Să iubești, dar să nu-ți mai placă persoana de lângă tine, iată o situație netratabilă nici măcar de specialiști

M-am așezat să scriu azi. După ce mi-am băut ceaiul cu Motan și Alfred Doblin, m-am mutat pe canapea. Am citit cuibărită în pat. La scris scormonesc după seriozitate. Părăsesc patul cu un aer serios. Din seriozitate mi-am comandat și birou. Își face uneori Mara lecțiile. Biroul meu rămâne canapeaua. Am deschis blogul. Am apăsat pe articol nou. Dintr-un motiv sau altul, lenea, alarma unei mașini, niște țipete, n-am putut scrie. M-am așezat. N-am scris.

M-am așezat să scriu după ce am luat-o pe Mara de la școală. A început să răcnească bormașina. O aud chiar acum. Dar am subiectul în cap. Vreau să-l vomit. Asta e atitudinea în scris, îmi vărs gândurile și nu mai revin asupra lor. Mara a ieșit din cameră stupefiată. Ce se aude, mama? Probabil burghiul e în apropiere de camera ei. Sunetul discordant a zăpăcit-o. E bormașina, mama, nu recunoști?

Am sorbit ultima gură de cafea. Îmi place să-mi las pe fundul ceștii puțină cafea. Ceașca am așezat-o tacticos pe Mari gânditori politici. Astă seară o să mă întovărășesc cu Toma de Aquino. Înainte să plonjez în politică, vă atrag spre un subiect preferat de mine: viața de cuplu. Situația în lume seamănă izbitor cu starea de urgență din martie. Partenerii or să fie din nou forțați să petreacă mai mult timp împreună. Eu, cu burta tot mai lubeniță cu fiecare zi, visez la lenjerie neagră, la ciorapi cu adeziv, la unele nopți, la o noapte din Lisabona. Ca femeie cu defecte, imaginea mea în ultimii doi ani, mi-am construit o relație de cuplu după plăceri și neplăceri trecute și prezente.

Am avut totul: partener, casă, copil, excursii cu familia, aventuri în doi în Africa. Cu tatăl Marei o să am întotdeauna Africa. Ne-am despărțit în Cabo Verde, un arhipeleag pe coastele Africii de Vest. Trec tot acolo despărțirea. Nu mi-a asigurat o viață fericită rețeta pretinsă de societate. Nu ne-am mai plăcut la un moment dat. Să iubești, dar să nu-ți mai placă persoana de lângă tine, iată o situație netratabilă nici măcar de specialiști. Cu Făt Frumos mă asigur zilnic că îmi place de el. E important pentru mine să-mi placă persoana lui și nu e ușor. De aceea, ca orice femeie, mereu deschid discuții. Și ca orice bărbat, nu are chef de ele de cele mai multe ori. Mă ascultă mai atent de când îmi crește burta. Chinuitor pentru el, observ și râd! Transformările din cuplu după apariția unui copil nu-mi sunt străine. Caut cumva să mă asigur, deși recunosc neghiobia, că bărbatul și femeia nu or să cedeze în fața mamei și a tatălui. Iubesc deja un tată. În viitor vreau să iubesc și un bărbat. Nu mă neliniștește că el sau eu ne vom plictisi reciproc. Am stabilit că nu mai suntem ceva nou unul pentru celălalt. N-am teama că nu mai sunt ca înainte, înainte de Mara, înainte de minunea din burtă. Nu mă dau în vânt după cum am fost. Ah, dilemele, reacțiile, luptele în a demonstra ceva, nesiguranța, sugestibilitatea! Mă plac în prezent. Dovedesc o nesimțire decentă și sănătoasă. Mi-e frică de mă paralizează lipsa pasiunii din viața mea. Nu vreau să conviețuiesc fără pasiune, fără nopți portugheze sau alte nopți nenumite.

Unii știți despre ce vorbesc. Alții nu aveți habar. Mulți ignorați. Dar mai sunt persoane și ca mine, cu gura mare, cu examinări sufletești, cu disponibilitate pentru instincte. Mă opresc.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cum ești? Cum simți că ești? Să ne găsim drumul în viață

În timp ce citeam finalul funest al lui Lică Sămădăul, elevul select s-a oprit. Ai putea să te uiți cu Mara la Enola Holmes. Am ridicat ochii derutată. Mintea mea era în copacul de care se izbea Lică. Am zâmbit. Cu un gest regal, am mișcat mâna, l-am rugat să continue lectura.

Am vizionat împreună cu Mara filmul Enola Holmes. Am pus pauză când Enola și mama ei dialogau despre a ne găsi drumul în viață. Am rugat-o și pe Mara să repete. Să-mi găsesc drumul în viață. În prezent, Mara dorește să devină cofetăreasă. Ciocolata înseamnă fericire. Nu-și poate imagina o singură persoană care să nu adore ciocolata.

M-am gândit puțin și singură la acest subiect. Să ne găsim drumul în viață. E complicat să apuci pe un drum specific când ai de dus lupte pentru a fi tu însuți. Prima mea luptă s-a datorat poziției din familie. Am fost a doua născută. Câțiva ani m-am învârtit în jurul surorii. E sora mai mică, da. Nu seamănă deloc cu sora ei. De ce nu poți fi și tu ca sora ta?! M-am desprins de sora mai mare. De la ea, am ajuns prietena prietenei mele. E prietenă cu, da. Un iubit de-al prietenei chiar m-a întrebat cu ce am ieșit în evidență în liceu. Am ridicat din umeri. Ai fost prietena ei, a venit răspunsul lui. Un ultim episod care m-a marcat a venit de la o duduie care m-a etichetat ca prietenă a tatălui Marei.

Adevărat. Sunt sora mai mică. Am fost prietena prietenei. Am fost prietena tatălui Marei. Acum citiți. Cum sunt? Cum simt că sunt? Eu mereu am simțit că sunt eu. Am refuzat să mi se spună cine sunt: soră, prietenă, iubită. N-am acceptat să mă definesc prin altcineva. Am căutat să descopăr cine sunt eu. Frământările astea au dus la crearea Duniei. Pe Dunia am construit-o separat de soră, de prieteni, de iubit. Am ridicat, cărămidă cu cărămidă, o identitate. Din frustrare și dorința de a fi, s-a ivit Dunia. Am bătut un drum întortocheat. Până la urmă, separat de ceilalți, sunt Dunia. Nimeni nu-mi poate lua asta.

O s-o ajut pe Mara să fie și să devină fără nici un concurs. Nu mă întrebați cum. În primul rând o să-i repet, ca o mamă plictisitoare, că e frumoasă, minunată și inteligentă. O să mă interesez mereu despre ceea ce gândește, despre ceea ce simte. O să disting gândurile și sentimentele ei din imensitatea de gânduri și sentimente străine. O să-i critic purtarea urâtă, dar nu o s-o judec. O să-i spun că o iubesc când greșește. O s-o conving să ia lecții de autoapărare. Să glumească. Să aleagă ceea ce este corect. Să-și dea importanță prin ea. Familia, prietenii și iubiții nu ne definesc. Noi alegem cine suntem, iar pentru asta apelăm la educație. Educația nu ți-o mai poate lua nimeni.

Să ne găsim drumul. Să vă găsiți drumul.

Foto: Bogdan Mosorescu

Să faci sau să nu mai faci copil după 35 de ani?!

Să faci sau să nu mai faci copil după 35 de ani?! Eu mi-am pus această întrebare. Nu este un moment potrivit pentru a face copil. Nu a fost un moment potrivit când am născut-o pe Mara. Nu e un moment potrivit acum la 37 de ani. Când vine vorba despre copii, o unică întrebare contează: Îmi doresc cu adevărat un copil sau se așteaptă de la mine un copil?

Eu mi-am dorit la 37 de ani un copil. Anul trecut am decis că a venit vremea. M-am considerat bătrână pentru a mai lăsa fie și un an să treacă. Citiți cu atenție. Alăturați gândul bătrâneții pe lângă mine doar în acest context. În rest mă arăt în lume ca un fruct perfect copt. Pentru mine contează mult educația. Avorturile fac parte din viața intimă și nedorită a unei femei. Nu mă consumă o întrerupere de sarcină. Mă macină teribil educația. Părintele își iubește copilul. E un program al speciei. Părintele are o datorie și o responsabilitate. Să se îngrijească de copil în primii ani pentru a-l pregăti fizic și psihic de lumea primejdioasă. Frumusețea presupune primejdie. Hidoșenia presupune primejdie. Toate alcătuiesc plăcerile și neplăcerile vieții.

După 35 de ani, o sarcină scrie altfel pe trupul femeii. Mintea pregătită nu are nici o putere asupra corpului cu înfățișare uzată. Societatea modernă și permisivă din zilele noastre nu ne-a modificat sistemul reproducător. Femeia îmbătrânește, șansele de sarcină scad. Infertilitatea nu e o găselniță a părinților pentru a ne constrânge să-i facem bunici. Literatura de specialitate vă stă la dispoziție. La acestă vârsta prezinți risc și după ce ovulul și spermatozoidul s-au întâlnit. Efectuezi analize atât de scumpe, că la mine s-a întâmplat următorul lucru: sângele a refuzat să iasă. M-a întrebat asistenta îngrijorată: Ați avut probleme de-a lungul timpului când vi s-a luat sânge? Nici o problemă. Donez sânge și umplu punga în timp record. Aici e vorba de factura care mă așteaptă la recepție. În loc de a-mi exprima gândurile, am zâmbit și am întins cuminte cealaltă mână pentru recoltare de sânge.

Încurajez femeile să nu aștepte momentul potrivit pentru a avea un copil. Încurajez femeile să nu se lase forțate de familie, partener sau societate să devină mame dacă nu doresc. La discuțiile întâmplătoare cu Mara despre un viitor în care ea ar fi mamă, folosesc când și dacă. Când o să fii mamă, dacă o să fii mamă. Nu-mi programez fata pentru maternitate, nu-i atârn pe umeri un rol de născătoare. A face copii, imediat după reproducere, ține de putința de a iubi pe cineva mai mult ca pe tine. A iubi pe cineva mai mult ca pe tine ține de a face lucrul corect. Corectitudinea nu se bazează exclusiv pe sentimente. A lua decizia corectă înseamnă uneori să suferi. Durerea ta susține binele copilului.

La 37 de ani, cu burta ca o lubeniță, vorbesc și obosesc. Mă ridic greu din pat sau de pe canapea. Am observat ceva diferit față de sarcina cu Mara. Sunt liniștită. Am griji de mamă nebună. Pică drobul de sare, firește! Cu excepția fricii de virus, în mine este liniște și pace. O să devin mamă. O să iubesc. O să fiu fericită.

Foto: Bogdan Mosorescu

Termopanele, semn de bogăție la români

V-am povestit recent despre cel mai nou proiect pe care-l desfășor în apartament: renovarea balconului. O poză prea puțin favorabilă vrăjitoarei actuale din mine a fost publicată împreună cu un articol. Între timp am trecut de rașchetarea tavanului. M-am împotmolit puțin în căutarea unui meșter care să curețe și să vopsească profilul de metal de la balcon.

După vreo săptămână de întrebări în stânga, de telefoane și de mesaje, la masa din bucătărie, sorbind cu încântare o cafea după multe luni în care mirosul mă făcea să vărs, o prietenă mi-a sugerat să postez fotografii pe un grup și să mă interesez de un meșter. Am ascultat. Am postat. Mi s-a răspuns. Așa am ajuns să-i contactez pe cei de la Lucco Art Metal. Dar să rămânem aici.

Am scris pe grup:
Bună ziua,
Postez aceste poze pentru că am nevoie de ajutor. Îmi poate recomanda cineva, pe Timișoara, un meșter meticulos care să curețe și să vopsească scheletul metalic?
Mulțumesc.

M-am interesat de meșter. Am primit câteva răspunsuri pertinente. Am primit câteva răspunsuri tulburător de imbecile. Mi s-a recomandat să pun termopan. Eu am întrebat de meșter. Am refuzat sugestia cu termopanul. Mi s-a răspuns că așa zice vulpea când nu ajunge la struguri. Din nou, eu am întrebat de meșter, iar ca răspuns, mi s-a aruncat în față că sunt săracă. Locuiesc într-un bloc construit în perioada comunistă. Există un buget, dar nu unul care să-mi permită arhitecții de la Kuxa studio. Firește! După ce m-am mirat contrar rațiunii, oamenii au nevoie de prea puțin pentru a se reîntoarce într-o fază primitivă și brutală, am argumentat cu sublinierea evidentului. Nimeni nu-mi cunoaște gustul și locuiesc la bloc. Când o să-mi permit, o să mă mut la casă.

De la comentarii răutăcioase, prin comentarii cu umor și altele cu un conținut folositor, am ajuns, după cum deja v-am notat mai sus, să-i contactez pe cei de la Lucco Art Metal care or să înlocuiască profilul și geamurile. În continuare refuz termopanele pe balcon. Dacă amintesc din nou de copilăria mea din malul Dunării, de dealurile unde mergeam cu caprele, o să pară că-mi justific gustul. Gustul nu se justifică. În casa lui, fiecare individ e un zeu unde comandă și se simte în siguranță. Mamanu mereu mă chestionează: Ce faci tu, cu stilul tău minimalist, când vine cineva la tine, iar tu ai doar opt furculițe? Simplu. Nu-mi țin casa într-un anumit fel pentru că 60 de zile dintr-un an am oameni la masă. Fiecare în casa lui să-și ducă zilele după chip și asemănare. După chip și asemănare se vor aciua și prietenii, și rudele. Toate persoanele care îmi calcă pragul știu că or să aibă bunurile mele la dispoziție. Casa mea devine casa lor cât timp sunt oaspeți. Cine așteaptă să i se pună masa nu o să mă viziteze des. Pentru asemenea servicii, rezervăm o masă la restaurant. La mine în apartament împărțim mâncarea, dar nimeni nu joacă rolul majordomului.

Operațiunea Balconul este în desfășurare. Ieri am șters faianța cu apă și detergent. Pasul 1 dintr-un șir. Azi o să aplic scotch-ul și o să șterg din nou, de data aceasta cu o lavetă de microfibră de la dm îmbibată într-un produs miraculos care mă va ajuta să schimb culoarea la hidoșenia de faința. Pasul 2. Pasul 3. Cu pasul 4 am emoții. Aplicarea vopselei. O să revin separat cu un articol să vă povestesc despre produs și despre cum am aplicat.

Pentru cei care vă rugați, puteți să o faceți și pentru mine.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mamă la 26, mamă la 37. Bat în mine două inimi

Dacă e să fiu complet sinceră. Mereu am încercat să fiu. Am decis să fiu. Dar scriu pe blog. Orice sentiment împărtășesc, orice experiență descriu, plasticizez. Orice adevăr are două realități. Sentimentele pot fi învinovățite pentru.

Sunt complet sinceră și notez. Sunt însărcinată și aștept ca primăvara să-mi aducă un băiețel. De ani de zile lucrez fără o agendă. De doi ani am început să planific. Ce fac cu blogul? Cum cresc vânzările la Tricoul Inteligent? Mai aduc sau nu pe lume un copil? Mara a venit pe lume din întâmplare. O întâmplare care m-a făcut o persoană mai bună. În prezent bat în mine două inimi pentru că așa am ales. Am crescut cu o soră. Ne-am certat. Ne certăm. Ne-am bătut. Am încetat. Suntem stâlpi una pentru alta. Mi-am dorit ca Mara să cunoască legătura frățească. Nu mi-am dorit, când visam în malul Dunării la Făt Frumos, să am doi copii cu doi bărbați. S-a întâmplat viața. Se întâmplă.

Am plănuit să devin a doua oară mamă. Am plănuit să-mi cresc vânzările la Tricou în următorii ani. Am plănuit articole pentru remunerare. Undeva încurc lucrurile. Am eșuat și eșuez în a mă transforma într-o femeie puternică, într-o femeie puternică financiar. Cheltuiesc cu talent. Muncesc sisific. Bilanțul contabil descrie zădărnicia la final de an. Așa că dacă bani nu fac, m-am reorientat spre rolul femeii de născătoare. E nevoie și de mame ca mine, anti-eroine, anti-sacrificiu de sine, anti-îndeplinire a vieții prin copil. Sunt doar o mamă care se străduiește și crește o altă persoană. Într-adevăr iubirea e necondiționată, singura iubire necondiționată pe care o accept și recunosc. În rest, da, iubesc condiționat.

Dacă la 26 de ani nu am ales să transpir cearșafuri cu un scop, la 37 de ani intenția nu mi-a fost străină. Vreau un al doilea copil pentru că eu am crescut cu o soră. Un al doilea motiv ține de egoism. Mara o să plece curând de lângă mine. Ca ultim pretext, Făt Frumos are ochii prea frumoși pentru a nu-i da mai departe unui moștenitor.

Articolul acesta introductiv despre mărirea familiei mele va fi primul dintr-o serie. O să notez la modul cel mai personal despre ce înseamnă să fii mamă la 26 și să fii mamă la 37. O să povestesc despre gelozia Marei, despre sentimentul meu de vinovăție, despre ce programe mi-am mai descoperit în cap. Un program înfiorător ține de educație. Pentru mine nu există o educație mai bună ca în sistemul Montessori. O să-mi permit sau nu să-mi trimit copilul la școala Montessori? De aceea scopul magazinului online Dunia s-a schimbat. Trebuia să mă scoată în lume. Să mă ia de pe canapeaua unde visez cu ochii deschiși în fața hărții. Ultima dată am călătorit în Philippine. Scopul magazinului este acum să susțină educația copiilor.

Când nu cad pradă zilelor depresive, mă consider prea educată pentru prejudecăți. Un nou copil mi-a servit programul Montessori. Există educație și fără Montessori, dar creierul meu refuză. O să revin asupra acestui subiect. Acum o să pun punct. Se pare că am o problemă cu magazinul online. Comenzile de la vrăjitoarele actuale l-au zăpăcit. Zâmbesc.

Să mai râdem dacă ne vine.

Foto: Bogdan Mosorescu

Am un singur dor: de a umbla nestingherită pe străzi, printre oameni

După ce am născut-o pe Mara, m-am simțit datoare să studiez îndeaproape două subiecte: consumul de carne și sistemul imunitar. Am selectat din bibliografia vastă exclusiv studii medicale. Am făcut notițe. Am luat o decizie. Consumul de carne e sănătos. Dacă nu devin o apărătoare a oricărei forme de viață, carnea va rămâne o sursă de hrană pentru mine și Mara. Expunerea la microbi ne ține sistemul imunitar funcțional. De aceea Mara s-a târât pe jos, s-a pupat cu Leto, câinele și fratele ei mai mare, a dus mâinile la gură după ce a pipăit podeaua, nisipul sau terenul de joacă din parc.

Am pornit la drum, acum zece ani, cu acest stil de viață: consumul carne și lipsa unui clopot de sticlă în jurul Marei pentru protecție. Între timp am probat atitudini, am schimbat convingeri, am cultivat un stil de viață. Nu m-am răzgândit în ceea ce privește consumul de carne și expunerea la microbi.

Cum anul ne-a adus un virus nou, convingerea mea de a ne expune cu măsură microbilor și virușilor a intrat în conflict cu recomandările. Spălați mâinile des. Dezinfectați tot. Nu atingeți. Purtați mască. Toate recomandările ne țin în viață și sănătoși, dar s-a schimbat între timp microbiologia? Sistemul imunitar funcționează altfel? Vedeți, sunt tare derutată, îngrijorată și neliniștită.

Eu sunt. Noi suntem. Lumea întreagă este. Nu știu cum s-o scot la capăt. Mă spăl pe mâini și îmi privesc mâinile ca părți separate de mine. Îmi pun masca. Protejez și sunt protejată. Rânjesc pe sub mască. Eficiența ei nu mă convinge prin faptul că nu schimb masca dacă am atins-o cu mâinile. Mă scarpin la ochi. Îmi duc mâna la nas când mă mănâncă. Nu pot să intru în filmul groazei, al clopotului de sticlă refuzat când am născut-o pe Mara.

Consider că măsura ne salvează. Să ieșim din când în când afară. Să socializăm în mod economic. Să ne spălăm pe mâini când revenim acasă, dar dezinfectantul folosit cu zel omoară și prietenii microbi. Oare câți prieteni mai avem pe noi? Și când un organism străin vine să se împrietenească cu noi, ce fel de sistem imunitar îl întâmpină?

Acum zece ani am făcut o alegere. În prezent nu-mi permit acest lux. De rugat nu mă rog. Soră mea muncește, participă la cursuri online, crește doi copii. Prietenii apropiați s-au lăsat vizitați de angoase. Făt Frumos are misiuni. O singurătate fixată și plătită de mine însămi mă izolează psihic.

Am un singur dor: de a umbla nestingherită pe străzi, printre oameni.

Foto: Bogdan Mosorescu

În fotografie văd o femeie. În oglindă văd o stare de altă dată

De cele mai multe ori mă privesc în oglindă cu satisfacție. Când eram mică, pe un perete din bucătăria cu mai multe întrebuințări, aveam atârnată, de un șnur roșu, o oglindă. Imi amintesc de o zi în care m-am zgâit la mine. M-am pus în oglindă să-mi admir noua tunsoare, o freză oribilă cu chică, dar m-am oprit în zâmbet. Eu râd cu ochii. Când mi se înseninează fața, ochii devin o linie ca în desenele japoneze. Am uitat de freză și mi-am admirat zâmbetul.

Încă obișnuiesc să mă pun în oglindă și să-mi admir zâmbetul. Cultiv un fel de a fi sincer, dar niciodată nu o să fiu mai sinceră ca în zâmbet. De aceea mi-a atras atenția o grimasă. În oglindă, și la vârsta de 37 de ani, pare să mă privească copila din oglinda cu șnur roșu. Chipul mi-e identic. Roșeața e în obraji, ochii sunt ca un arc, iar buzele păstrează culoarea zmeurei mâncată pe furiș să nu mă prindă bunicii. Câteva riduri, unul mare pe frunte, câteva fine la ochi și o cută pe buza superioară, m-au pus pe gânduri. De ce oglinda nu mi le arată ca fotografia?

S-a întâmplat să mă uit minute în șir la o fotografie cu chipul meu. În imagine, o femeie, în oglindă, aceeași fată tunsă cu chică. Fotografia și imaginea din oglindă îmi revin diferit. În fotografie mă văd. Văd o femeie cu riduri, cu povești, cu un trup ușor împlinit. Am scotocit după vechile albume. Într-o fotografie, pe plajă la Costinești, apare o fata cu un corp săgeată, cu ascuțimi și unghiuri. Într-o fotografie executată clandestin de Făt Frumos la începutul acestei toamne, practică această activitate,  se arată o femeie cu un corp ușor planturos, rotunjit pe alocuri și împlinit.

În oglindă văd o stare de altă dată. La această concluzie am ajuns după ce am răsfoit albume vechi, după ce m-am analizat în fotografii recente, după ce m-am privit lung în oglindă. Psihicul nostru nu ține pasul cu trecerea timpului. Timpul nu înseamnă nimic pentru un individ care se privește în oglindă.

Cu jumătate de viață scursă, mă privesc în oglindă și îmi zâmbesc. Firește că mă întreb ce am făcut cu viața mea. Am trăit ratând. Din ratări s-au desprins și se desprind împliniri nesilite de nimeni. Așa pare când privesc în urmă. În urmă, cu un corp ascuțit și o minte tulbure. În viitor, cu un corp împlinit și o minte ascuțită. Voi?

Foto: Făt Frumos

Pomană sau celebrarea vieții

Mă pregătesc de o pomană. Citiți pomană și gândiți-vă la parastas. Parastasul este o slujbă religioasă făcută pentru pomenirea morților. Sâmbătă, familia mea o să-l pomenească pe bunicul meu. Rudele din toate colțurile țării se adună la masă. Morții prilejuiesc întâlnirile de familie.

Când m-a anunțat mamanu că a trecut un an de la moartea lui tataie și că urmează pomana, m-am împotmolit semantic în cuvântul pomană. M-am întrebat: De ce pomană? Pomana te duce cu gândul la ceva gratuit, primit de nevoiași de la privilegiați. Masa care urmează să fie servită în familie o consider o celebrare a vieții lui bunică miu. A avut, din punctul meu de vedere, o viață împlinită. A supraviețuit războiului. Era doar un copil atunci. A suportat foamea de după. S-a însurat. Și-a construit o casă cu nevasta lui. Au avut împreună trei copii. Au ajutat la creșterea nepoților, iar tătaie și-a cunoscut, atât cât i-au mai permis mințile, și strănepoții.

Mi-l amintesc într-un pardesiu de culoarea castanei coapte. Mă lua uneori de la școală. Mi-l amintesc pe motor cu bunică mea. Priveam în urma lor, iar imaginea spatelui lui bunică mea mă va face mereu să zâmbesc cu bucurie. Mi-l amintesc calm, muncitor, plecând la muncă cu un sufertaș gri. Mi-l amintesc o figură autoritară fără să folosească vreodată forța asupra lui bunică mea sau a copiilor. E firesc, așa-i? Nu neapărat. Violența domestică există. Nu și în familia Mosorescu. Constantin Mosorescu, împreună cu Afrodita Mosorescu au reprezentat reperele mele morale. Cu ei am luat masa în fiecare duminică. Cu ei am mers la circ, la doctor, la piață, la prieteni. Cu ei am râs și m-am simțit în siguranță.

Cum să-l asociez pe Constantin Mosorescu cu pomana? Sâmbătă o să mă bucur pentru viața pe care a trăit-o, pentru că-i duc moștenirea mai departe, pentru bucățica de normalitate oferită mie ca lăstar. Modelele din familie modelează caracterul și dau o direcție personalității. Mi-ar plăcea să-i știu mândri de mine. Vieții mele îi lipsesc punctele comune cu viața bunicilor. Învățăturile lor și felul lor de a fi au ajuns însă la mine. Le-am turnat într-un fel de a fi personal, dar ei sunt în mine. Eu sunt mândră de moștenirea lor. Au fost oameni, iar omenia lor merge mai departe.

La mulți ani, Constantin Mosorescu, oriunde te-ai afla! Să te iubim a fost atât de ușor.

Foto: Bogdan Mosorescu

De ce e neonorabil să lovească un copil, dar putem înțelege violența părintelui?

Elevul select a ajuns în clasa a XII-a. Urmează, brrr, bacalaureatul. Citim împreună literatură română și nu numai de cinci ani. Moromeții a fost ultimul roman. În prezent mă plictisește cu Moara cu noroc. Fix așa îi adresez întrebarea: Cu ce mă plictisești azi? El face ochii mici. Înțelege sarcasmul. De multe ori s-a străduit să mă contrazică. Nu se plictisește. Înțelege greutățile familiei Moromete.

Rașchetam azi tavanul. Mi-am amintit scena răzvrătirii lui Paraschiv. Mi-a trecut prin cap, în timp ce elevul select citea cu voce tare, cum ar fi fost dacă m-aș fi împotrivit și eu tatălui cu forța. Locvace de fire, mi-am expus ideea la o discuție cu prietenii. O reacție anume mi-a atras atenția. E neonorabil ca un copil să ridice mâna la părintele lui. De ce?! Cred că am strigat cu disperare întrebarea. De ce e neonorabil să lovească un copil, dar putem înțelege violența părintelui?

N-am fost de acord și ne-am apucat de o discuție cu vorbe încălecate și strigate. Rașchetam azi tavanul. O să-l rașchetez și mâine. Magazinul Oglinda și-a mutat sediul. Am umblat după geamuri. Nu-mi respect părinții pentru că m-au adus pe lume. O respect pe mama pentru că a fost blândă, s-a jucat cu noi și a pus nevoile noastre înaintea nevoilor ei. Îl respect pe tata pentru că m-a trimis la școală. Primii ani la facultate a plătit o taxă. Dar atât. Pentru nimic altceva nu acord respect pe credit. Nu cer nici de la Mara. O respect ca persoană ca să mă respecte la rândul ei ca persoană, apoi ca mamă.

Am 37 de ani și refuz să mi se spună ce să fac de către părinți. Să-și vadă de viața lor și să-mi permită să mă bucur de prezența lor. Nu mă bucură nici o prezență care încearcă să-mi spună ce să fac. Diplomația îmi lipsește. Cunosc teorie. Câștigi mai mult cu miere în viață. Adevărat! Rațional n-am nimic împotrivă. Personalitatea mea însă se opune. Eu fac ce vreau, cum vreau. De ce? Tot o consecință a unei educații lipsite de respect pentru copil. Niciodată nu a contat părerea mea de copil. La facultate, când răspândeam șarm ca domnișoară în societate, mă fâstâceam toată când cineva mă asculta și ținea cont de părerea mea. Dacă ar fi știu băieții care mă faceau să roșesc! Dar n-au știu, iar părerile strigate au funcționat ca un scut împotriva desfrânaților. Am rămas fată cuminte și datorită faptului că am fost CU MINTE. Nu citisem Kissinger. Nu subliniasem cu pixul: Este mai important să anulezi convingerile altora decât să le impui pe ale tale. Dar nu sunt nici un Matternich în atitudine, sunt un țar insolent, vizionar și impulsiv.

M-a apucat delirul. Mă opresc.

Foto: Bogdan Mosorescu

Pentru o viață sănătoasă, demnă și pe alocuri fericită, învățați să suciți perspectiva

Luați un pix. Scoateți o foaie. Sună ca la școală. Sună, dar nu urmează nici o lucrare de control neașteptată. Exact, respirați! Notați. Citiți o carte!

De ce să nu citiți? Lipsa lecturii întreține ignoranța. O carte deține puterea de a trezi ochiul interior. Toți am auzit de ochiul interior.
Există persoane care îmi acordă credit și respect pentru că sunt un cititor celebru. Există persoane care mă disprețuiesc și nu mă iau în serios pentru că sunt un cititor celebru. Persoanele din prima categorie de ce credeți că ascultă ce am de spus? Răspunsul e cât se poate de simplu. Pentru că sucesc perspectiva.

Ori de câte ori port o discuție serioasă cu Mara despre reprezentările lumii, despre pretențiile societății, mă folosesc de Micul Prinț. Micul Prinț este o carte de copii pe care să o citească adulții. Desenul autorului cu elefantul înghițit de șarpele boua demonstrează importanța perspectivei. Toți adulții văd în desen o pălărie. Așadar, elefant înghițit de un șarpe boua sau o pălărie? Sau cumva e posibil să ne uităm la același lucru și să percepem diferit? E posibil. E în firea umană.

Pentru o viață sănătoasă, demnă și pe alocuri fericită, învățați să suciți perspectiva. Citiți Micul Prinț. Analizați-vă convingerile. Întrebați-vă. De unde m-am pricopsit cu? De ce obișnuiesc să? Cum și unde îmi descarc frustrările? Am sprijinul familiei și prietenilor? Pentru ce dracu îmi agit glucocorticoizii pentru că Mara se exprimă cu Hă? și Aha!? Asta sunt eu.

Chestionați-vă! De ce acordăm importanță nimicurilor? În teorie, prefer atitudinea relaxată. În practică reușesc uneori, în ultimii ani mai des. Cărțile au rol de dresor. Îmblânzesc primitivul din noi, iar eu am grupa sanguină 01, grupa de sânge a oamenilor din perioada de la începutul societății umane.

Acum puteți să mă credeți, puteți să nu mă credeți. Ignoranța este și ea o alegere.

Foto: Bogdan Mosorescu