Mă întreb dacă toți citesc și recitesc o pagină din Habermas, dar nici recitirea nu le aduce claritate. Petrec suficient timp pe o pagină, pe un rând, pe o frază cât să mă apuc de ciudă să frec baia. Mă eliberez de ciudă răzbunându-mă pe cârpe și pe perii. Mi-e ciudă că pricep greu, mi-e ciudă că pierd timpul cu frecatul băii.

Mai nou mă dor teribil brațele. Mateiu insistă să doarmă pe mine cu toate cele 16 sau 17 kilograme. Noaptea a devenit mai lungă, dar ne și punem la somn în jur de nouă jumate.

Cerul din ianuarie și februarie, cu galbenul de vanilie, cu rozul de șerbet de trandafiri, cu portocaliul văratic îmi pare că traduce forfota din interiorul pământului. Viața așteaptă să iasă și să îmbibe totul. Mă paște melancolia. O simt că vine. În fiecare primăvară debutează la fel. Prima dată îmi atrage atenția cerul, apoi strigătele copiilor în stradă. Mă întristez. Stă un timp cu mine această tristețe, dar nu mă doare. Nu m-a durut până acum.
Ca mamă, Mara mă solicită nespus. Habermas sigur nu mă ajută să rămân calmă și înțelegătoare cu adolescenta mea. Dar ceva trebuie să fac. E nevoie de acțiune. Să-i reamintesc că soarele nu se învârte în jurul ei nu este suficient. Amân nervii până după evaluarea națională, apoi îmi programez o criză de nervi. Să urlu, să reproșez, să plâng, să lovesc cu picioarele, să trântesc ușa, să plec de acasă.

Scriu rar și asta mă irită. Conștientizez că nu mai dispun de mult timp pentru poveștile din capul meu. Programarea la mamografie mi-a reconfirmat că am trecut de jumătatea vieții. Tot mai des mă gândesc la moarte. La fel de des râd. Nu le separ.

În 8 martie o să merg la București pentru a expune portretele din proiectul #poartariduri. Societatea necesită un tratament. Într-o societatea sănătoasă femeile nu se măcelăresc în numele frumuseții și cu siguranță nu-și uniformizează chipul. Idealul să fie o față nemișcată?!

Pledez pentru chipuri mișcătoare rafinate prin educație și autoeducație.

Ne vedem în 8 martie la București.

Foto: CRM

Alegerile prezidențiale anulate din țară mi-au deturnat direcția lecturii. De la literatură, psihologie, filozofie și biologie m-am afundat tot mai adânc în politică și economie. Orice discuție străină de copii, mâncare, curățenie în casă, cafea conține China, Rusia, instituții, stat liberal, democrație.

Am citit și am luat aminte despre suspiciunea cetățeanului în instituțiile de stat. Relația cetățenilor cu autoritatea a fost mereu tensionată. Pe mine mă exasperează când mi se reamintește că banii firmei nu sunt banii mei. Colaborările remunerate declanșează zeci de operațiuni între mine, contabil și Anaf. Nu-mi pot face cumpărăturile la market, la piață, la florărie. Nu-mi pot plăti un prânz. Nu mă pot răsfăța cu o rochie sau cu o bijuterie. Ideea care m-a condus către o anumită muncă îmi provoacă stres și o stare de greață. Așadar înțeleg comportamentul cetățeanului care se simte jecmănit, controlat, supravegheat și pedepsit.

Taxele și impozitele ne asigură protecția și securitatea. Puterile statului, executivă, legislativă și judecătorească, ne permit să trăim într-un stat democratic. V-ați gândit vreodată cum ar fi viața noastră fără instituții? Cum ar proceda părerologii când s-ar confrunta cu moșteniri, succesiuni, acte de proprietate, abuz și violență?

În prezent îl citesc pe Habermas să înțeleg cum anume funcționează un stat liberal. După două capitole mi s-a schimbat perspectiva asupra instituțiilor. În continuare îmi repugnă, dar le înțeleg necesitatea pentru mine ca cetățean al unui stat. Taxele și impozitele mele plătite către instituții îmi asigură apartenența la un grup. La începuturile omenirii, apartenența la un grup nu permitea să fiu prânz sau cină pentru un leu sau alt animal sălbatic.

Poate parcurgerea cărții lui Habermas o să-mi stimuleze mintea să acționez într-un mod eficient ca cetățean. Mă întreb doar ce-mi permite vârsta mea. La 41 de ani, când entuziasmul s-a potolit, când prefer siguranța și protecția, mai dețin puterea de a modela voința vreunui grup? Partidele politice manipulează voința majorității. Studenții scapă, după spusele lui Habermas, de tertipurile partidelor. Atunci să protejăm studenții, să-i ajutăm, să-i susținem în educație.

Luați-vă un ceas să vă gândiți la instituții și la lipsa lor. Ce ar însemna pentru noi?

Răspundeți.

Foto: CRM

O să încep, pentru înțelegere și atenție, de la fapte. Proiectul #poartariduri a devenit posibil în urma numărului crescut de chipuri împietrite. Femeile s-au lăsat pradă emoției și i-au pus căluș rațiunii. Eu m-am lăsat pradă emoției. Nu sunt și nu mă simt mai bună ca nici o altă femeie de pe lumea asta sau din societatea românească. Mă deosebesc de alte femei prin abilități și defecte, prin realizări și eșecuri, prin autoeducație. Autoeducația ne definește.

Am ascultat de-a lungul vieții mele de inimă, dar n-am încoronat-o niciodată suverană. Minții i-am permis să urce pe tron și să stabilească niște limite sănătoase.

Femeia pare să nu mai aibă aceste limite sănătoase. Ce e sănătos la un chip privit de Meduza? Ce e sănătos să ajungi la vârsta majoratului ca să obții permisiunea de a fi măcelărită în numele frumuseții?

Este frumusețea singura armă a femeii?

Ne purtăm de parcă frumusețea e tot ce ne-a mai rămas.

Ascultați-mă, vă rog, cu prietenie. Nu e nevoie să mă placeți. Fiți atenți și în special atente! Suntem niște produse ale condițiilor de viață. Fiicele noastre cresc condiționate de a se arăta frumoase, perfecte, veșnic tinere. Nu vă îngrijorează asta?

Cu acesta grijă am hotărât să arăt, prin fotografia-portret, chipuri mișcătoare de femei. Salut medicina și știința. Îngenunchez. În știință și medicină, frumusețea și atractivitatea lor, constă în capacitatea de schimbare și actualizare în urma dovezilor.

O dată privită de Meduza, nu-ți mai recapeți viul. E sănătos, la modă și demn să fim vii. Începutul constă în iubirea mamei, în mediul familial armonios și în iubirea de sine. Iubiți-vă prin acceptare. Acceptați-vă picioarele strâmbe, cazul meu. Care e al tău? Învățați iubirea. Cum? Din experiența personală aș recomanda lectura. Literatura acoperă nevoile umane în totalitate.

Și dacă într-o zi ne trezim cu tinerețea fără bătrânețe peste noi, ce o să facem cu mintea? Timpul trece și ne schimbă indiferent de măștile purtate.

În loc să vă cumpărați ceea ce credeți că este frumusețea, vă propun să vă povestiți frumusețea prin priviri, umeri goi, piciorușe lăudabile, zâmbete, atingeri, muzică poezie, curiozitate. Ființa umană e capabilă. Toate suntem capabile dacă renunțăm să ni se mai manipuleze voința.

Povestiți-mi frumusețea voastră, vă rog!

Foto: CRM

Un deceniu s-a scurs de la despărțirea de tatăl Marei. O familie s-a destrămat. Două familii s-au creat. Tranziția de la o familie tradițională, mama, tata, copilul, la o familie modernă, Mara, părinții ei, frații ei și partenerii părinților ei s-a petrecut lent. Lupta s-a purtat intens la nivel de situație. Ne-am certat. Ne-am strigat. Ne-am jignit. Firesc! Firesc! Firesc! Dar aceeași luptă a tărăgănat la nivel de idee. Și după ce au trecut nervii și bosumflările, greu s-a îmbrățișat ideea de a petrece timp împreună. Am ajuns acolo. Norocul ni l-am construit prin alegeri. Am ales și alegem s-o creștem pe Mara împreună în ciuda neînțelegerilor dintre femeie și bărbat.

Până acum am petrecut Crăciunul, aniversarea Marei, vacanța de vară și vacanța de iarnă împreună. La aceste reuniuni nu se întâmplă nimic spectaculos. Interesul meu este ca Mara să-și vadă părinții pe același loc. Ne așezăm la masă și mâncăm la fel ca toate familiile lumii. Noi ce mâncăm? a devenit o glumă a noastră deoarece pare să fie singura grijă în acele zile. Ce zice lumea nu ne pasă, ne amuză. Oricum lumea greșește. Toți care nu-și cresc copiii împreună greșesc. Și ei știu, dar nu recunosc.

În această vacanță de iarnă m-am revăzut și cu o parte din prietenii tatălui Marei. Amintiri cu droaia am cu ei. Zece ani însă reprezintă mult. Toți ne-am construit o viață separată de acele amintiri. Într-un fel însă am stat cu trecutul la masă. L-am ascultat. L-am privit. L-am pipăit. Atunci m-a izbit. M-au ars buzele de la ceea ce n-am rostit. Mă roade curiozitatea de mintea lor, pe unde a umblat, ce a impresionat-o, ce a marcat-o, ce a schimbat-o?! Ne-am despărțit copii și ne-am reîntâlnit adulți. Impulsul indiscret s-a potolit de la sine. I-am regăsit impasibili să se joace cu mine de-a thymos-ul lui Platon, de partea a treia a sufletului care urmărește recunoașterea demnității, cheia înțelegerii evenimentelor lumii. Așa că am depănat amintiri, am râs, am băut vin și am luat-o de la capăt cât ne-a permis ora de somn a copiilor.

Am apucat-o pe panta gânditorilor politici și doar asta am în cap, doar despre asta vorbesc. O să-mi diversific lecturile. Se impune ceva literatură clasică. Scot mâine ceva din bibliotecă. Ce? Chiar asta e întrebarea.

M-am trezit fără să știu cu jumătate de zi liberă. Mara a ieșit cu prietena ei în oraș. Mateiu a părăsit casa cu tatăl lui pentru joacă, prânz, reuniune cu bunicii. Am închis ușa. Am ascultat liniștea. E rară liniștea într-o casă cu un copil de aproape 4 ani.

M-am așezat pe canapea cu Fukuyama în brațe. Mi-am propus să citesc câteva pagini, apoi să mă îmbrac și să ies la cinematograf. Pe lângă faptul că n-am mai călcat la cinema de ani de zile, sunt tare curioasă de filmul despre care vorbește toată lumea. Mă refer la ultimul film al lui Nikole Kidman.

M-au prins bine paginile și liniștea casei. M-am afundat în canapea. Am uitat de ieșirea în oraș. Oricum nu-și făcuse ideea culcuș în mine. Am tras în piept aroma cafelei. Mi-a pornit mintea de la eseul Sfârșitul istoriei? comandat pe Târgul cărții. Finalul textului îi va aparține lui Fukuyama. Cuvintele lui le veți citi.

De introducere și mijloc mă oblig să vă scriu. La un moment dat am luat o pauză de la cartea fițuică Sfârșitul istoriei?. Îmi vâjâia capul de la reluarea cunoștințelor despre comunism, fascism, liberalism. Motan mi s-a așezat pe piept. Am pornit atunci Netflixul și m-am lăsat acaparată de o miniserie englezească. Am o slăbiciune pentru filmele englezești. Mă destind actorii atinși de vreme, ridați, îmbătrâniți, uneori infirmi. Unei actrițe din Missing you, filmul vizionat, îi lipsea o parte din degetul mijlociu.

Am revenit la Sfârșitul istoriei?. Nu-ți trebuie mult timp să parcurgi cele câteva pagini. Două cărți citite de Fukuyama și îmi pun aceeași întrebare: Cum să educăm conștiința românilor? Lipsurile materiale ne-au afectat conștiința, da, dar oare ne-au zdrobit și capacitatea de acțiune?

Părinții din societatea românească deplâng situația actuală a sistemului educațional din școli. Îi contrazic. Eu deplâng chiar educația lor, lipsa ei mai exact. De ani de zile ne batjocorim elita intelectuală. Și de câțiva ani, puțini, dar intenși, ne educăm pe Tik Tok.

E timpul să revenim către oamenii învățați. Să recitim definiții. Să redeschidem dicționarul explicativ român. Liberalism = doctrină politică și economică bazată pe ideea dreptului individului la egalitate, proprietate, libertate de expresie și acțiune, care proclamă principiul neintervenției statului în economie, existența economiei de piață.

Și acum cuvintele lui Fukuyama:
Sfârșitul istoriei va fi o epocă foarte tristă. Lupta pentru recunoaștere, voința de a-ți risca pentru un ideal pur abstract, lupta ideologică mondială care a pus în lumină îndrăzneala, curajul, imaginația și idealismul vor fi înlocuite de calculul economic, de nesfârșita rezolvare a problemelor tehnice, de preocupări legate de mediu și de satisfacerea cererilor sofisticate ale consumatorului. În perioada postistorică nu va mai exista nici artă, nici filozofie, ci doar o îngrijire perpetuă a muzeului istoriei umane. Simt în mine și văd la cei din jurul meu o puternică nostalgie pentru timpurile în care istoria exista. O asemena nostalgie va continua de fapt să alimenteze, pentru o bună bucată de vreme, concurența și conflictul, chiar și în lumea postistorică. Deși recunosc că procesul este inevitabil, am pentru civilizația creată în Europa după 1945, cu prelungirile ei atlantice și asiatice, cele mai contradictorii sentimente. Poate că tocmai această perspectivă a secolelor e plictiseală de la sfârșitul istoriei va face istoria să înceapă din nou.

Foto: Lorena Dumitrașcu

Așa cum m-am așezat, pe fotoliul cu design, dar confortabil de la Mosen, îmi privesc pisicile cum dorm. Ultimul membru al familiei se numește Luna, o pisicuță de numai cinci luni. Am luat-o cu rolul de a-i ține companie lui Motan. Un singur animal de companie într-o familie mi se pare egoism din partea oamenilor care-și pierd ani, jumătate de viață sau chiar viața întreagă în căutarea jumătății. Căutarea jumătății nu aparține rasei umane. Căutarea aparține ființelor vii.

Îi privesc pe Motan și pe Luna. Mă întreb dacă rasa lor ar sesiza schimbarea sistemului politic. Firește că în China ar descoperi destul de repede diferența de trai. Cum trăiesc în România, stat democratic, dorm și visează pe canapea învăluiți de privirea mea binevoitoare.

Mara împlinește 15 ani în februarie. Mulți ani sănătoși înainte cu o recunoaștere apreciativă a persoanei ei. Îmi doresc pentru ea. Mi-am dorit și îmi doresc pentru mine. Cu toții ne dorim, este veriga lipsă despre care vorbește Francis Fukuyama.

O s-o chestionez în viitorul apropiat despre cunoștințele ei despre stat. Cum se creează un stat? De ce anume are nevoie un stat ca să funcționeze. Nu mă interesează răspunsul. Sunt curioasă de reacția și de capacitatea ei de a sintetiza în informațiile primite la școală.

Vă spun și eu ce am aflat de la Fukuyama. Mereu am dat mai deparate ceea ce știu. Stabilitate și bunăstare financiară există și în afara democrației. Din nou trimit la China. China, în urma dezvoltării economice din ultimii 30 de ani, a asigurat bunăstarea financiară a cetățenilor ei. Ce anume le lipsește? Cetățenii nu au recunoașterea importanței și valorii personale.

Toții susținătorii lui Georgescu sau a altor reprezentanți extremiști, trăind într-un stat democratic, sunt deplin conștienți de importanța și valoarea propriei persoane. Asta ne înnebunește de fapt. Eșecul de a ne face recunoscuți și apreciați de ceilalți. Gândiți-vă la acest aspect când ajutați indivizi ca Georgescu.

Mi-am comandat pe Târgul cărții, partener vechi al blogului, două cărți de Francis Fukuyama. Am comandat tot ce am găsit publicat de el. O să mai revin pe blog după lectură. Vă reamintesc, educația este singura noastră șansă în fața extremismului, iraționalului, sărăciei și violenței.

Educați-vă!

De fiecare dată când îmi fac bagajul pentru o călătorie am grijă să-mi iau patru sau cinci cărți cu mine. Prima dată pun două. Mai adaug una. Închid fermoarul cu cinci. Obișnuiesc să iau în vacanțe beletristică. Prefer romanul. Am plecat la munte cu romane, dar am citit După sfârșitul istoriei de Francis Fukuyama. Mărturisesc că senzația corectă ar fi de încorporare. Am devenit una cu gândirea lui Fukuyama. Așadar, aș putea declara că m-am întors alt om.

Sunt alt om? Deloc. Mi s-au corectat și îmbunătățit multe informații istorice, sociale și politice. În drum spre Austria, acolo ne-am bucurat de zăpadă o săptămână, dacă aș fi fost întrebată de cine îmi este frică, aș fi răspuns că de Rusia. La întoarcere din Austria, la aceeași întrebare pusă, aș fi răspuns că de China. Nu m-a întrebat nimeni, dar eu am împărtășit cu Făt Frumos.

De la începutul anului mi-e frică de China. Firește, aceste interese de ordin politic sunt depășite de viața de toate zilele. Vecina nu mai suportă tropotele lui Mateiu și se revoltă. Mucegaiul a reapărut la bucătărie. Mara îmbrățișează adolescența ca la carte.

Pentru fiecare individ în parte, din experiență și observație, interesul propriu bate binele comun. Până la un punct înțeleg. Când nevoile primare sunt satisfăcute, atunci omul pune umărul și la binele comunității. În România clasa mijlocie n-a crescut considerabil, iar inegalitatea în câștiguri ne-a înrăit și mai tare. Greșesc? Cum să ajuți dacă exiști la limita supraviețuirii? Prea mulți români supraviețuiesc. Prea puțini acceptă și îmbrățișează noțiunea de bine comun.

În România soluțiile sunt chiar probleme. Cum să rezolvăm asta? Firește, prin educație. Educați-vă pentru un viitor stabil economic. Vin alegerile peste noi. Populiștii ne-au acaparat prin discurs și imagine. Nu avem pe cine să votăm, dar cu siguranță deținem capacitatea de a acționa în numele liberalismului. Adică? Adică votăm democratic, dar purtăm și de grija instituțiilor fără de care un stat încetează să existe.

Nu luați România de-a gata. Democrația tării e fragilă și șansa vine de la putința fiecăruia dintre noi de a le reaminti semenilor ce înseamnă un stat dictatorial. Citiți istorie. Citiți gânditori politici. Taxați derapajele persoanelor lipsite de o cultură elementară.

Nu s-a investit în educație cât s-a investit în economie. Consecințele le trăim la superlativ prin lipsa celor șapte ani de acasă, prin instabilitate financiară, prin revenirea unor boli eradicate, prin angoase personale și dezrădăcinări naționale.

Suntem cu toții români, părinți, angajați, suferinzi. Să ne identificăm cu cetățenia, statutul familial, meseria și bolile trupului. Să ne ajutăm prin consens.

Puneți umărul să construim o comunitate românească. Lipsește.

A mai trecut un an. Ieri s-a întâmplat. Toți ați prins de veste.

Miezul nopții ne-a prins la META Spațiu, o galerie de artă de la Timișoara. În acest spațiu dedicat artei și științei, am petrecut câteva ore cu mâncare bună, conversații demne de atenție (Hannah Arendt, Habermas, Sapolsky), joacă, dans, lichide închinate lui Bachus, lumina lumânărilor, expoziția lui Sorin Scurtulescu și muzică. S-a creat o comuniune indiferent de forța exercitată de fiecare persoană prezentă, indiferent de trăinicia post Anul Nou.

Dimineața mi-a sorbit ceaiul pe canapea obosită, dar mulțumită. Încep anul mulțumită de viața mea, de casa mea, de relația mea, de copiii mei. Mateiu a deschis ochii și mi-a spus că e fericit. Eu nu mă consider fericită și vă asigur că nu-mi fac un țel din a fi sau din a-mi face copiii fericiți. Îmi tot vine în cap o vorbă a Marei dintr-o conversație purtată acum vreo 2 ani. Da, timpul nu pare să mai aibă răbdare cu mine, cu familia mea. Părinții au îmbătrânit, Mara merge la liceu din toamnă, Mateiu cere petrecere de ziua lui. Ritmul alert mă înnebunește, mă slăbește și am nevoie de vitamine.

Mara consideră că valorile și principiile practicate și aplicate de ea se datorează cicălelii. Eu o cicălesc, firește. Mai exact îi repet și repet, și iar repet aceleași lucruri. Citindu-l zilele trecute pe Alain de Botton, Religia pentru atei, am descoperit că știu ceea ce nu știam că știu. Anume că religia repetă porunci și reguli pentru fiecare aspect al vieții omului, iar repetiția și întrebarea dețin o forță incomensurabilă.

M-am întrebat de ce nu funcționează cicăleala mea și pe o comunitate mai mare, mă refer la comunitatea online. De ani de zile desfășor campania #poartaocarte. Oare citesc mai multe persoane datorită repetiției și insistenței campaniei? Or citi, n-or citi, dar am decis să sporesc postările atât despre #poartaocarte, cât și despre #poartariduri.

O să vă amintesc zilnic despre beneficiile lecturii, despre înaintarea în vârstă cu demnitate. O să găsesc formulări, pentru a aduce în atenția celor curioși de blogul și persoana mea, despre curaj, ordine, curățenie, corectitudine, autocontrol, inteligență, umor, demnitate. O să vă cicălesc. Toți veți fi tratați asemenea fiicei mele Mara.

O să studiez cu atenție și Arta oratoriei de Cicero. Să-mi îmbunătățesc discursul. Să vă seduc și să vă conving că nu sunteți siguri în nesiguranță, neliniști, tristeți, disperări. Literatura poate fi un excelent aliat. Consolează. Conține răspunsuri și soluții cu atenție din partea voastră. Nu vi se dau direct ca în predicile preotului sau ca în sfaturile părintești, dar o să prindeți de veste cum se strecoară ideile. Cultura ține locul religiei. Alain de Botton s-a documentat strașnic pe subiect. Citiți-l pe el, mulțumiți-vă cu menționarea mea, cum vă este voia.

Voia mea este să vă reamintesc la nesfârșit. Ajutați-mă!

Foto: CRM

Ieri a fost Crăciunul. Mâine e Crăciunul. Timpul nu mai are răbdare la 40 de ani. M-am chestionat legat de senzația sâcâitoare de imponderabilitate. Simt că mi-am pierdut greutatea identitară. De la fata cuiva mustind de tinerețe vorace de acțiune am devenit mama cuiva locuită de nostalgii.

Pentru mine 40 de ani reprezintă habitatul nostalgiilor. Prinsă în rolul de mamă ale cărei responsabilități presupun punerea în slujba copiilor, călătoresc des în trecut.
Spăl vasele și rememorez o anumită seară de iarnă. Mama urcată pe masa de la bucătărie să prindă perdeaua. Afară strigă o vecină îmbrăcată în haine de țigancă. Covorul alb cu albastru și ridicarea părților de mobilă pentru a băga cu mânuțele mele de copil marginile acestuia revin obsesiv.
Citesc pe canapea. La un moment dat las cartea deoparte. Ridic capul spre fereastră. Bradul mă fericește mereu. Anul acesta l-am împodobit în 2 decembrie. Acasă la mama și tata împodobeam bradul în Ajun. Într-o casă încălzită cu sobe de teracotă, bradul se făcea în camera neîncălzită. Așadar, bradul a ajuns să însemne luminițe, aburi de la frig și un fel de călătorie între două spații. Ca să admirăm bradul și să ne bucurăm de luminițele lui, traversam un hol, urcam scările, traversam al doilea hol. De la cald la frig pentru un sentiment de liniște, de speranță, de magie. Bradul a fost magia copilăriei mele. Promitea, cu frumusețea, mirosul, luminițele și alteritatea lui, o lume mai bună. Între-o lume mai bună sora mea și cu mine am fi avut un tată mai blând.
Conduc mașina și rememorez o lume trecută de care nici nu mai sunt atât de sigură. Vecina îmbrăcată în țigancă a strigat la poarta noastră într-o seară de Crăciun sau de Paște?!
Pe firul evocării aș mai scrie rânduri după rânduri. Dar nu mă interesează să povestesc. Ce nu vă povestesc e mult mai trist și dureros. Mă interesează apariția și manifestarea nostalgiei.

Trecutul, alegerile, viața confortabilă, ce nu-mi dă pace? Cât sunt eu în prezent și cât joc rolul mamei cuiva? Mama Marei, mama lui Mateiu mai lasă loc Duniei? Grădinița și școala îmi dau ore pe care uneori le irosesc în contemplare. Nu reușesc să-mi adun mințile să scriu sau să citesc. Mă învârt. Moștenirea lingvistică îmi servește o expresie. Mă învârt ca un coi în căldare.

Unde mi-e ambiția? Deschideam ușa de la bloc când am concluzionat că n-am conviețuit cu ambiția. În familie am crescut pe modul supraviețuire și nebunie. Mama s-a mulțumit cu puțin. Tata s-a întins mai mult decât i-a fost plapuma. Ca să-ți dorești o viață glorioasă trebuie să ai habar că există una și că ți se poate întâmpla chiar ție. Mi s-a întâmplat o viață ușoară. Cred că aici am câștigat și am pierdut în aceeași măsură. Confortul te tocește. Maternitatea pune frână. La mulți ani! Ai împlinit 40 de ani. Ce faci cu viața ta?,  a devenit Ce ai făcut cu viața ta?

M-am descurcat.

Am grijă, de la temperaturile scăzute, să bag dimineața cât mai devreme la spălat. Să aibă timp hainele să se zvânte. Îmi place verbul ăsta, a se zvânta. Parcă aș fi din nou la mama acasă. Le întind pe terasă să ia aer. Să înghețe. Apoi le usuc pe calorifer. E o plăcere. Refac și retrăiesc viețile mamei și bunicii.

Scutur hainele și le așez pe sârmă. Mi se ivește în gând Constantin Noica. Ah, Jurnalul de la Păltiniș! A marcat sufletele cititorilor mioritici. Noica trăia altfel diminețile: micul dejun, plimbarea, lectura, scrisul, aprinderea focului și impresia puternică de primordialitate.

La masa din bucătărie, deasupra unei căni de ceai verde cu iasomie, i-am destăinuit și lui Făt Frumos ce mă frământă când gospodăresc. În cea mai mare parte a timpului gospodăresc și mamicesc. Restul de timp îmi îngrijesc mintea. Suficient cât să nu-mi pierd stima de sine. Este foarte important pentru mine să pot să mă respect.

M-am respectat în aceste zile tulburi că m-am aflat în tabăra cetățenilor cu vederi europene. Exult că s-a anulat turul doi la alegerile prezidențiale. La acuzația că îi consider pe votanții lui Georgescu proști răspund cu modestie. Nu din cauza prostiei ne atacăm reciproc, ci din cauza sărăciei, ignoranței și suferinței. Votanților lui Georgescu le lipsesc informația corectă și spiritul critic.

Într-o familie adultul decide ceea ce este corect și sănătos când, prin comportament, copilul derapează. În scenariul acesta imaginat de mine, toți ne asemănăm cu copiii. CCR reprezintă adultul. Și noi, ca părinți, uneori luăm măsuri cu întârziere, dar le luăm spre beneficiul copiilor. Curțile constituționale au apărut recent în viața noastră, după al Doilea Război Mondial și au rolul de a nu permite derapaje dictatoriale și autoritate. Germaniei lui Hitler i-a lipsit o Curte constituțională. Știm ce a urmat după ce Hitler a ajuns la putere.

Decizia CCR este un ajutor extraordinar în ciuda a tot ce s-a speculat, oricum niște deducții deloc folositoare.

Gândirea mea critică i-o datorez și Jurnalului de la Păltiniș chiar dacă diminețile mele nu descind din vremurile primordiale.