil fericit. Am mai spus-o. Poate vi se pare puțin, dar e colosal. Vă provoc. Căutați copilul din voi. Cum e?

Copilul e…

Foto: Bogdan Mosorescu

Depinde exclusiv de femeie dacă mai tace și mai suportă

Dacă aș mai dispune de timp. Nu dispun. Dacă aș dispune, m-aș angaja undeva să spăl vase și altundeva să dau cu aparatul cu aburi. În timpul acestor două activități îmi merge mintea strună. Se potrivesc cuvintele. Se adună. Se îngrămădesc. Nu mă poticnesc cu introducerea. Introducerea e ultima mea grijă. Curg propozițiile ca apa la robinet. Creativitatea pufăie ca aburul sub presiune.

Dacă m-aș așeza atunci la laptop. Așa îmi zic întotdeauna. Dacă m-aș așeza acum, nu aș mai pierde 15 minute cu introducerea. Nu aș mai șterge. Nu aș mai reveni. Nu aș mai schimba direcția textului sau măcar ar avea una.

Ieri am mai tras o concluzie. Venim cu programe din familie. Ne trăim viața cu convingeri luate de-a gata. Bla, bla, bla. Nu sunt sinceră. Unii vin cu programe. Alții trăiesc cu convingeri luate de-a gata. Eu m-am îndoit de tot și toate. Eu l-am citit pe Freud și m-am scuturat de prejudecăți.

O să reiau tonul personal.

În relația mea cu Făt Frumos am concluzionat că el poate fi tatăl lui, dar eu cu siguranță nu sunt mama lui. Eu pot fi tatăl meu, dar el nu este mama mea. Nu înțelegeți?! O să vă explic. Într-o relație ne cărăm părinții, iar unul domină în comportament. La mine domină tata. Iar când domină, îmi amintesc că Făt Frumos nu e mama să suporte o relație toxică până vin Mara și Mateiu să oprească devastarea sufletească.

Cuplurile au înțelegeri în funcție de vremuri. De aceea iubesc aceste vremuri. E greu să fii femeie și în prezent, dar depinde exclusiv de femeie dacă mai tace și mai suportă. Femeile care tac și suportă azi duc lipsă de educație. Lipsa educației mai ține femeia la cratiță. Educația îi pune o carte în mână. Lipsa educației mai permite replici ca E femeie, să nu știe să gătească o ciorbă!, sau E bărbat, să nu știe să schimbe o roată! Educația ne recunoaște parteneri, soldați pe același front.

Toate aceste gânduri au venit la chiuvetă. Mă inspiră și mănușile galbene, asortate cu aparatul Karcher. Și aici, la fel ca la cărți, comandați de pe blog, iar comisionul ajunge la mine.

Foto: Bogdan Mosorescu

3 autori cu care nu dați greș

De 4 dec., 2021 0 No tags

Care este scriitorul preferat? Mi-a venit întotdeauna greu să răspund. Și când am dat un răspuns, m-am simțit vinovată. Nu l-am menționat pe. Nu mi-am amintit de. De ce nu am zis și despre?!

Pentru că se apropie Crăciunul, iar Moș Nicolae e deja după colț, o să vă las trei nume de scriitori. Poate dăruiți cărți sau vă dăruiți cărți. Dacă o faceți, atunci vă asigurați momente pline de farmec. Cu ei puteți să fiți clișeul cu paharul de vin, papucii pufoși, șemineul, fotoliul confortabil. Cu ei puteți să picați într-un imaginar debordant care nu vă mai lasă să dormiți până nu terminați cartea. Cu ei puteți să sorbiți ceai și să duceți conversații închipuite. Cu ei nu dați greș.

Cine sunt ei?
Ei sunt:

1. Aldous Huxley
2. Ismail Kadare
3. Philip Roth

Vă urez lectură plăcută și mi-ar plăcea să-mi povestiți la care v-ați oprit. Dacă o faceți de pe blogul meu, din acest articol, un mic comision ajunge la mine. Mi-am propus să-mi schimb dulapul de pe hol cu ceea ce câștig de pe 2performant. Vă anunț când s-a întâmplat minunea. Click pe numele lor.

Să ridice mâna cine are haine de casă

Am avut o zi bună. O zi bună pentru mine înseamnă peste 50 de pagini citite dintr-o carte. O să sfârșesc în viitorul apropiat Pastorala lui Roth. Nu-mi doresc. E o carte care îți ocupă și îți schimbă gândurile. Asta se întâmplă când citești Literatură cu L mare. În loc să-ți meargă mințile la subiecte plictisitoare, în loc să faci din țânțar armăsar, în loc să intensifici situații neînsemnate, mintea te surprinde cu perspective.

Perspectiva ajută individul să trăiască în societate și în familie.

Am mai avut o zi bună pentru că am băgat un curcan la cuptor. De la Roth, am ajuns la hainele de casă și la Kobo Abe. Mi-am scos mănușile pentru că mă mânca nasul. Spăl vasele cu mănuși. Joia a rămas pentru manichiură. Doamna mea unguroaică cu care am lucrat la bibliotecă a murit, dar doamna mea trăiește prin mine. Am cap, mâini și picioare. Am păr îngrijit, manichiură și pedichiură de asemenea.

M-am scărpinat la nas și m-am privit în oglindă. Hernia ombilicală mi-a umblat și la garderobă. Forma corpului a acaparat-o, iar eu mă împotrivesc momentan prin veșmânt. Am purtat azi colanți și helancă. Când m-am zărit în oglindă mi-am zâmbit.

Unde sunt hainele de casă?

Am crescut cu haine de casă și haine bune. Hainele bune nu se purtau niciodată în casă. De Revelion primeam dezlegare de la mamanu. Îmi amintesc și acum un Revelion la care am avut permisiunea să port, pe lângă hainele bune, și o eșarfă de mătase galbenă. Oh, ce dispoziție mi-a creat eșarfa în ciuda treningului, bun de altfel, de școală, la care am asortat-o. În noaptea aia asta a contat, treningul, eșarfa și salata boef, toate galbene, toate speciale, toate prețioase prin raritate.

Am citit, am gătit, am spălat vasele în haine. Punct. Nu haine de casă, nu haine bune, în haine. Am eliminat apucătura asta de oameni săraci. Nu mă dau banii afară din apartament, și când mă dau, mă dau cu oferte pe Booking, dar nu vreau să mai aud de haine de casă, de parfumuri ieftine, de poliester și hârtie igienică prin care îți iei singur amprentele.

Mă străduiesc și cu mamanu. O complimentez când iese pe ușă și lasă în urma ei o dâră de parfum. Îi fac cunoscut faptul că-mi place enorm de ea când poartă adidași, blugi și sacou cu dantelă. Dar ea mai insistă cu hainele de casă, iar eu năpustesc pe ea cu Kobo Abe. În cartea aia femeia nu a mai lăsat bărbatul să părăsească locuința. În viața noastră, mamanu a găsit într-o zi poarta încuiată. Așa s-au despărțit ai mei. Am râs. Mamanu toată viața a pus deoparte, a păstrat, s-a mulțumit cu puțin. La bătrânețe a părăsit casa cu ce s-a îmbrăcat dimineața când a plecat la serviciu.

La dracu cu moderația. Eu susțin asta.

Mamanu a divoțat într-un fel, Sorin Oncu a murit peste noapte, prietenia mea de-o viață a sfârșit în cel mai penibil clișeu. Cunosc și recunosc o viață, viața pe pământ și viața acum.

Acum vreau să mă îmbrac după cerințele ochilor, iar ochii cer frumusețe peste tot, inclusiv acasă, inclusiv la bucătărie.

Foto: Flavius Neamciuc

La mulți ani românului care zice mulțumesc și poftim

Am și eu o urare de făcut azi.

La mulți ani românului care zice mulțumesc și poftim, citește istorie, aruncă gunoiul la coș, mătură în fața casei sau blocului, își sună părinții, dar nu-i scuză pentru bătăile din copilărie, vorbește cu copiii despre sex și susține educația sexuală în școli, votează, își îngrijește animalele și nu le lasă să împută curtea sau apartamentul, plantează copaci dacă are ocazia, își face timp pentru prieteni, râde înainte de toate, are habar de binele comun și de regulile jocului în care competiția economică menține sărăcia, merge desculț, face drumeții cu gunoiul în rucsac, respectă muntele și viitorul călător, lasă nostalgia satului românesc deoparte.

Rândurile de mai sus le-am scris pe facebook. Acum o să continui.

La mulți ani românului care își respectă partenerul, nu ridica mâna la copil, atrage atenția asupra încălcării legii (Nu purtați mască!, Câinele dumneavoastră s-a căcat în spațiul public!, Mucurile de țigară se sting la coș., Coada începe acolo! etc), respectă regulile și în țară, cumpără local, donează sânge, donează pentru spitale, vizitează muzee, aleargă pentru sănătate, își ajută vecinul, scrie mesaje personalizate de aniversări și sărbători, își vizitează bunica la sat sau la azil, fumează marijuana, coace prăjituri, călătorește pentru drum și experiență, suportă critica, nu o ia personal sau o ia personal când e necesar, își învață fata să se apere și băiatul să accepte un refuz, nu ia antibiotice după ureche, ascultă doine, vizionează filme clasice, merge la teatru, tace, ascultă, vorbește, acționează.

La mulți ani acestui român!

Continuați.

De ce trecem cu vederea infidelitatea

Mă întreb. Vă întreb. Infidelitatea mă califică să vorbesc despre problemele în cuplu? M-am gândit enorm la acest aspect. M-am gândit atât de mult că aproape m-am înscris la un curs de dezvoltare personală. M-am oprit, dar nu sunt sigură că nu o să aplic până la urmă cererea.

Am înșelat și am fost înșelată.

Când înșală un bărbat nu e bine. Când înșală o femeie tot nu e bine. Genul nu are nimic de-a face cu trădarea și minciuna. Că reiau acest subiect, infidelitatea, ține de vârstă. Mi-au adus anii o potolire în sentimente.

Știți, eu am crezut în Făt Frumos, în unicul, splendidul, curajosul Făt Frumos. Destul de repede m-am prins cum stă treaba. Făt Frumos există, dar Făt Frumos e compus. De aceea trăiesc azi povestea prințesei cu un final fericit. M-am înconjurat de calitățile și defectele bărbaților. Le-am separat comportamentul de persoană. Le-am judecat purtările. Aici am înjurat cum am auzit pe stadion sau pe câmp când mergeam cu caprele. Le-am protejat persoana. Oamenii sunt complicați și e necesar să privim dincolo de evaluări simpliste ca rău și bun.

În liceu, prezența conflictuală și pasiunea m-au transformat într-un erou care avea puterea să treacă prin pereți. Nu concepeam infidelitatea. Într-o zi am zărit din depărtare iubitul unei prietene sărutând o altă fată. M-am așezat în mijlocul străzii. Mașinile mă claxonau. Un șofer a urlat la mine. Nu m-am mișcat din mijlocul străzii până când hărmălaia nu i-a atras atenția iubitului prietenei. Atunci am ridicat mâna. I-am zâmbit și am fluturat un salut regesc.

Contrar principiului, am înșelat când s-a ivit prima ocazie. Ceea ce mă face să cred că nu eu m-am opus infidelității. Poveștile de dragostea din capul meu m-au derutat. Poveștile se încheie cu nunta de trei zile. Poveștile nu dezvăluie discuțiile care apar după nuntă provocate de părinți și de bani. Poveștile nu insinuează că Făt Frumos s-a însurat ca să aibă copil. Poveștile nu conțin nici un indiciu că Ileana Cosânzeana e însărcinată cu altul. Poveștile rămân povești.

În viață ne trezim a doua zi după nuntă la fel cum ne-am trezit după majorat. Am așteptat. Am fremătat. A venit. A trecut. Nimic nu s-a schimbat.

Ieri am conversat scurt cu o prietenă despre relația ei cu un bărbat însurat. În liceu am stat în stradă ca justițiar, ca apărător, ca erou. În prezent stau și aștept să treacă. Infidelitățile trec ca anotimpurile. Cum trec variază de la persoană la persoană. Unii divorțează și procedează corect. Alții rămân împreună și procedează corect.

Diferența între îndrăgosteala din liceu și îndrăgosteala la maturitate este că am învățat să trăim cu durerea. Doare, doare, doare. Te dregi cu o masă copioasă. Doare, doare, doare. Te amăgești cu un cadou scump. Doare, doare, doare. Unii mai fac un copil.

Între aceste dureri îmbătrânim și asta e viața.

Foto: Bogdan Mosorescu

De ce sunt împiedicați adulții?!

De 29 nov., 2021 0 No tags

Mateiu a început să se ridice în picioare. Nu o să vă povestesc despre asta. Dar noua lui abilitate și cartea citită, Educația Montessori în primii ani de viață, m-au ajutat cu o presupunere.

Așă că.
Presupun că mulți copii, adolescenți și adulți sunt împiedicați deoarece nu li s-a permis să se miște liber când erau ca Mateiu. Mateiu a adunat nouă luni pe pământ. În această perioadă, ființa umană cucerește fizic spațiul înconjurător. Părinții, ca mamanu meu, cade copilul, dă-i șosete, are picioarele reci, se lovește, pică, nu permit copilului explorarea. Explorarea vine cu bum, pac, au!

Am eliberat cât am putut spațiul. L-am pregătit pentru o ființă umană curioasă. Mateiu studiază firimituri, sticle de plastic, ambalaje, linguri, capace etc. Jucăriile prea puțin îl atrag. De două zile pune mâna în față înainte să se arunce în fund. De la mișcarea asta, mi-au zburat gândurile la soră mea care are niște căzături monumentale.

Dacă mamanu și bunică mea nu au lăsat-o să exploreze?! Dacă?! Parcă nu m-aș întreba. Parcă aș afirma. Afirm. Părinții inhibă copilul. Unii adulți sunt slabi și din cauza atitudinii de cloșcă. Puteau fi puternici sau puteau să nu cadă din picioare, sau să alerge de parcă li se desprind picioarele de restul corpului.

Credeți că ar putea fi posibil?

Foto: Bogdan Mosorescu

Cu dosu-n sus și în relație

A doua oară deschid pagina pentru a scrie. Prima data m-am răzgândit. M-am blocat. Am văzut alb în fața ochilor.

E trecut de zece seara. Mara s-a retras în dormitor. Mateiu doarme lângă mine. E liniște. Vecinul se uită dimineața la filme porno. Mi-aș începe ziua. Aș fugi la bucătărie să pun de ceai. Să pornesc aparatul de cafea pentru miros. Să mă așez cu cartea în brațe să citesc. Să visez în fața hărții. Să plănuiesc excursii în care sunt șanse să nu ajung niciodată.

Mai bine dorm. Mâine nu o să fiu capabilă să parcurg nici măcar cinci pagini de carte, fie Pastorala, fie despre educația Montessori.

În fine. Dacă mi-am furat singură din orele de somn, vă las aici un scurt fragment din monumentalul Roth. Să nu aveți îndoieli sau ezitări. Citiți tot ce vă pică în mână de Roth.

Da, suntem singuri, cumplit de singuri, și întotdeauna ne așteaptă un strat și mai profund de singurătate. Nu putem face nimic pentru a scăpa de asta. Nu, singurătatea n-ar trebui să ne mire, oricât de surprinzătoare ar părea ea în fața experienței noastre. N-ai decât să te dai peste cap, dacă vrei, dar apoi n-ai să fii altfel decât cu dosu-n sus și singur, în loc să fii cu capul sus și singur.

În fine 2. În loc să dorm sau să mă uit la un film prost de Crăciun, v-am lăsat câteva rânduri despre singurătate. De două zile rumeg la fragmentul ăsta. M-a surprins la geam, îl păzeam pe Mateiu cum doarme afară în căruț.

În fine 3. Concluzia.
Sunt cu dosu-n sus și în relație.