În ultimii 3 ani am fost mai concentrată ca niciodată pe sănătatea corpului. Infecția cu HPV 16 mi-a mutat bine de tot perspectiva. În primul an m-am simțit speriată și zguduită. În al doilea an m-am acoperit de resemnare. În al treilea an parcă m-a lovit un pumn de boxer. M-a învăluit întunericul. Mintea și corpul au luat-o razna, coșmaruri noaptea, dureri închipuite în zona pelviană. Pândeam durerile surde, pulsatile ca să-mi confirm fatalitatea.

M-am potolit în urma conizației și a vaccinării cu prima doză de Gardasil 9. Urmează a doua doză săptămâna viitoare. La mine se potrivește vorba – Mai bine mai târziu decât niciodată-. Mai târziu, la 42 de ani, m-am vaccinat. Am mai făcut și un set de analize la sânge, și un eco mamar. Viitorul pare că mă așteaptă.

Corpul îmbrățișează speranța. Mintea suspectează. Frica de a nu mă păcăli pe mine imaginează fel și fel de scenarii. Alte minți din jurul meu, minți raționale și respectate de mine, m-au adus cu picioarele pe pământ. Practicam zborul des. Plecam pur și simplu cu mințile pe câmpii fără maci, doar teren incendiat.

Smulsă din scenariile sinistre, m-am asigurat că pot să-mi iubesc în continuare copiii până ajung să-și poarte singuri de grijă. M-am reîntors spre literatură să mă simt din nou om. Trei ani am trăit ca un animal. Citesc, dar cel mai important pentru mine, scriu mai mult.

Vârsta aceasta de 40 de ani mă provoacă. Jung afirmă că viața începe undeva după 50 de ani. Începe ceva, de acord. Începe sfârșitul. Ni se sfârșește sănătatea de la sine înțeleasă. Corpul refuză regenerarea așa cum ne-a obișnuit. Ne arată limitele. Și sunt atât de multe.

Pornim să trăim două vieți separate: viața corpului și viața minții. Mintea îi refuză corpului limitele. Mintea a crescut pe spatele corpului. L-a cocoșat. Am 42 de ani și uneori trăiesc și o a treia viață, viața oaselor îndreptate.

Pentru că mintea este o grădină fermecată, am hrănit-o cu clasici, cu iubiri, cu artă și râsete, mă întăresc cu forța ei. Ies în natură. Privesc luna. Bolile, nedreptățile, statul de sclav în societate le suport cu demnitate. Calitatea de a fi demn e poezie pură. Ca să practic și eu demnitatea în relații, aleg să tac. Tăcerea asta mă doare ca dracu. Mă tulbură. Mă chinuie. Mă zăpăcește la cap. Aștept zilele să treacă. Omor timpul. Respir ușurată. Supraviețuiesc. Nu mă mândresc cu tăcerea asta. De fapt – nu o suport. Dar să vorbesc înseamnă sinucidere. Pentru că iubesc și urăsc oamenii în aceeași măsură. Nu pot cu ei. Nu pot fără ei.

Organe, suflet și sistem osos, așa defilez în aceste zile. Sărbătorile vin cu revederi sensibile pentru suflet. Protejați-vă. Puneți neplăcerile la fund. Supozitoarele sunt mai ieftine la terapeuții.

Stați sănătoși la cap.

Foto: Simona Nutu

Port în mine o poveste de ani de zile. În manuscris am început-o de vreo două ori. Orice formă i-am dat nu m-a mulțumit. Azi, la plimbarea la care mă scoate piciorul handicapat, am conceput capitolele. Totul se desfășoară la mine în cap. Or să fie cu siguranță 4 capitole. Nu sunt sigură de un capitol 5.

Pentru a publica este nevoie în primul rând să scrii. Firește! Deoarece m-am chestionat despre publicare, dar n-am străbătut calea.

De la plimbare am revenit mulțumită de mine. Capitolele mi-au dat scopul: scrierea cărții. Rămâne să mă descurc cu planificarea timpului pentru scris propriu-zis.

Până atunci haideți să vă povestesc despre Târgul de Carte Gaudeamus. Am ajuns și în acest an în ciuda perioadei nepotrivite pentru mine și familia mea. Îmi displace că trebuie să aleg între a petrece Moș Nicolae cu copiii acasă sau să călătoresc la București pentru scriitori, lansări de cărți, teatru, cafenele și restaurante. Mă irită și gaura din bugetul lunii decembrie. În noiembrie, așa cum s-a organizat până acum 2 ani, pica excelent.

La târg am ajuns 2 zile, vineri și sâmbătă. Vineri am pășit cu Mara de mână. La Humanitas se lansa o carte. Am salutat-o zâmbind pe Moni Stănilă. Ne-am despărțit, Mara și cu mine, avantajul de a avea o fiică adolescentă. Ne-am plimbat fără grabă printre standuri. Când ne-am regăsit, ea a scos o carte de Joseph Conrad, iar eu romanul Laurei Ilea și încă o carte despre socializarea copiilor până în 5 ani.

Sâmbătă, datorită puhoiului, mai mult am înotat printre standuri. La ora 12 și-a lansat cartea actorul Marius Manole. N-am reușit să aud nimic din ce a vorbit. Am fost mai mult spectator de teatru. Comparam în capul meu prezența lui Marius Manole la târg în 2012 și prezența lui Marius Manole la târg în 2025. În 2012 și-a dat seama că niște fete vorbeau despre el, dar nu îndrăzneau, așa că le-a întrebat: Spuneți fetelor, cu ce vă pot ajuta? În 2025 lumea l-a atins ca pe moaște, iar una dintre fete, acum femeie de 42 de ani, a stat liniștită în mulțimea care se împingea pentru autograf.

După nebunia de la Manole, m-am pierdut din nou printre standuri. Așa am descoperit standul Arhivelor Naționale de unde am plecat cu o plasă de cărți-document: soldați români în armata austro-ungară, stenograme din guvernarea lui Ion Antonescu, stenograme ale ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R., catalogul documentelor Țării Românești. Când o să mă apuce pofta de teorii ale conspirației, atunci o să am ce să răsfoiesc.

Revenită acasă, spăl haine de două zile și încerc să fac față fricii și nebuniei: Mateiu s-a lovit la cap. Toți copiii o pățesc, dar cu istoricul nostru, eu mă confrunt cu gândul nimicitor că-l pierd. Îi datorez excesul de frică și nebuniei doctoriței Smaranda Arghirescu de la Louis Țurcanu care m-a asigurat de fatalitatea bolii copilului meu.

Mă tratez cu filme polițiste. Cărțile nu mă ajută în altfel de momente. Sunt redusă la o existență de primată. Stau paralizată de frică.

Capitolul I din carte se va numi Bunica. Titlul îl am deja de vreo 2 ani: Cel dintâi care iartă.
Când o să scriu?
Când o să public?
Nu știu.
Nu știu.

De la citirea romanului Frica de Daniela Rațiu m-am pricopsit cu Ana Pauker. Mă trezesc adesea gândindu-mă la ea. De fiecare dată mă întreb: ce ar fi făcut și cum ar fi fost Ana Pauker dacă ar fi trăit în zilele noastre? Aceasta pare să fie noua mea obsesie: amprenta vremurilor.

Un individ, cu caracterul și cu personalitatea lui, nu se pot separa de epocă. Ni se dictează tot atât pe cât dictăm vieții prin alegeri personale. Ce partid politic ar alege Ana Pauker în 2025 pentru a modela voința poporului? Ce aș fi ales eu în 1953?

Refuz exercițiul de imaginație. Acei ani mă îngrozesc. Eu am studiat dictatura, n-am trăit în ea. Eu am stat ore în șir la sala de lectură să aprofundez istoria literaturii. Tiranii mi-au revenit ca personaje. Mi-au torturat doar sufletul. Trupul a rămas neatins.

Vremurile mele încep în 1983, anul nașterii. Mi-au permis să cresc și să mă dezvolt cu demnitate. E demn să poți alege pentru tine. Mi-am ales opțiunile, greșelile, iubiții și prietenii. Fiecare an după 1983 a slăbit gura lumii. Gura lumii poartă un război neîncheiat cu Omul. Cum să trăim pentru ceilalți? Bunica și mama s-au căsătorit virgine. Eu nu m-am căsătorit niciodată. Gura lumii nu m-a ostracizat.

Aerul este respirabil pentru femei în prezent. Ne putem alege bărbații și cariera. Ne putem alege pe noi. Mă simt bine în societate oricât de inegal funcționează în continuare. Sunt femeia vremurilor mele.

Mai sunt și oameni care transcend vremurile. Am auzit cu toții de ei. Michelangelo, Tesla, Rimbaud. Eu am cunoscut doi: Sorin Oncu, prietenul plecat departe, și Cosmin Haiaș, prietenul amândurora care continuă să creeze cu un ochi în viitor.

Sâmbătă a avut loc un tur ghidat la galeria META Spațiu unde Cosmin a povestit celor prezenți despre expoziția lui, And we thought we’d last forever. Lucrările lui Cosmin te provoacă să te chestionezi despre viață, iar în weekend, ascultându-l, mi-a trecut prin cap capacitatea lui de vizionar, desprinsă din felul în care m-a făcut întotdeauna să simt liniște în jurul lui. Nu e vorba despre lipsa zgomotului. Nu. Este vorba despre ceva ce el intuiește și știe. Ceva ce încă nu conștientizăm, dar o să vină în ceea ce numim viitor.

Viitorul aduce. Ce aduce? Semn de întrebare.

Deocamdată, eu rămân femeia vremurilor. Îi privesc pe Ana Pauker, pe Sorin și pe Cosmin ca pe trei feluri diferite de a suporta aceeași amprentă a istoriei.

Foto: Cristina Siminiceanu

Azi dimineața Mateiu s-a decorat. L-am corectat, desigur. Mateiu, te costumezi.

Celebrează la grădiniță ziua României. M-am pregătit ca de fiecare dată nepregătindu-mă. I-am cerut dulapului să devină fermecat. M-a ascultat. Mi-a scos în fața ochilor catrința Marei. Am desprins o bucată și l-am întrebat dacă preferă să o așez pe lateral ca vikingii sau pe mijloc. A ales pe mijloc ca bucătarii.

Petrecerea lui Mateiu mi-a dat ideea să vă povestesc despre sărbătorile împrumutate de mine ca mamă și femeie adultă la casa ei.

Prima sărbătoare adoptată a fost Adventul de la catolici și protestanți. Creștinii așteaptă venirea Mântuitorului lor. Mie mi-au plăcut cele patru lumânări care se aprind, câte una, în fiecare duminică. În ultima duminică se aprind toate patru, iar așteptarea ia sfârșit. Nu mai seamănă a Crăciun. Este Crăciunul.

A doua sărbătoare au adus-o copiii ,cu bucuria și încântarea lor pentru a se costuma. Mă refer la Halloween. Demult, tare demult, celții credeau că spiritele celor morți pot trece în lumea celor vii. Costumele protejează de spirite.

A treia sărbătoare se numește Yom Kippur. Evreii o sărbătoresc. Semnificația mi s-a părut incredibilă. Oamenii își examinează acțiunile din anul precedent și își cer iertare de la persoanele cărora le-au greșit. Am simplificat. Puteți să căutați mai multe informații pentru o mai bună înțelegere. Aprofundarea face diferența dintre informație și cunoaștere.

N-am crescut cu aceste sărbători, dar ni se potrivesc. Adventul ne bucură. Halloween-ul ne distrează. Yom Kippur-ul ne ajută psihicul printr-o zi dedicată evaluării comportamentului.

Cele două fețe ale desenului din Micul Prinț – elefantul înghițit de un șarpe boa sau o pălărie – nu mă îngrijorează. Admir sau insult culturile din care m-am inspirat? Eu le admir. Am cules din istoria umanității diferite modalități de înțelegere și explicare a vieții. Misterul vieții ne copleșește. Boala trupurilor ne înspăimântă. Comportamentul uman ne impresionează adeseori neplăcut. Facem față cu povești, cu ritualuri, cu tradiții. Ne tratăm de ignoranță și cunoaștere cu interpretări. De la interpretări ne ucidem între noi. Cu mintea și sufletul meu, habar n-am ce naiba are ființa umană de e atât de pornită pe distrugere.

Celebrăm viața. Distrugem viața.
Distrugem viața. Celebrăm viața.

Nimic și nimeni nu pare să ne ajute. Dumnezeu nu-i ajută pe credincioși. Știința nu-i ajută pe pragmatici. Pare că nimic nu este de făcut, ci numai de suportat. Sumbru. Pesimist. Și totuși rezistăm așa de mii și mii de ani.

Când au apărut oamenii pe pământ? Aproximativ 300.000 de ani în urmă. Ei, bine, de atâția ani generăm zeci de probleme la o soluție. O soluție a fost inventarea religiilor. Uitați-vă câte probleme au generat. De aceea îndurăm.

Toate sărbătorile, indiferent din ce religie provin, ne ajută să îndurăm.

Îndurăm și ne bucurăm. Acum e vremea să ne bucurăm.

Azi, la grădiniță, Mateiu s-a decorat pentru ziua României. Mă uit la el și îmi spun: îndurăm de mii de ani, dar astăzi, aici, în costumul lui improvizat, avem voie să ne și bucurăm.

Foto: Simona Nutu

O să mi se facă dor de tine. Te cred. O să ți se facă.
Dacă vreau să te întreb ceva? Ții minte întrebarea și vorbim la sfârșitul programului.
Vreau cu tine. Revin cât pot de repede.
Nu vreau să intru în sală. Stau la ușă până începi să vorbești cu prietenii tăi.

Am purtat dialogul acesta cu Mateiu azi dimineață. Minutele s-au scurs. Lacrimile au curs. Mucii s-au pornit. O să mi se facă dor de tine. Dacă vreau să te întreb ceva? Vreau cu tine. Nu vreau în sală. A vrut. Nu a vrut.

Desprinderea e dureroasă. Și suferim împreună. Mama reprezintă lumea întreagă pentru un copil. Mama și femeia devin incompatibile. Lumile se ciocnesc. Vreau și eu să respir, zice femeia. Femeia vrea. Vreau să consolez, să alin, să ofer siguranță, zice mama. Mama vrea.

Copilul vrea. Mama vrea. Femeia vrea. Ei rup acest verb, a vrea. Ei sfâșie acest verb. Vreau! Vreau! Vreau!

Nu există câștigători în procesul de desprindere. Acceptarea dezvoltă mecanisme de apărare. Cum se apără emoțional copiii într-o sală de clasă?

Îmi amintesc de mine la grădiniță, cu ce sentimente de spaimă și tristețe intram în sală. Uneori spaima și tristețea mi se confirmau și justificau prin comportamente meschine. Un copil mă lovea, altul îmi lua cu forță jucăria. Câțiva râdeau de mine. Alteori spaima și tristețea nu mi se confirmau. Educatoarea mă lăuda. Unii copii se jucau cu mine. Alții îmi ofereau comorile lor.

Cu certitudine afirm că atunci când spaima și tristețea mă cuprindeau, mama era întotdeauna de vină. Ea m-a lăsat. Ea a plecat. Ea m-a trădat. Trădare. Descrie cu acuratețe ceea ce am simțit față de mama în copilărie.

Nu există câștigători în procesul de desprindere. Pierd în fiecare dimineață în care Mateiu plânge. Pierd bucăți de suflet. Ne consolăm la sfârșitul programului cu îmbrățișări. Lipim bucățile de suflet cu pupici, ciocolată, declarații de dragoste.

Te iubesc. Eu te iubesc mai mult.
Te iubesc pentru că ești frumos? Nu. Te iubesc pentru că ești cuminte? Nu. Mă iubești pentru că sunt eu.

Iar eu o să-ți tot rup suflețelul până într-o zi la care nu vreau să mă gândesc, ziua când nu o să mai însemn lumea întreagă.

Foto: Simona Nutu

Cei mai mulți dintre noi se dau dimineața jos din pat fără a avea nevoie de un motiv. Se trezesc. Se dezvelesc. Încep ziua. Nici un gând legat sensul vieții nu îi deranjează. Cei mai norocoși dintre noi se nasc și mor fără frământări existențiale.

Unii însă se trezesc. Întârzie cu dezvelirea. Încep ziua chestionându-se. De ce să mă ridic? Ce rost are? Religia a ajutat și ajută ființa umană. Conține răspunsuri pentru toate aspectele vieții. Te trezești să muncești. Te trezești să îngrijești copiii. Te trezești să îndeplinești cuvântul Domnului.

Necredincioșii nu au răspunsuri de-a gata. Privesc și ei cerul, dar nu ca o promisiune. Senzația nu e de siguranță, ci de incertitudine. Împărăția din religie se prezintă ca o infinită materie întunecată. Necunoscutul te înfioară. Nu știi ce e acolo și nici nu te satisfac poveștile din Biblie.

Prin clasa a doua, am suferit un accident la săniuș. M-am ales cu torsul și mâna dreaptă în ghips pentru două săptămâni. Prima dimineață după accident m-am trezit o dată cu sora mea ca să plecăm la școală. A plecat numai ea. M-a năpădit liniștea casei. M-a durut lumina puternică a dimineții. Ce să fac cu timpul meu? În sala de clasă, timpul se derula în ore de citire, matematică, desen, franceză. Acasă, timpul s-a oprit. Am trăit ore îngrozitor de lungi. A doua dimineață m-am întors pe partea cealaltă când a plecat sora mea la școală. M-am ridicat din pat când s-a lăsat din nou acea liniște asurzitoare. Da, liniștea poate fi asurzitoare. Mi-am acoperit urechile. Am înțeles că trebuie să-i vin de hac timpului. Am citit. Am explorat ungherele casei, colțurile grădinii, străzile din împrejurimi. A treia zi nici nu am mai auzit când părinții și sora mea au părăsit casa. Am auzit din nou liniștea. M-a îngrețoșat. M-a întristat. M-a durut.

Ca femeie adultă, m-am obișnuit cu liniștea. Locuiește în mine. I-am făcut loc cât să nu mă mai incomodeze. Să nu mai urle ca să mă pot auzi pe mine. Mă trezesc dimineața. Mă trezesc să-l duc pe Mateiu la grădi. Mă trezesc să aerisesc, să scriu, să citesc, să fac curat. Mă trezesc să fiu mulțumită de viața mea. Nu-mi iese mereu. Îmi iese de suficiente ori.

Viața unui necredincios nu diferă de viața unui credincios. Nu stau după colț să dau în cap nimănui. Nu mint ca să-mi fie bine. Conștiința morală zace în om. Viața unui necredincios diferă la boală, durere și suferință. Ești complet singur și la empatia familiei și prietenilor. De aceea, am concluzionat eu, am stofă de prietenă. Prezența și îmbrățișarea unui apropiat în caz de boală, durere și suferință au puteri vindecătoare.

Fiți prezenți în viața oamenilor dragi.

Îmbrățișați oamenii dragi.

Murim, într-adevăr singuri, dar acompaniați. Compania pune zâmbetul pe buze și liniștea în suflet.

Foto: Cristina Siminiceanu

E trecută dimineața. N-am citit. N-am scris. M-am aruncat cu avânt în treburile casnice. Spun și repet: locuiesc cu animalele. Motan și Luna, pisicile, nu sunt incluse. Bipedele casei devastează și pătează. Ușile apartamentului, albe, simple, minunate, se remarcă prin enervante pete de grăsime. Mara și Mateiu împing ușile, mânerele fiind simple obiecte decorative.

E trecut prânzul. Am mâncat ce a mai rămas dintr-o supă cremă de morcov. Cu a doua ceașcă de cafea m-am așezat la laptop. Nu mă pot concentra. Despre ce intenționam să scriu? Săptămâna trecută am sucit și am învârtit observații despre sensibilitate. De la romanul Frica al Danielei Rațiu mi se trage. Am participat la lansarea cărții la Timișoara. La radio am prins o frântură dintr-o emisiune unde se discuta despre carte. La clubul de carte al celor de la O carte pe lună m-am dus special pentru romanul Frica și Daniela Rațiu care a fost invitată. Din cele trei situații separate s-a desprins un cuvânt: brutalitate. Daniela Rațiu descrie cu brutalitate unele orori ale umanității.

Ororile sperie sufletele sensibile. Mărturisesc chiar sufletele sensibile. Din cauza sentimentului de groază unii citesc cartea pe lumină sau cu lumina aprinsă. Alții nu citesc deloc. Sufletul sensibil nu rezistă. Înțeleg groaza și repulsia. M-am călit cu Arhipeleagul Gulag și cu descrierea iepei din Crimă și pedeapsă de Dostoievski. Mikolka ridică parul pentru a doua oară și o altă lovitură cade pe spinarea bietului animal. Crupa iepei se lasă în jos, dar ea se ridică, se opintește iar și iar, trage cu disperare harabaua, se smucește să scape, dar din toate părțile o întâmpină cele șase bice, și huluba se ridică din nou și cade a treia oară, apoi a patra oară, ritmic, neiertător.

Harabaua este o căruță mare folosită pentru transportul grânelor. Iapa și-a dat duhul. Un copil i-a îmbrățișat capul mort și însângerat. I-a sărutat ochii și botul. Imaginați-vă întreaga scenă descrisă pe trei pagini de carte. Sufletul l-am simțit rupt în bucăți. Plânsul în hohote mi-a întrerupt lectura. Ca vârstă, abia împlinisem 16 ani când l-am descoperit pe Dostoievski. Țin minte supliciul la care m-a supus cartea întreagă, iar scena cu iapa în mod special. Atunci am crezut despre mine că sunt o fire sensibilă. Apoi mi s-a schimbat percepția. N-am defilat cu capacitatea de a percepe suferința, tristețile, ororile. Tăcerea în fața groazei m-a calificat dură în ochii celorlalți. Și așa am ajuns o insensibilă. Mi s-a apreciat singular doar duritatea și mi s-a lipit unanim eticheta de insensibilă. Am acceptat rolul. Cineva trebuia să-l interpreteze.

Azi mă incomodează. E un rol care nu mi se mai potrivește. Nu mai pot fi insensibilă doar pentru că unii ignoră judecata matură. Omul ucide. Omul torturează. Omul înșală. Omul minte. Același om creează, vindecă, respectă, spune lucrurilor pe nume.

Suntem buni și răi. Să ignorăm răutatea nu ne ferește de consecințele ei. Să controlăm răutatea ne ferește de consecințele ei. Asta înseamnă să înfruntăm și să acceptăm însușirile negative.

Putem tot timpul să alegem. Alegeți.

Foto: Lorena Dumitrascu

Vă interesează primul gând pe care l-ați avut? Vi se pare important să dezvoltați o gândire personală? Credeți sau știți că gândiți pentru voi? A ajuns să mă obsedeze gândirea personală.

Primul gând al ființei umane, primul meu gând, l-aș lega de zgomot. Pedagogia Montessori mă face să presupun asta. Un cub cade pe pardosea. Zbang. Copilul aude. Devine curios. Testează. Aruncă un alt cub pe pardosea. Acesta ar putea fi primul gând al ființei: hai să arunc ceva și să observ.

Condițiile de viață și adulții încurajează sau limitează gândirea copilului. Încurajează. Limitează. Încercați să vă amintiți. Ați fost încurajați? Ați fost limitați?

Eu, prima. Am fost limitată. Părerea mea de copil nu a contat. Așa a început. A continuat cu părerea mea de elevă. Nu a contat. N-am auzit de prea multe ori: Părerea ta care e? Și-mi amintesc clar că aveam păreri despre orice. Doar că nu contau. Nu mă întreba nimeni. Am auzit de multe ori: Cine te-a întrebat pe tine?

Am crescut în acest scenariu sinistru. M-am aruncat în citit și în scris ca să permit ideilor să curgă. Lectura mă stimulează. Gândirea curge ca o apă învolburată. Abia mă țin de ea. Greșesc pentru că nu notez. Nu mă învăț minte. Am câștigat și am pierdut idei pentru că nu m-am deranjat să le fixez într-un carnet.

Citind monstruos, l-am descoperit și pe Schopenhauer. Poți întotdeauna să te pui pe citit, dar nu și pe gândit. M-a paralizat fraza. E adevărat. Dacă am citit până mi-am pierdut orice gândire personală? Ce anume din tot ceea ce scot pe gură îmi aparține? Care e gândul meu și numai al meu?!

Dau din umeri. Îmi apuc cu degetul mare și arătător partea de buză de afară, epiteliul pavimentos stratificat. Smulg o pieliță și sug sângele. Ah, gustul metalic: ușor grețos, ușor erotic. Mă trimite cu gândul la Roth, Animal pe moarte. Vedeți, trimiteri către alții, către imaginația altora.

Cum să identific gândirea mea în toate gândirile la care m-am expus? Ce marotă nesuferită! Mi-e gâtul prins în ghilotină. Lama o să coboare rapid și o să mă omoare. Căci e tot un fel de moarte lipsa gândirii personale.

Am gândit că tata nu se poartă corect și frumos cu mama. Dar nu e gând, ci observație. Am gândit că unii copii au privilegii la școală. La fel, observație. Am gândit că banii de buzunar îți permit să-ți cumperi o banană în fiecare zi după ce ieși de la școală și treci pe lângă piață. Firește, observație. Deja îmi ard obrajii de rușine.

Martor. Observator. Da.
Cugetător? Nu știu.

O să aprofundez. Se impune.

Foto: Cristina Siminiceanu

Diminețile le trăiesc ușor diferit de o lună încoace. Ligamentul parțial rupt m-a obligat să aleg între plimbare acum și pentru totdeauna, și operație și spitalizare pe viitor.

Îl las pe Mateiu la grădiniță. Urc în mașină. Pornesc motorul. Semnalizez. Uneori iau direcția spre casă. Alteori – tot mai des -, iau direcția Begăi.
Azi am parcat în golful de la vechea fabrică de siloz. N-am putut să cobor imediat. O dispoziție proastă, parcă un întreg apus mi se pitise în suflet, mi-a umplut ochii de lacrimi. Mi-am refuzat plânsul. Am coborât din mașină. Am apucat-o spre stânga, spre cartierul Freidorf. Mintea și sufletul m-au micșorat la trup. Parcă două brațe imense, separate de cele două brațe ale mele, mă trăgeau în materie, în tot ceea ce există cu sau fără mine și poveștile mele.

Sufăr pentru copiii mei. Nu e suferința mea. Supărările lor, pe care nu le pot alina, mă sleiesc. Smulg cu rapacitate orice urmă de bucurie. De când mă știu am zâmbit cu ochii, sincer și ghiduș. Inutilitatea simțită lângă ei îmi stinge privirea. Mă asemăn nopții neînstelate, un negru tulbure.

Cum să le vorbesc despre incapacitatea noastră de a ne descurca cu sufletul? Să apelezi la rațiune în problemele inimii nu ajută. Frământările calcă în picioare orice raționament. Sunt adult și-mi observ derapajele când mă regăsesc într-un context neplăcut pentru mine. Plimbările, lectura, filmele distrag. Pentru că nu poți face nimic în afară de a înceta să te mai gândești la cele neplăcute. Despicarea firului în 4 dă importanță și putere nenorocirii care ne blochează. Eul e captiv și torturat.

Nu te mai gândești. Asta ai de făcut. Asta faci.
Ieși la plimbare.
Citești.
Te uiți la filme.
O iei de la capăt până ajunge eul să se elibereze.

Plimbarea de dimineață mi-a redus senzația de apus în suflet, un amestec de durere, tristețe, umilință. Apusul pregătește ziua care vine. Dar tot apusul a luat cu el zilele care nu se mai întorc niciodată. Speranță și pierderea oricărei speranțe. Deznădejde să fie? Poate. Nu știu. Mai curând o rană deschisă cu care trăiești, căreia refuzi să-i dai atenție.

Sunt și eu la rândul meu rănită. De aceea durerea copiilor se așază peste durerea mea, iar eu știu că unele răni nu se vindecă niciodată. Trăiești cu ele. Mori cu ele pentru că, zice Romain Rolland, viața nu e tristă, are ore triste.

Foto: Cristina Siminiceanu