Despre consolarea rațională fără apelul la Dumnezeu

Mi s-a întâmplat din nou. Am stat lângă o persoană care avea nevoie de consolare și m-am simțit inutilă. De obicei, când decid să deschid gura, chiar asta spun. Mă simt complet inutilă. Apoi, în funcție de persoană, îmbrățișez sau ating. În funcție de felul de a gândi al persoanei, deschid gura pentru a enunța cel mai negru scenariu. Care este cel mai negru scenariu? Prima dată scap de moarte. Alung boala incurabilă și întreb. Cum se poate acționa?

Mi-e greu în acele momente. Ca senzație, simt că am gura plină de rumeguș, iar întreg corpul îmi prisosește. Am stat lângă sora mea când și-a înmormântat copilul. N-am zis nimic. Am stat. Am plâns. Am privit. Am stat lângă o prietenă când a suportat un avort. N-am zis nimic. Am stat. Am privit. Am stat lângă o prietenă disperată în urma unui diagnostic aproape ucigător. Am stat. Am privit. Am învins senzația de rumeguș și am formulat cel mai negru scenariu. Când te străduiești să consolezi fără apelul la o forță ocrotitoare, atunci înțelegi că Dumnezeu e un instrument valoros. Dumnezeu, la fel ca tatăl din copilărie, are o putere nemăsurată în ochii noștri. Nu e nimic ce nu ar putea face un tată. Impresia aceea înseamnată o căutăm apoi în viața de adult.

N-am rostit că nepoata mea se află într-un loc mai bun, că e înger lângă Domnul. Am gândit că e malpraxis și i-am disprețuit medicul ginecolog. Prietenei nu i-am alinat durerea prin întărirea credinței în planul lui Dumnezeu. Am asigurat-o de sentimentele mele și de sprijinul meu. Prietenei bolnave i-am expus niște variante după ce am scos din discuție moartea și boala incurabilă. N-am oprit lacrimile nimănui, dar le-am redirecționat atenția.

Când consolez pe cineva rațional invidiez credincioșii. Ei au vorbele la ei. Cum vrea Dumnezeu. Te ajută Dumnezeu. Dumnezeu e mare. Eu stau mică în fața lor, ating, privesc, făuresc planuri. Sunt o prietenă bună și loială, dar consolarea mă extenuează fizic și moral. Mi-e frică de multe ori de reacția celuilalt, de respingerea lui, de inutilitatea mea. Când un prieten din copilărie m-a cuprins cu brațele la înmormântarea nepoatei mele am luat din îmbrățișare ceva similar cu promisiunea milei lui Dumnezeu. Nu mi-am simțit păcatul din învățăturile creștine. Nu m-am alintat după credințele păgâne, zeii or să ia asupra lor durerea mea. Nu. M-a sfâșiat durerea, dar cineva în carne și oase se afla lângă mine. Cam asta am învățat să ofer în momentele disperate ale vieții. Să stau lângă om și să-l asigur că nu e singur.

Pentru mine e suficient. Pentru unii dintre prietenii mei a fost suficient. Să fiu acolo fără nici o promisiune pe buze. Să fiu prezentă. Și sunt de fiecare dată. Și mi-ar plăcea să nu fiu singură la durere niciodată. Mi-ar plăcea un om lângă mine. O prezență umană, o atingere, o privire.

Foto: Bogdan Mosorescu

1 Comment
  • o femeie
    ianuarie 15, 2021

    Moartea unui copil e o drama, e cea mai mare suferintza pe care un adult o poate avea- sa isi ingroape copilul.
    Nici eu nu stiu ce se poate zice. Si am avut in jur parte de asta….iar vorbele seci mai rau fac.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Solve : *
7 × 16 =