Adevărul este că petrec prea mult timp în casă. Oricât nu-mi place s-o recunosc, am devenit sclava apartamentului. Dau cu aspiratorul. Șterg pragul ușilor. Spăl vase. Bag la spălat. Plictisitor, plictisitor, plictisitor!

Ies în oraș și ce se întâmplă?! Mă întâlnesc cu Flavius Neamciuc, cu Simona Nuțu, cu Marin Lupanciuc. Cafenelele deschid câte o fereastră în realitatea casnică în care m-am baricadat. Altfel curg poveștile cu cei menționați mai sus.

Sunt ani de când nu l-am mai văzut pe Flavius. Îl purtam pe Mateiu pe șold când ne-am intersectat ultima dată pe străzile orașului. M-am bucurat ca un copil să-l revăd. O sticlă de apă plată savurată în prezența lui a fost lămuritoare. O să colaborăm într-un viitor apropiat. Înainte vreme, mă simțeam o fetișcană în prezența lui. Ironic. Număr câțiva ani în plus. Conferindu-i o aură tânărului fotograf, am făcut asta, mi-am expus fragilitatea psihică. Acum sunt cât se poate de pregătită să lucrez cu un caracter atât de specific ca al lui Flavius.

Se deschide ușa. Imediat te izbește mirosul de cafea. Iubesc viața cafenelelor, iar Simona mă (re)aduce în prezent prin dispoziția firească pentru social media. Ea mă provoacă să corespund cerințelor de pe Instagram. Mă străduiesc. Procesul a început.

Se deschide ușa. Imediat te izbește mirosul de cafea. Iubesc viața cafenelelor, iar Marin mi-a zâmbit încântător de la o masă. Marin Lupanciuc, tânăr și promițător actor de la Teatrul Național Timișoara, are un zâmbet la fel de frumos sau chiar mai frumos ca al meu. Nu mă simt pregătită să renunț la titlul de Cel mai frumos zâmbet. S-ar putea să n-am încotro. La el dinții se înșiră ca mărgăritarele. Mama lui trebuie să fie tare mândră.

Se deschide ușa. Imediat te izbește mirosul de cafea. Iubesc viața cafenelelor. Nu-mi pasă în atmosfera caldă și vibrantă de treburile mărunte de pe lângă casă. Încep să poftesc la poezie. Simonei i-am recitat din Eminescu: La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,/Pe când totul era lipsă de viață și voință,/Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…/Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns./Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă.

Pe Lupanciuc l-am întrebat dacă aspectul fizic l-a ajutat sau l-a împiedicat în carieră. Da, uneori nu-mi fac față mie însămi și vorbesc ca să-mi mir chiar mie urechile. Dar ghiciți răspunsul?

Se deschide ușa. Imediat te izbește mirosul de cafea. Iubesc viața cafenelelor.

Lucrările din apartament, uși smulse din pereți, uși montate, gresie schimbată, prize mutate și zugrăvit mi-au modificat rolul îndeplinit. În loc de stăpână atotputernică m-am trezit accesoriu. Fără rol un rol practic și funcțional, m-am așezat într-o dimineață să-mi beau ceaiul cu Povestirile lui Kafka. Am ales Colonia penitenciară. Firește, Kafka te prinde aproape instant prin simplitatea exprimării. Mulți pică în capcană. Când încearcă să se smulgă, atunci bagă de seamă acapararea kafkiană. Eu am încercat să mă smulg din descrierea grapei. Am băgat de seamă cum pusese mâna pe mine înclinarea creatoare a autorului.

O nepotrivire năroadă din partea mea. Activitățile practice din apartament împreună cu zbuciumul sufletesc și înstrăinarea existențială din povestire m-au sleit. S-ar putea să fie și lipsa de vitamine. Flaconul de la Calivita este gol. Pe aceeași linie, sâmbătă seară am ieșit în Parcul Rozelor. De pe scenă răsunau ritmuri zbuciumate de iubire, dezmăț, moralitate, sarcasm, s-a interpretat Carmina Burana, iar pe partea stângă, lateral, în public, cei doi copii ai mei să învârtea și se prăpădeau de râs. Tu ești un caca mare! Mateiu se exprimă scabros frecvent în ultima perioadă.

Grădinița a început. Mateiu a încheiat o săptămână. Acum e acasă. Ne-au invadat mucii fără nici o justificare. Școala a început. Mara pare că joacă în tragedii, orice acțiune are potențial de dramă.

O dispoziție dezagreabilă îmi dă târcoale. Șovăirea ține piept atacului. Nu mă predau, dar nici nu lupt. Tratamentul lui Mateiu, în special cel alternativ, ceai de nucă și ceapă, îl îndeplinesc ca un ritual. Cobor din pat dimineața să fierb un fruct și o legumă. Pun căluș fricii de boală gravă la copii. Plănuiesc o ieșire la un magazin să caut o lampă ornamentală pentru sufragerie și o mini vacanță în familie la munte.

Afară plouă, iar ceaiului i s-a schimbat gustul. E pur și simplu mai bun. Simțiți?

Programul lui Mateiu la grădiniță, dublat de șantierul din casă, (am ajuns la zugrăveală), m-a scos la plimbare. Am început cu sarcinile. Casa mereu  produce sarcini. Perdelele și draperiile au ajuns la curățătorie. Mara a ajuns la locul de întâlnire cu prietena ei. Eu am lăsat niște cărți, apoi am luat-o la pas pe străzile orașului. M-am oprit la Narative.

La masă, după o poză și un shot de ghimbir, m-am apucat de citit. În stânga mea, un domn septuagenar completa Sudoku. Despre Asia am apucat să rețin că nici o limbă asiatică nu avea termen pentru Asia până la sosirea reprezentanților puterilor europene.
Vă place Kissinger? În stânga mea, domnul septuagenar a găsit replica de introducere. Am zâmbit larg și mi-am mărturisit simpatia pentru Kissinger. Kissinger vine de la kiss, a mai adăugat un R la final să fie evreiesc. Am zâmbit din nou larg și mi-am pus din nou ochii pe cartea deschisă. Beau cafeaua des aici, vin mulți studenți de la medicină. Discut cu ei despre genetică. Vă place genetica? Pe mine m-a apropiat de Dumnezeu, de creator. Înainte, în tinerețe, am fost cu teoria evoluționismului.

Am închis cartea. Nu a fost să fie o oră de lectură. Așa că m-am întors spre domnul din stânga mea și l-am ascultat. Un bărbat trecut de 70 de ani, cu păr alb și sprâncene dezordonate, îngrijit, dar nu împodobit, cu un vocabular cuprinzător a sucit ora de lectură într-o conversație interesantă.

În avion a stat lângă Ioan Alexandru, un om extraordinar. În schimbul de replici am menționat că am terminat Literele. Așa că mi-a povestit episodul cu Ioan Alexandru, și el descoperitorul existenței pe verticală, singura care contează. Inevitabil mi-am specificat necredința. Pentru că ați ales. Ați ales să nu credeți. Eu știu că există. În urma unui accident grav doar Creatorul a putut să aranjeze să supraviețuiesc.

Firește, cum decurg genul acesta de discuții, am ajuns la Cabala. Știți despre? Știu, știu. Aici s-a întâmplat o nenorocire. M-am dovedit lipsită de respect printr-o reacție mai rapidă ca judecata. Numele Iahve se regăsește în fiecare celulă din corpul nostru. Oh, ce-am râs până mi-am îndreptat spatele respectuos. Chiar credeți asta?

A fost curios de numele meu. I-am întins mâna. Dunia. Dunia, așa v-au botezat părinții? O să-l țin minte, ce nume interesant. De unde? Dunia, Dostoievski, Crimă și pedeapsă. Am continuat. Încercați să-l citiți pe Umberto Eco. Sigur o să vă placă. M-am scuzat apoi. Am plătit la bar. Am ieșit și n-am privit înapoi.

Oare în câte feluri aș fi putut să vă povestesc întâlnirea mea de azi?! Mi-e teamă că nici măcar esența n-am surprins-o. N-am pătruns cât să redau o stare, o schimbare de stare, o ciocnire de lumi fără impresii. Domnul prea în marginea vieții, eu în zarva vieții, am revenit acasă și m-am eliberat scriind.

Voi pe unde citiți în Timișoara?

Adevărul este că atunci când ai copii începi să prețuiești, să valorifici, să sublimezi momentele liniștite ale vieții. Liniștea înseamnă în primul rând lipsa zgomotului. O casă cu copii e zgomotoasă, iar asta descrie starea naturală și firească a vieții. Credeți-mă, nu vă doriți o casă cu copii liniștită. Liniștea se traduce atunci ca boală.

Azi am stat în apartament fără urlat, tropăit, trântit, aruncat. Mateiu a început grădinița. Revenită acasă, m-am așezat pe canapea cu ceaiul și cartea în mână. Din păcate pentru mine, Kissinger n-a reușit să-mi capteze atenția. M-a prins puțin Iranul cu revoluția lui Khomeini, dar am abandonat ca să scriu un mesaj către grădiniță. N-am avut stare până n-am primit asigurări că Mateiu este bine. Verificarea și asigurarea au fost balsam. Am început să mă mișc prin casă și să-mi ordonez gândurile. Să citesc? Să scriu, blog sau manuscris? Să merg la cumpărături?

Ce credeți că am ales? Să vă spun, să nu vă spun?!

Manuscrisul a câștigat. Am recitit ce am scris. Am șters o frază. Am scurtat altă frază. Am reușit să scriu jumătate de pagină.

Între timp, până la această oră când scriu, am făcut cumpărăturile și am pus două oale la foc. Cinăm ca de sărbătoare, în porțelanuri fine, cu cartofi franțuzești și vin de pe dealurile Olteniei. Adulmecarea unor ore de libertate m-a însuflețit. Viața e mai frumoasă și mai apăsătoare în același timp. Râd. Plâng. Mă bucur. Mă mâhnesc. Mi-e dor de Mateiu. Asta o să-i zic prima dată când o să-l iau de la grădiniță. Mă simt vinovată că-l las cu fața creață dimineața. Pendulez. Firesc! Firesc! Firesc!

Liniștea dimineții m-a deconcertat pentru câteva minute. Nu știam ce-i cu mine. Nu știam unde-i de mine. Mara m-a scos azi din impas. Hai să ne bucurăm, mama, și să ne jucăm ceva. Și ne-am jucat.

Să râdem înainte de toate.

Foto: Lorena Dumitrașcu

Spăl vase la chiuvetă și gândurile încep să se ordoneze. V-am menționat de mai multe ori despre forța chiuvetei. Mi se întâmplă uneori și la volanul mașinii. Liniștea și propria companie îmi adună gândurile. Asocierile încep să-mi dea ghes. Deunăzi m-am trezit când am tras pe dreapta să cumpăr mâncare pentru Motan. Suport o rupere de realitate când conduc și înlănțui idei. Mă furaseră două atitudini omenești, nimicnicia și măreția.

Pendulăm de-a lungul vieții ba cu lipsa de însemnătate, ba cu glorificarea. Ați observat că sentimentul de zădărnicie apare în singurătate, de obicei. Glorificarea și importanța se năpustesc asupra noastră când ne identificăm cu majoritatea. Exemplele care-mi vin rapid în minte sunt realizările sportivilor și cucerirea spațiului. Caracterul dispare și se produce o identificare generală. Oamenii au cucerit spațiul. Eu sunt om. Eu am cucerit spațiul. Sau. Popovici e român și a câștigat medalia de aur. Eu sunt român. Eu am câștigat aurul.

Ca individ mai greu te regăsești într-o poziție de titan. Cine îți validează poziția în singurătate? Insistența într-o asemenea atitudine ar putea fi psihotică sau un mare complex de inferioritate. Citiți-l pe Adler. Teoria asta merită atenția. O să priviți cefele late și importanții cu îngăduință.

Rareori m-am identificat cu masa. Efectul de masă mă sperie și îmi repugnă. Recunosc pierderea gândirii proprii. Auci! Mă doare în special mândria. Masa fascinează însă. E comodă. Te absolvă de responsabilități și asumare.

Între nimicnicie și măreție stă mediocritatea. Muncim pentru a scăpa de nimicnicie. Luptăm împotriva mediocrității cu avânt în tinerețe când nici măcar nu-i recunoaștem existența. Dintr-o dată descoperi conviețuirea searbădă și te șochează lipsa de reacție. E cald. E liniște. Este o situație facilă. Atunci viața ți-a dat șah mat.

Talentul nu e un dat al ființei, dar putem deprinde abilitatea de a ne distinge prin merite personale. Meritele personale pot însemna orice, inclusiv de a excela în rău. Nimeni nu știe. Putem orice dacă nu renunțăm. Renunțarea începe cu o burtă, cu nespălarea părului, cu victimizarea, cu conviețuirea cu păianjenii.

Eu încă lupt. Voi?

În ultimul timp mă întreb adesea: Cum am crescut? Cum am ajuns la jumătatea vieții aproape normali, în mare parte funcționali?

Îi citesc lui Mateiu din Miturile și legendele Olimpului. Tata înghite copiii. Fiul își omoară tatăl. Un bărbat o răpește pe femeia de care s-a îndrăgostit. Un băiat de 18 ani pleacă de acasă și omoară cu sabia o femeie cu șerpi pe cap în loc de păr. Ne-am oprit la povestea cu Icar, băiatul care a zburat prea sus.

Îi explic Marei că tinerele din social media care recomandă produse cosmetice n-au pregătire profesională, simțul responsabilității și conștiință pentru ceea ce fac. Ce fac? De cele mai multe ori înrăutățesc situația și așa delicată în care se află adolescentele. Tenul unei adolescente reprezintă o provocare, iar mamele de adolescente sunt adeseori depășite. De aceea ar fi necesar să aveți pe apelare rapidă un doctor dermatolog până se depășește această fază.

Îi mărturisesc lui Făt Frumos că lumea mi se pare un loc tot mai nesigur, tot mai înfricoșător. Mi-e frică de existența bombelor nucleare, de fanatismul religios, de amenințarea arabă, de comuniști și de ignoranță. Salvarea? Ca întotdeauna, educația.

Legendele, social media și grijile se pierd în viața de toate zilele. Ce mâncăm azi? Când revine Mara din Germania? Analizele pentru revenirea la școală. Vernisajul de mâine seară. Masa de bucătărie pe comandă. Până la extincția rasei, omul își zdrobește zilnic din spirit. Am un prieten, un Corto Maltese modern, care trăiește pur și simplu. Nu și-a orânduit nimic. L-am gratulat de ziua lui. Era prin Marrakesh. Ne-am intersectat la o cafea. Urmează să plece în Mallorca. Cum poți? L-am întrebat curioasă. Într-o dispoziție glorioasă, mi-a răspuns: Aleg nebunia și nu depresia. Nu-l judecați. Nu vă repeziți. Întrebați-vă: Ce anume face viața să merite trăită? Când vă simțiți vii? Când ardeți? Când nu vă sperie moartea?

Pun punct cu o recomandare de carte. Citiți Ordinea mondială de Kissinger pentru lămuriri despre problemele actuale ale omenirii.

Foto: Simona Nutu

Dacă ai răbdare.
Și dacă nu ai răbdare.
Viața îți relevă toate scenariile.
Să urmezi o facultate după liceu. Să te angajezi. Să te căsătorești din iubire. Să te căsătorești pentru a intra în rândul lumii. Să te însoțești cu cineva lipsit de bunuri materiale. Să te însoțești cu cineva care dispune de bunuri materiale. Să te convertești. Să renunți la religie. Să aduci pe lume un copil. Să cumperi o casă. Să cumperi un apartament. Să călătorești. Să te muți din țară. Să rămâi supus părinților. Să-ți ucizi simbolic părinții. Să consumi alcool. Să nu te atingi de alcool.
Dacă ai răbdare.
Și dacă nu ai răbdare.
Viața îți relevă imaginatul și neimaginatul.
Cunosc, și toți cunoaștem, un coleg de școală care a învățat bine și a ridicat un imperiu. Un alt coleg a învățat bine și s-a pierdut undeva pe drum. Un coleg care rar a călcat pe la cursuri, iar în prezent este profesor. Un coleg care rar a călcat pe la cursuri, iar în prezent cere bani împrumut. Un coleg care a consumat alcool și a condus. Un coleg care n-a consumat alcool și a murit în accident de mașină. Un coleg care a plantat copaci. Un coleg care a vândut droguri. Un coleg care s-a căsătorit cu iubirea din liceu și încă sunt împreună. Un coleg care s-a căsătorit cu iubirea din liceu, dar a divorțat.
Dacă ai răbdare.
Și dacă nu ai răbdare.
Viața își fâlfăie ambitusul posibilităților.
Dacă ai Facebook sau Instagram, atunci ești cel mai probabil la curent cu viața foștilor colegi, foștilor iubiți. Pe cine ați iubit la 20 de ani? Simțiți ciudă? Simțiți eliberare?

În funcție de sentimentul încercat, puneți-vă întrebări și evaluați-vă viața interioară. Împăcați-vă sau schimbați ceva. Schimbarea aduce evoluție spirituală.

Când mai arunc un ochi la viața unei iubiri trecute, atunci zâmbesc trist. Cât am crezut că iubesc! Cât s-a dovedit că am iubit. Simt eliberare față de iubirile trecute. În cazul meu, și alegerile proaste au dus la un deznodământ potrivit pentru mine.

Până la urmă viața nu se împarte în bine și în rău, ci în potrivire și în nepotrivire. Căutați ce vi se potrivește. Viața conține toate scenariile, imaginatul și neimaginatul, fâlfăie în posibilități. Curbați-o ușor cu amprenta personală. Mulți dintre noi ajungem la 40 de ani și ne năpustesc regretele și eșecurile. Pentru o victorie asigurată, cunoașteți-vă pe voi înșivă.

Foto: Bogdan Mosorescu

De fiecare dată când deschid laptopul pentru a scrie pe blog, prima dată îmi verific Facebook-ul și Instagram-ul. De fiecare dată îmi zic: Asta e o porcărie! Și este indubitabil!

Să scriu. Să citesc. Să cuget. Acestea alcătuiesc nevoile mele. Coexist cu ceea ce nedrept am numit porcării. Cred sincer că n-aș mai putea exista fără cele două platforme. Câte persoane ar mai citi blogul? Și pierderea lor îmi închipui că m-ar demoraliza. Din greșeală am tastat pierderea mor în loc de pierderea lor. Act ratat se cheamă. Am învățat din cărțile lui Freud. Inconștient m-am destăinuit și m-am înțeles mai bine. Aș putea la fel de bine să mor fără cei câțiva cititori. Sentimentul de utilitate mi se trage de la comunitatea din jurul blogului.

Firește, pot să trăiesc fără cititori, pot să scriu fără Facebook și Instagram. Probabil aș scrie și mai bine. Realitatea asta însă s-a lipit de mine, mi-a devenit o a doua piele, mi-a dat un rol facil de jucat. Mă joc de-a scriitoarea. Îmi place joaca. Nu presupune evaluarea sau critica unor autorități. Respingerii nu i-am făcut față de când mă știu. Ce am înfăptuit în urma respingerilor mă umple de rușine. Am stârpit cât am putut sentimentul de vinovăție și rușinea, dar au dispărut total. Nici nu e posibil, presupun.

În continuare, după ani de zile, scriu acompaniată de sunetele de dincolo de perete. Vecinul nu se simte sătul de filmele porno. În ultimul an i s-a alăturat o adolescentă care ascultă muzică cu volumul la maxim. Pereții duduie sau murmură. Tinerețea și bătrânețea se exprimă în clișee. Dorințele trec dincolo de bariera morală. Asist și-mi rememorez adolescența. Dacă bubuie muzica. Asist și-mi imaginez bătrânețea. Dacă gem pereții. Aaa! Ooo! Eee! Amândoi mă amuză. Amândoi reprezintă anumite etape ale vieții.

Săptămâna aceasta m-am deconectat de voie de nevoie de la minte. În sfârșit pot să trântesc uși în apartament când mă enervează copiii. Da, minunile mele calcă butoane cu nemiluita. Mă simt o simfonie. În luna martie am dat ușile jos. În luna august s-au montat uși noi. De azi ne-am recuperat intimitatea.

Să râdem înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Îmi dau seama, când privesc în urmă, cât loc ocupă hazardul în viața mea și în viața fiecăruia dintre noi. Multe cauze au rămas necunoscute în ceea ce sunt și în ceea ce reprezint azi.

Adesea mă întreb cum s-o ajut pe Mara în această perioadă deosebit de sensibilă și vulnerabilă. Adolescența a dat năvală peste noi. Urmează clasa a VIII-a, evaluarea națională așteaptă startul. Amintirile mele sunt vii și încă ard din perioada aceea. Nimic nu m-a ocolit, presiunea examenului, răutățile fetelor, umilințele, îndrăgosteala, eșecul, înghițirea umilințelor, renașterea din cenușă și depășirea momentului.

Perioada necesită comunicare în exces. Adolescenții nu se simt înțeleși, acceptați, văzuți. Clivajul părinte-adolescent ar trebui deturnat. Mergeți împotriva curentului. În loc să se retragă fiecare, înmulțiți-vă activitățile comune. Plictisiți-vă și înfuriați-vă adolescentul prin prezență, dialog, monolog și întrebări. Negociați la sânge mesele în familie, drumețiile, vacanțele.

Am copilărit în malul Dunării. O distracție a verii era considerată baia în toiul nopții la bazinele din aer liber de la Herculane. Porneau spre Herculane câte doua sau trei mașini pline de adolescenți și de tineri. Șoferii se luau la întrecere pe drum. Într-o seară neobișnuită prin faptul că suntem în viață și vă povestesc despre asta, șoferul mașinii în care mă aflam a stins farurile pentru a nu fi observat de cel din fața. A depășit mașina și am râs ca proștii de strategia lui. Orice pentru o victorie când cortexul nu s-a dezvoltat, iar imaginea de ansamblu nu se arată. Pentru că adolescenții și tinerii sunt incapabili să cuprindă cu mintea imaginea de ansamblu. Eu nu mi-am putut imagina moartea care ne-a suflat în ceafă. Mi-o imaginez acum când am o fată de 14 ani.

Îi povestesc și Marei despre faptele mele prostești din adolescență. Nu încerc să schimb, să atenuez, să îndulcesc. Încerc să-i fixez în cap că a fi martor mut și pasiv nu ajută. Acțiunea și inițiativa fac diferența. Eu n-am acționat. Nu m-am dat jos din mașină. Nu mi-am sunat părinții. Nu mi-aș fi permis să-i sun. Mara vreau să acționeze. Să se dea jos din mașină. Să-și sune părinții. Să-și permită să-și sune părinții. Ceva a memorat din toate aceste povești. Să nu aștepte prea mult până să vorbească cu noi. Uneori e prea târziu și pentru părinți să vină cu o soluție. Faptul că am auzit din gura ei rostit acest adevăr, m-a liniștit. Am încredere în ea. Îi acord încredere. Dar cum să procedez cu încrederea în ceilalți?

Credeți-mă că nu atitudinile adolescenților mă îngrijorează. Atitudinile adulților din viața copiilor mă agită.

Trei, doi, unu…

Foto: Lorena Dumitrașcu

Toamna se numără bobocii. După 40 de ani numeri realizările. Dar cel mai important după 40 de ani este să te împaci. Să te împaci cu cine ai devenit. Nu se potrivește întotdeauna socoteala de la 20 de ani cu hazardul următorilor 20 de ani.

In discuțiile purtate cu prieteni mereu ne reamintim că am trecut de jumătatea vieții. Atunci se lasă câteva secunde liniștea sau se produce o forfotă străină de voință. Personalitatea fiecăruia decide reacția. Eu imediat anunț că jumătatea vieții m-a prins călare pe balanță. Cocoțată pe talere, într-un aparent echilibru, mă fascinează neștiutul. Chiar nu știu în ce parte o să mă îngreunez, în reacții sau în acceptări.

În funcție de zi, de dispoziție, de întâmplări, accept sau reacționez. Reacționez mai rar, dar potențial există. Când privesc o femeie arabă cu voal pe cap. Nu numesc voalul, deși am citit despre diferitele tipuri de articole vestimentare care ascund femeia. Reacționez. Mintea și corpul se împotrivesc realității femeilor acoperite. Și nici nu caut să le înțeleg pe cele care continuă să se acopere în țările democratice. Tradițiile și simbolurile au împins oamenii să se ucidă între ei din timpurile istorice. Unele tradiții, unele simboluri ar trebui reglate.

Ce știți despre islam și despre motivul pentru care se ucid între ei? Succint, despre islam. Mahomed s-a născut în anul 570 și pe la 40 de ani a avut o revelație. A continuat vreo 20 de ani. Totul s-a scris și a devenit ceea ce azi cunoaștem sub numele de Coran. Moartea lui Mahomed a scindat populația arabă în sunniți și șiiți. Cine a condus după Mahomed? Cine ar fi trebuit să conducă după Mohamed? De aici a pornit totul. A condus socrul lui. Cei care l-au susținut au devenit sunniții. Cei care l-au susținut pe vărul lui Mahomed, Ali, au devenit șiiții. Autoritățile s-au respins ca fiind uzurpatoare și ilegitime, a intervenit doctrina, s-a impus jihadul. De conceptele dar al-islam și dar al-harb ați auzit? Arabii așa își imaginează lumea, dar al-islam, credincioșii, și dar al-harb, necredincioșii. Datoria lor este să ajungem cu toții dar al-islam. Toate statele lumii sunt laice și ilegitime în viziunea arabilor. Și nu găsim soluții pentru acest delir religios.

E greu pentru mine să-mi imaginez conducători ai lumii care se întâlnesc și decid să omoare alți oameni în numele inspirației divine. Inspirația divină este un alt nume pentru interes. Așa simplă este demența umană. Să ne ucidem după interpretări.

O femeie acoperită semnifică pentru mine ucidere în numele divinității. Vizazi de mine s-au mutat niște arabi. Îi privesc și văd prin ei. Îi privesc și rememorez ceea ce cunosc despre sunniți și șiiți. Îi privesc și mi-e frică. Îi privesc și suntem la fel. Eu îi văd ca mine, ca pe familia mea, ca pe cetățenii lumii. Marketingul ar trebui să se ocupe cu seriozitate de ordinea și pacea mondială. Să facă reclamă umanității, toleranței, conviețuirii. Aveam nevoie de o poveste a tuturor ca de aer. Înainte să ne ucidem în numele esenței divine.

Moise, Isus, Mahomed, din ei trei să scoată marketingul un urmaș din care nu lipsește nimeni și nimic.

Foto: Bogdan Mosorescu