Păltiniș, ultima stațiune de munte care rezistă prostului gust românesc

La începutul săptămânii, Făt Frumos și cu mine ne-am trezit cu o problemă din categoria domestic. Am ieși undeva la munte, dar să nu fie lume. De aici problema. Unde să ieși la munte, în plin sezon, și să pretinzi un asemenea privilegiu?! Și mai ales, unde să ieși la munte în România și să se respecte regulile de schiat, iar apoi de pandemie? Muma Pădurii face ravagii în țara asta frumoasă geografic, dar sluțită de mâna omului.

Prima soluție găsită a ținut de anumite zile. Am respins categoric să călătorim în weekend. Să fie în timpul săptămânii. O problemă cu o soluție. Dar problema arhitecturii hidoase? Așa s-a ivit în gând Păltinișul. Păltinișul are decență arhitecturală. Bunul gust la români corespunde oazelor din deșert. În loc de imensități de nisip, țara noastră se prezintă și se reprezintă cu imensități de prost gust. Din când în când, se ivește bunul gust. Nu e dificil, Muma Pădurii se plimbă pe majoritatea suprafeții țării. Îi vine greu și ei uneori să schimbe chiar fiecare metru pătrat de pământ.

De reținut! La Păltiniș nu te dor ochii. Admiri zarea și nu te oripilează clădirile, nu te tâmpesc culorile, nu te lovesc săniile care trec pe pârtia de schi. La Păltiniș țopârlănia românului e controlată. Vă rog să vă puneți masca! Am auzit când am închiriat echipament. Pe platoul Platoș, dacă am reținut bine, pârtiile sunt delimitate: schi, sanie, copii. La Păltiniș suflă un vânt european îmbâcsit pe alocuri de suflul țopârlanilor. Cuvântul cheie din text: țopârlan. Câmpul lexical al cuvântului țopârlan: țopan, țopârlău, țoapă. Paradigma țopârlanului trebuie schimbată în România. Firește, prin educație și conștientizare că România nu a fost și nici nu are de ce să fie Austria. Austria a fost imperiu și are ghețari. România a devenit stat națiune pentru interesul marilor puteri, iar o perioadă a funcționat ca satelit pentru Rusia. Atunci, ca părere personală, bărbaților români li s-au extirpat organele genitale. Sârbii și ungurii i s-au împotrivit psihopatului de Stalin, românii au făcut ce știu ei mai bine. Ce? Au făcut bășcălie. În bășcălie ne-am împotmolit.

Nu mă plâng de România. Aleg în fiecare zi să trăiesc aici și să acționez spre binele comun de aici. Mi-aș dori ca România să acționeze prin cetățenii ei. Să ieșim din pasivitate și să ne opunem țopârlanilor într-o manieră hotărâtă.

Pălținișul, din călătoriile mele prin țară, rămâne ultima stațiune de munte care rezistă prostului gust românesc, corupției și dominației unui nabab.

Cititorii sunt de toate felurile, inclusiv proști. Nu te mira, stai la îndoială!

Lecturile copilăriei, cărțile lui Balzac și domnul diriginte, Ștefan Ehling, m-au făcut să cred temeinic în superioritatea morală a cititorilor. Cu această părere fermă am venit la facultate unde am avut primele dezamăgiri. N-am știut ce să cred despre colegele mele care nu citeau cărțile recomandate, ci apelau la rezumatele de pe internet. Am presupus că plecatul de acasă de lângă părinți și îndrăgostelile pasagere cu care ne confruntam fiecare dintre noi serveau ca scuză pentru dezinteresul afișat. Mintea mea nu reușea să priceapă de ce ai veni să studiezi Literele dacă nu citești în primul rând.

Dacă stau bine să mă gândesc, acesta e motivul pentru care eu am ales acestă facultate, deși am fost îndrumată spre psihologie. Fix așa am răspuns: eu citesc. Citesc din clasele primare și nu intenționez să mă opresc.

De la apucăturile teribiliste ale colegelor, o altă observație m-a apucat de nas, dar tot nu m-am îndoit de superioritatea morală a cititorilor. Profesorii universitari, unii, m-au surprins neplăcut prin abaterea de la cinste. Colege care nu frecventau cursurile, care nu învățau, în sesiune luau nota 10. Atunci am suportat primul șoc. M-am holbat la lista cu rezultate minute în șir. Am experimentat furia, dezamăgirea, invidia și neputința, dar am adoptat o atitudine românească. Am glumit. Azi aș face o plângere. Azi aș face ceva, orice. Atunci îmi era frică de profesor care nu m-ar mai fi trecut, gândeam eu, niciodată la materia lui. Părinții m-au sfătuit să-mi văd de treaba mea în orice situație.

Mi-am văzut patru ani de treaba mea. Am citit în primul rând ca un soldat în linia întâi. Studiez Literele, asta e datoria mea. Teoria am fușărit-o de prea multe ori ca să nu-mi fie rușine. Mi-a fost, m-am tratat. Tratamentul venea sub forma unor cărți monument. Datorez diploma și purtării stăpânite. Am ignorat caracterul unor profesori și m-am îndepărtat de colegele pline de minciuni. Unele au ajuns profesoare. Predau pruncilor cu rezumate învățate de pe internet, cu teorii tocite și cu un fel de a fi plictisitor și fals.

Citesc de când mă știu. Scriu de când mă știu. În 2006 s-a ivit Dunia. Cu patru ani la Litere, prima funcție a blogului a fost să-mi ordoneze cunoștințele. Am suportat prima îndoială despre cititori. Gândul m-a pocnit. Faptul că citești nu înseamnă că ești superior celor care nu citesc. Cititul fără detașare de convingerile personale și fără rațiune îți hrănește obtuzitatea. În loc să suporți o lărgire a limitelor, dispari în ignoranță și instincte primitive. Judeci personajele. Te indignează comportamentul caracterelor. Ceva similar cu ceea ce se întâmplă în lume privind corectitudinea politică. Preferi să lași copiii abandonați să crească în centre de plasament decât să ajungă la cuplurile gay. Etc!

De la șocul din fața ușii cu rezultatele de la examen până la dezamăgirea cruntă cauzată de cititori, au trecut ani. Am cedat greu. Am dus un război imaginar dur. Deschidem ferestrele să aerisim în fiecare zi. Citim ca să ne aerisim mințile. Uneori deschid geamul și de afară vine miros de la canal. Nu toți locuim în vecinătatea unei păduri. Atunci te ajuți de la interior cu filtre de aer. E valabil și pentru citit. Nu citiți fără să vă îndoiți de propriile convingeri luate de acasă. Citiți și ridicați întrebări. Fără a ridica întrebări nu acționezi asupra sinelui. Citești sau nu citești, nici o diferență pentru noblețea minții. Faci să treacă timpul. Aduni poze pentru instagram. Te împăunezi. Diploma, experiența și lecturile mă îndreptățesc să te asigur că nu ai nici un motiv de fudulie. Cititorii sunt de toate felurile, inclusiv proști.

Nu te mira. Stai la îndoială!

Foto: Bogdan Mosorescu

Autoritatea justițiarului de pe facebook e cuprinsă între conectare și deconectare

Între vaccinare și nevaccinare, între Olivia Steer și Mircea Cărtărescu, românii își duc în continuare viața. Cum ne ducem viața? Ne ducem viața cu momente festive. Ne căsătorim. Ne celebrăm copiii. Ne luăm diplome. Călătorim. Ne ducem viața cu momente comune. Mâncăm. Ne uităm la filme. Ieșim cu prietenii. Cinăm în familie. Ne ducem viața cu momente vulgare. Ne ies hemoroizi. Se înfundă toaleta. Ne înfuriem. Ducem gunoiul.

Distanțarea socială a schimbat comportamente și a accentuat atitudini. Presupuneți că bunătatea este un dat al ființei umane? M-am întrebat de multe ori. Încă mă întreb. Din istorie și experiență, am tras concluzia că omul nu este nici bun, nici rău. Cu excepția modificărilor genetice, s-au descoperit gene criminale, omul se naște ambigen. Cum vine asta? Străin de bunătate, străin de răutate, omul devine în timpul vieții. Părinții îi dau o direcție, blândețea mamei și bunăvoința tatălui. Condițiile de viață stabilesc privilegiile sau dezavantajele. Clima pune zâmbete sau grimase pe chip. Școala umilește sau perfecționează. Prietenii sprijină sau trădează.

Închiși în casele noastre, oamenii s-au lăsat copleșiți de răutatea celorlalți semeni presupusă din bunătatea personală. Eu sunt bun. Ceilalți sunt răi. Gândirea asta s-a desprins din monstruosul necunoscut, s-a consolidat prin religie și se manifestă prin ignoranță.

Dacă te vaccinezi, ești prost. Eu sunt deștept și informat că nu o fac.
Dacă nu te vaccinezi, ești prost. Eu sunt deștept și informat că o fac.
A te vaccina ține de binele comun, un concept care funcționează în pierdere în România.

Dacă o jignești pe Olivia Steer, ești în tabăra celor inteligenți și drepți.
Dacă nu o jignești pe Olivia Steer, ești în tabăra celor inteligenți și drepți. Personal mă flatez că observ elucubrațiile, dar nu jignesc. Firește, aparțin de tabăra celor inteligenți și drepți.

În ultimul an s-au accentuat atitudinile justițiare pe facebook. Mara are un frate mai mare. E un câine husky. Când trec animale, uneori chiar unele persoane pe lângă gard, ochii i se înroșesc și scoate niște hămăituri îngrozitoare. Dacă s-ar întâmpla ca persoana din afară să pătrundă în curte, Leto s-ar gudura la picioare și ar păși liniștit pe lângă. Din afară nu ai crede.

Când citești comentariile unor justițiari de facebook, nu ai crede că autoritatea lor e cuprinsă între conectare și deconectare. Să treci de la om la supraom, desprins sau nu din Nietzsche, presupune acțiune, educație, acceptarea limitelor într-un anumit domeniu, bun simț și împărtășirea concepției de bine comun.

Societatea românească suportă o regresie dureroasă spre primitivism, iar justițiarii de pe facebook, cu apucături de mari gânditori de tarla, nu rezolvă nimic. Cuvintele provoacă, dar acțiunea produce schimbări.

Să acționăm pentru binele comun.

Foto: Bogdan Mosorescu

Despre prima palmă dată de un bărbat unei femei

Să vorbim puțin, un articol pe blog este neîncăpător pentru acest subiect, despre prima palmă dată de un bărbat unei femei. În primul rând nu există decât o palmă. Se întâmplă prima palmă, apoi urmează celălalte ca în cântecelul cu elefantul care se leagănă.

De unde știu?! Vorbesc din experineță? Nu, nu vorbesc din experință. Dețin o cvasipalmă de la primul iubit cu care am transpirat cearșafuri. Când am rupt relația, a încercat să-mi corecteze comportamentul cu o palmă, dar m-am ferit. Am luat suficientă bătaie de la tata. Nici un bărbat nu va mai ridica mâna la mine. Îmi lipsește violența din cuplu, dar mamanu mi-a vorbit mereu despre. A trecut cu vederea multe lecții care țineau de rolul ei de mamă, dar nu pierdea un prilej să afirme răspicat că niciodată nu e vorba de o palmă sau de o jignire izolată. A ridicat mâna o dată, o va ridica și a doua oară. A jignit o dată, o să jignească și a doua oară. Recunosc, sunt cele mai prețiose și incontestabile lecții primite în viață.

Turui pe subiect deoarece am asistat ieri la spectacolul unui bărbat care a ridicat mâna la o femeie în stradă. Bărbatul era un țigan. Puțin îmi pasă de corectitudinea politică. Menționez că era țigan deoarece mi-a fost frică atunci când m-am oprit în loc și am țipat la el. Sunt gravidă, nici măcar nu pot să alerg. Cu gura uscată, cu vocea tremurândă, cu lacrimi în ochi, m-am oprit și am amenințat că sun la poliție. Mică și rotundă ca putina de varză, nu aș fi speriat nici un copil obraznic. El s-a uitat la mine. Ea s-a uitat la mine. El s-a îndepărtat. Ea m-a consolat. Mergeți, doamnă, mergeți! Și am mers. De când am deschis gura am fost conștientă de eșec. Martor mut nu o să rămân în nici o situație. Violență în stradă sau violență între cunoscuții mei, în prezența mea acest gest nu va trece neobservat. A apăra pe cel slab e datoria fiecăruia dintre noi. Învățătura dragilor mei părinți, nu ne privește ce se întâmplă în familia nimănui, e greșită, inumană și scârboasă. Ne privește pe toți violența. Iar femeile slabe de înger care consideră că o palmă nu înseamnă violență nu știu cum altfel să le spun că se înșală decât cu aceste simple cuvinte. Vă înșelați. A ridicat mâna, fugiți de rupeți pământul. Palmele în cuplu se acceptă când ambii parteneri, suciți la cap, evident, se pălmuiesc reciproc. Când bărbatul ridică mâna, iar a doua zi promite că nu se va mai întâmpla, avem de-a face cu un individ violent.

Că victima își iubește agresorul, că agresorul își iubește victima, las deoparte psihologia și literatura. Mă adresez femeilor în carne și oase. O palmă nu e niciodată o palmă. De ce suportați? Sunteți dependente financiar de bărbat? Sunteți atât de urâte, grase și plictisitoare că nu vă mai dorește nici un bărbat? Sunteți atât de concentrate pe ceea ce zice lumea? Sunteți curve dacă vă despărțiți? Primul meu iubit, cel care a încercat să-mi dea o palmă, m-a asigurat că o să devin o curvă. Vă spun că a avut dreptate. Vă spun că s-a înșelat. Pentru unii sunt o curvă. Pentru unii sunt o femeie de admirat.

Depinde exclusiv de fiecare dintre noi ce sistem de valori adoptăm, ce oameni acceptăm în jur. Mă înspăimântă groznic ignoranța, dar preacurvia mi-a smuls de fiecare dată zâmbete. Vedeți, o femeie inteligentă și educată nu ajunge curvă. Înțelege că seducția și satisfacția sexuală reprezintă o putere și le folosește în interesul ei. Interesul personal îngrijit duce la putere. O femeie la putere nu are timp de pierdut cu bărbați primitivi. Doar bărbații primitivi sau cu un asemenea comportament consideră că pot să jignească o femeie numind-o curvă. O femeie needucată și lipsită de inteligență nu ajunge curvă, dar crede că este. Crede pentru că așa i-a zis bărbatul. Nu are habar de seducție, de satisfacție sexuală. Ea reprezintă un obiect de care bărbatul se folosește.

În orice situație, femeie lovită de bărbat, femeie devenită obiect, cereți ajutor. Realitatea este alta. Voi doar priviți prin ochii agresorilor.

O să mă opresc. Dacă doriți, puteți adăugă orice pe subiect în comentarii.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ce ai făcut azi pentru blog? Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau

Sunt grea. Dorm pe mine. Uit cuvinte folosite frecvent. În fiecare zi, ca într-un coșmar, reiau un scenariu de groază. Dacă o să se întâmple ceva cu mine? Dacă o să se întâmple ceva cu copilul? Dacă mă infectez? De aceea citesc cât pot de mult și vizionez filme cu nemiluita. E necesar să mă opresc din a petrece timp cu gândurile mele. Seara, cu pleoapele grele, mă întreb: Ce ai făcut azi pentru blog?!

Scriu rar. Nu-mi dau seama dacă iar traversez o perioadă incertă și nu am nimic de zis. Dau vina pe Dostoievski. Poate dacă nu-l citeam la 16 ani, aș fi putut să am ambiție. Să visez că devin un scriitor redutabil. În loc de ambiție și de un vis măreț, m-am pricopsit cu o atitudine refractară și un blog. În ani, cu sentimente amestecate, m-am atașat de blog. Nu mi-am recunoscut o limită. Nu sunt omul limitelor.

Mi-am ordonat gândurile și sentimentele, dar un rest de gând nu-mi dă pace. Scriu ce gândesc cu grijă pentru celălalt. Scriu ce gândesc cu obrăznicie. Mă suspectez în continuare de falsitate. Duc o luptă neobosită între cum sunt și cum mi-ar plăcea să fiu. Îmi place un fel de a fi distins. Dar eu am mers cu caprele pe câmp și am deprins un fel de a fi nedelicat. Mă plictisesc oamenii în general. Nu îndrăznesc să verbalizez. Nu îndrăznesc să notez cu subiect și predicat ceea ce gândesc cu adevărat despre cei care mă citesc sau mă urmăresc pe platformele de socializare. Interesul meu, la fel ca Lăpușneau, este să fiți mulți. Dar că vă interesează ce mănânc, tot nu reușesc să accept. Înțeleg curiozitatea, dar nu aprob ordinarul.

Scriu despre fapte de cultură, despre comportamentul uman, despre femei și bărbați, despre istorie, despre educație, despre mame despărțite. Ca în cluburile selecte și exclusive, recunosc aceleași chipuri. Am tras concluzia că undeva descriu incapacitatea și falsitatea. Mă pun într-o situație lipsită de firesc. Relația dintre mine și sine, dintre mine și cititori se pierde când susțin mamele educate, femeile demne, bărbații civilizați, cunoașterea istoriei.

Trădez când formulez o duplicitate. În loc să ajungă mesajul la cititori, ajung dinții care vă mușcă. Parcă îmi auziți și simțiți miserupismul. Mă vait apoi urechilor prietenoase că nu înaintez cu blogul. E vina mea. Mi-o asum. Interesant, pentru mine cel puțin, că stăruiesc în această vină. O port pe umeri cu demnitate, mândrie și nerușinare. Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau.

Vă vreau, da, dar cu condițiile mele.
Prima condiție.
Puneți mâna pe o carte prețioasă! Citiți Război și pace.

Zice Dunia. Facebook i-a făcut pe oamenii actuali să vadă ceea ce ei consideră că ar fi realitatea.

Suntem cu toții prizonieri pe facebook, legați de peretele platformei. Pe perete apar scrise informații. Ignoranța, obscurantismul, ideile, cugetările, fanteziile unor oameni apar sub ochii noștri. Când utilizatorii citesc aceste știri nu realizează că nu sunt importante pentru viață și încep să le atribuie semnificații: putere, control, amenințare, boală, moarte. Facebook i-a făcut pe oamenii actuali să vadă ceea ce ei consideră că ar fi realitatea.

Cu ce vi se pare că seamănă rândurile de mai sus?
Înlocuiți facebook cu peșteră.
Acum înțelegeți?

Am rescris Mitul peșterii lui Platon, dar nu găsesc înlocuitor filozofului. Cine are puterea să se elibereze din lanțurile facebook? Cine distinge binele și adevărul? Cine are datoria să educe oamenii din lumea materială? Pe peretele facebook nu mai există ucenici. Oamenii au ajuns profesori. Toți.

Într-o mare de profesori, nimeni nu mai ascultă. Toți știm.

Foto: Bogdan Mosorescu

Eu când deschid gura zici că sparg lemne. Lovesc, crap, sparg, arunc

Am avut o prezență de Cenușăreasă azi. Am spălat. Am gătit. Am hrănit copilul. Am sfârșit cu o stare de nemulțumire. O să mă împotrivesc. Mi-am zis. Și m-am împotrivit. M-am așezat pe canapea. Am scris un mail necesar pentru magazinul online, shop.dunia.ro. Am citit un capitol din Mari gânditori politici despre Oakeshott. Am recitit articolul Andrei despre vrăjitoarea actuală. Mă joc de vreo două săptămâni. Provoc diferite persoane să-mi spună la ce se gândesc când aud vrăjitoare actuală. Andra a răspuns în această dimineață, dar eu am fost limitată de treburile casei. M-am scuturat de ele după ce am văzut parchetul cum lucește și mi-am luat laptopul în brațe.

În articolul Andrei, scris cu migală și pricepere, mi-a atras atenția percepția ei despre mine. Andra consideră că întotdeauna spun ceea ce gândesc. Adevărat. Spun. De când mă știu, am lăsat această impresie. Nu există un moment anume pe care să mi-l amintesc. Mi s-a întâmplat. Am zis. Mai degrabă există un moment când am conștientizat că oamenii așteaptă de la mine să spun ceea ce gândesc. O tăcere prea lungă stârnea râsete și o ușoară bătaie de joc. Ai rămas fără replică?! Așa că nu mi-am permis să rămân vreodată fără replică.

Într-adevăr rar se întâmplă să rămân fără replica, iar atunci nu răspunsul lipsește. În funcție de relația dintre mine și celălalt, apelez adeseori la râs. Râsul e mecanismul meu de apărare. Râd când îmi desconsider interlocutorul. Râd când îl prețuiesc. Râd când nu sunt sigură dacă să grăiesc sau nu ce îmi stă pe limbă. Râd de frica vulgarității. Câteva experiențe neplăcute de-a lungul anilor mi-au perfecționat râsul. Prea puțini facem diferența dintre persoană și faptă, și atacăm persoana. E o strategie și asta. O găsiți expusă pe larg în stratagemele lui Schopenhauer în Arta de a avea întotdeauna dreptate. Când ataci persoana înseamnă că îți lipsesc argumentele, dovedești o inteligență slabă și o lipsă de cultură.

A arunca vorbe urâte e ușor. Greu este să te oprești. Am crescut într-o familie în care tatăl și-a devalorizat soția și copiii. Am preluat tehnica, dar practica m-a determinat să renunț. Când am renunțat mi s-a spus că așa sunt eu și nu o să reușesc. Eu spun ceea ce gândesc. Nimeni altcineva nu o face. O exagerare, bineînțeles. Mulți practică sinceritatea, dar într-un mod calculat. Eu când deschid gura zici că sparg lemne. Lovesc, crap, sparg, arunc.

În timp am corectat tehnica. M-am ocupat să cultiv sinceritatea în forme iscusite. Să las deoparte atitudinea din topor. În continuare sparg lemne când vorbesc, dar zâmbetul îmi e pe buze, iar argumentele mă susțin când imput ceva. Spun ceea ce gândesc fără să jignesc. Formulez fără să reproșez. Acuz fapta, nu persoana. Descriu și cum anume mă face să mă simt. Fix asta o învăț și pe Mara. Spune ce gândești. Spune ce simți. Dacă nu folosești cuvinte urâte, atunci ai procedat corect. De aici încolo, problema celuilalt nu este problema ta.

De unde am plecat și unde am ajuns. Am spart niște lemne.

Foto: Bogdan Mosorescu

Despre consolarea rațională fără apelul la Dumnezeu

Mi s-a întâmplat din nou. Am stat lângă o persoană care avea nevoie de consolare și m-am simțit inutilă. De obicei, când decid să deschid gura, chiar asta spun. Mă simt complet inutilă. Apoi, în funcție de persoană, îmbrățișez sau ating. În funcție de felul de a gândi al persoanei, deschid gura pentru a enunța cel mai negru scenariu. Care este cel mai negru scenariu? Prima dată scap de moarte. Alung boala incurabilă și întreb. Cum se poate acționa?

Mi-e greu în acele momente. Ca senzație, simt că am gura plină de rumeguș, iar întreg corpul îmi prisosește. Am stat lângă sora mea când și-a înmormântat copilul. N-am zis nimic. Am stat. Am plâns. Am privit. Am stat lângă o prietenă când a suportat un avort. N-am zis nimic. Am stat. Am privit. Am stat lângă o prietenă disperată în urma unui diagnostic aproape ucigător. Am stat. Am privit. Am învins senzația de rumeguș și am formulat cel mai negru scenariu. Când te străduiești să consolezi fără apelul la o forță ocrotitoare, atunci înțelegi că Dumnezeu e un instrument valoros. Dumnezeu, la fel ca tatăl din copilărie, are o putere nemăsurată în ochii noștri. Nu e nimic ce nu ar putea face un tată. Impresia aceea înseamnată o căutăm apoi în viața de adult.

N-am rostit că nepoata mea se află într-un loc mai bun, că e înger lângă Domnul. Am gândit că e malpraxis și i-am disprețuit medicul ginecolog. Prietenei nu i-am alinat durerea prin întărirea credinței în planul lui Dumnezeu. Am asigurat-o de sentimentele mele și de sprijinul meu. Prietenei bolnave i-am expus niște variante după ce am scos din discuție moartea și boala incurabilă. N-am oprit lacrimile nimănui, dar le-am redirecționat atenția.

Când consolez pe cineva rațional invidiez credincioșii. Ei au vorbele la ei. Cum vrea Dumnezeu. Te ajută Dumnezeu. Dumnezeu e mare. Eu stau mică în fața lor, ating, privesc, făuresc planuri. Sunt o prietenă bună și loială, dar consolarea mă extenuează fizic și moral. Mi-e frică de multe ori de reacția celuilalt, de respingerea lui, de inutilitatea mea. Când un prieten din copilărie m-a cuprins cu brațele la înmormântarea nepoatei mele am luat din îmbrățișare ceva similar cu promisiunea milei lui Dumnezeu. Nu mi-am simțit păcatul din învățăturile creștine. Nu m-am alintat după credințele păgâne, zeii or să ia asupra lor durerea mea. Nu. M-a sfâșiat durerea, dar cineva în carne și oase se afla lângă mine. Cam asta am învățat să ofer în momentele disperate ale vieții. Să stau lângă om și să-l asigur că nu e singur.

Pentru mine e suficient. Pentru unii dintre prietenii mei a fost suficient. Să fiu acolo fără nici o promisiune pe buze. Să fiu prezentă. Și sunt de fiecare dată. Și mi-ar plăcea să nu fiu singură la durere niciodată. Mi-ar plăcea un om lângă mine. O prezență umană, o atingere, o privire.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mamele educate au puterea să salveze viitoarele generații de copii ai României

De vreo două zile și-a făcut apariția un cărucior pe balconul meu. S-a ocupat mamanu să-i facă loc între o cutie de vopsea, un ștender și un ghiveci de flori. Azi l-am privit cu coada ochiului. N-am ieșit pe balcon. Nu m-am apropiat de. M-am mângâiat pe burtă. Oh, Mateiu, Mateiu! Știi la ce se gândește mama ta când vede o femeie împingând un cărucior?! Uite o minte neîntrebuințată.
Firește că mă cert imediat și îmi reproșez ușurința cu care judec!

Dar asta îmi trece prin cap de fiecare dată. Uneori trag cu ochiul să văd dacă zăresc o carte pe undeva în spațiul de depozitare al căruciorului. S-a întâmplat să mai zăresc o sticlă de vin și am zâmbit cu bunăvoință și complice. Un vin atrage și o carte. Dacă circumstanțele îmi permit, când mă aflu printre mame, îmi dreg vocea pentru a persuada și aduc vorba despre cărți. Repet o idee și îmi imaginez că reușesc, ca un adevărat hipnotizator, să le sugerez să-și cultive mintea. Pentru că mamele educate cresc copii cu drepturi, dar și cu responsabilități. Pentru că mamele educate le vorbesc copiilor despre binele comun. Pentru că mamele educate reprezintă cea mai importantă resursă a României actuale.

Am crescut-o pe Mara cu drepturi și responsabilități pentru a deveni, cel mai sigur, cetățean german. O să-l cresc pe Mateiu pentru România sau pentru un alt loc în lume? Societatea românească necesită reformatori. Reformatorii sunt acele persoane geniale, dar persoanele geniale își caută viața în altă parte. Pentru că viață e în altă parte din cauza condițiilor create și întreținute de conducătorii corupți și incapabili ai țării.

Am în minte acum o categorie de persoane inteligente care au rămas să lupte pentru această țară. Cei mai mulți și-au dezvoltat o atitudine de miștocari. Parcă îi aud: Stai cu țiganul, înveți țigănește. Fără să-i contrazic, deplâng lipsa de imaginație cu care ne opunem politicienilor. Parcă Nietzsche vorbea despre resentimentul celor slabi împotriva celor puternici. Cetățenii români sunt plini de resentimente. Chiar și aceia care au plecat și și-au reluat viața în alte state. Chiar și aceia care s-au separat de drojdia societății și trăiesc cum își ducea pe vremuri Marea Britanie politica externă: într-o splendidă izolare.

Cresc împreună cu Mara de zece ani. De când am născut-o pe ea mi-am verificat convingerile, mi le-am anulat, mi le-am reinterpretat. Am ajuns la această concluzie: mamele educate au puterea să salveze viitoarele generații de copii ai României. Mârlănia a atins cote alarmante. De la educația mamelor pornește educația pruncilor. Momentan mamele României, multe dintre ele, s-au blocat în alăptare și diversificare. Atât vorbesc despre a ține copilul în brațe și despre a dormi împreună cu copilul că nu mă mir că rar zăresc o carte în spațiul de depozitare al căruciorului. Descriu scepticismul când vine vorba despre mamele din România. Prea multe au descoperit filozofia inorogilor a micilor plăceri ale vieții. Micile plăceri ale vieții, trec iar rapid și incorect prin Nietzsche, semnifică tot o mentalitate de sclav. O să mă opresc. Simt cum m-a cuprins gheara malițiozității. Or fi hormonii și atunci vă rog să mă scuzați dacă v-am lezat sensibilitatea.

Foto: Bogdan Mosorescu

Un salut respectuos pentru clopoțelul unui preot și pentru promptitudinea unui angajat CJASTM

Au trecut câteva zile din noul an. M-au impresionat reprezentanții unor instituții românești. Cum am fost obișnuiți să ne luăm cu mâinile de cap la interacțiunea cu organizațiile de stat, mi-am propus să rup mentalitatea de sclav plin de resentimente și să povestesc despre acțiunile respectabile ale unor angajați.

Acești angajați nu au chip. Nu i-am văzut. I-am auzit sau ne-am scris. În 3 ianuarie, în blocul meu a venit preotul pentru Bobotează. De când am trecut pe lângă afiș, m-a urmărit senzația de nemulțumire. O să trebuiască din nou să suport privirile dezaprobatoare ale preotului și ale vecinilor când o să refuz sfințirea casei. Realitatea și gândul nu s-au potrivit. În viața mea am separat realitatea de Dumnezeu. L-am înlocuit pe Dumnezeu cu știința. Vremurile merg înainte cu știința și cu credința. Atitudinile agasează un stil sau altul de viață. Fiecare se crede mai bun pentru că presupune că celălalt este rău. De fapt nici unii și nici alții nu suntem buni sau răi. Alegem să acționăm sau să nu acționăm pe o direcție.

În ziua anunțată, am auzit sunet de clopoțel și voci pe scara blocului. Ușile s-au deschis și s-au închis. Salutări calde. Salutări cucernice. M-am oprit din citit. Mă aflam în acel moment pe canapea. Studiam un capitol despre Marx. Clopoțelul suna. Vocile se intensificau. Forfota a încetat. Nimeni nu mi-a bătut la ușă. Am răsuflat ușurată și am zâmbit. I-am mulțumit preotului pentru mijlocul folosit, clopoțelul. Apreciez abordarea părintelui ca reprezentant al unei instituții românești.

Luni mi-am descărcat o cerere de pe cjastm, Casa de asigurări. Când m-am mutat din casa tatălui Marei, am pierdut cardul de sănătate. În toți acești ani nu m-am sinchisit, acesta e cuvântul, să-l înlocuiesc. Îmi plătesc singură sănătatea de prea mult timp ca să mă supun cozilor fără un interes imediat. Cardul nu a reprezentat o nevoie imediată. Mateiu a schimbat atitudinea mea față de card. Cum mă internez dacă nu aparțin nici unui medic de familie? Mi-am pregătit actele necesare. Mi-am instalat program nou pe laptop. Am trimis trei mailuri. Misterioasele căi ale internetului au refuzat să-mi atașeze cererea semnată. Am primit răspuns de la un angajat în aceeași zi. Firește, am mai avut de adăugat și alte acte. Noaptea târziu am trimis ultimul mail. A doua zi am primit mail cu adeverința înlocuitoare.

Nu caut să îndulcesc imaginea instituțiilor românești. Caut imparțialitatea. Câng greșesc instituțiile, depun plângeri. Când vin înaintea nevoilor cetățenilor, le tratez cu respect. Fix cum procedez cu Mara. Pe o parte critica constructivă, pe altă parte respectul și încurajarea.

Instituțiile românești primesc rar încurajări și aproape deloc respect. Dar pare că anul nou semne bune are.

Foto: Bogdan Mosorescu