Câtă viața interioară mai are o femeie trecută de 40 de ani? Cui îi mai stârnește interesul? Mai este femeia curioasă de ea însăși?
Întorc pe toate părțile întrebările astea. Sunt curioasă de mine, de ce a mai rămas din viața mea interioară. Mi-au suflat în ea supraviețuirea și maternitatea. M-am opus anihilării. Undeva nu zace un eu, ci rezistă. Rezist din copilărie. Am ținut piept obișnuințelor din familie. Am înfruntat unele cerințe ale societății. M-am luat la trântă cu religia. M-am împotrivit misoginismului. Mi-am construit un feminism solid.
Ce a mai rămas din atâtea lupte? De ce nu m-a dus capul să observ mai mult, să mă adâncesc în mine? Nu m-a dus. Probabil am găsit plăcere în rolul de femeie-soldat.
Nașii alegeau numele copiilor pe vremea părinților mei, un obicei care nu are justificare. Pentru nouă luni de zile, corpul unei femei devine gazdă, hrană, băutură și așternut pentru o altă ființă. La fiecare sarcină, am pus peste 20 de kilograme pe mine. În loc de nas, m-am trezit cu o pătlagină. În loc de degete, crenvurști. În loc de respirație, un șuierat de tren. Experiența nașterii, o atrocitate. Răsplata să fie un nume ales de altcineva? Categoric nu.
Într-o zi mi-am pus un sarafan vișiniu. Venise sora mea cu el de la facultate. Mereu îi părea rău de mine și îmi împrumuta hainele ei. M-am îmbrăcat. M-am pieptănat. Am ieșit pe poartă pentru a merge la autobuz. Abia așteptam să le arăt fetelor ținuta mea. Am dat nas în nas cu tata.
– Unde crezi că pleci?
– Mami mi-a dat voie.
Nu a contat. Am mers în casă și am plâns până la epuizare fără să-mi accept nici măcar o secundă viitorul unei femei supuse bărbatului. Cuvântul anulat al mamei m-a înarmat. Arme și muniții gratuite m-au asaltat. De ce mă mir de o viață interioară ciuruită de goluri? Dacă țip la mine, atunci aud ecoul. Eu mă întorc la mine. Furioasă. Neputincioasă. Rușinată. Frustrată. Delirantă. E delir să scrii an după an fără validare. E și supraviețuire.
Mă agăț de orice formulare interesantă încropită de mine. O propoziție îmi ajunge, un adjectiv mă extaziază. Răspunsul este: Mai sunt curioasă de viața mea interioară. Mi-e frică de confirmarea lipsei ei. Mi-e frică.
Continui să scriu. Scormonesc în mine. Peste jumătate de viață e dusă. Dusă. Încep sfârșitul cu determinare. Nu mă las. Eu sunt femeie-soldat, iar soldații luptă până la moarte.
Foto: Simona Nutu
februarie 3, 2026
E atâta autenticitate în ceea ce scrii…
Trec prin asta, în felul meu, dar trec și înțeleg.
Pune totul „în gura” unui personaj și eliberează cartea din tine! E păcat să nu fie publicată, răspândită, femeile caută dar nu adesea știu ce au nevoie, se mulțumesc cu puținul comercial…
🤗
februarie 3, 2026
Asta mi-am propus pentru acest an, să scot tot ce pot din mine. Mulțumesc pentru susținere. 🙂
februarie 10, 2026
Nu dau doi bani pe feminismul creat de bolsevicii satanisti! Eu apreciez feminitatea, barbatul si femeia au fost creati sa fie complementari, nu egali! Eu nu am uter si ovare, nu pot sa alaptez, ca nu sunt nebun LGBT – maternitatea e ceva unic, pe care eu nu o voi simti NICIODATA! Asa cum tu nu poti face – tot ce face un barbat – sa aiba grija de familie, sa o protejeze, sa fie principalul sustinator! Cand ajung acasa obosit, seara, vreau o femeie calda, cu care sa pot face dragoste si cu care sa pot imartasi o carte, un concert, o plimbare, o fuga in doi… nu o nebuna lgbtista, fana eutanasie si avort! Am ajuns sa apreciem bacteriile de pe Marte si sa ne batem joc de fetusii avortati pe Terra??? Cam atat cu „inteligenta” progresista! In 2030, 25% din populatia Bucurestiului va fi formata din shitsteeters… e plin netul… ii vedeam aici, deja violeaza la greu in Hunedoara, Calarasi – dar in presa nu apara nimic! Oare de ce?
O sa ma opresc din citit blogul tau, imi place sufletul tau, mintea ta – mai putin partea cu feminismul – dar deja imi afecteaza munca de aici, si n-am chef sa dau ortu’ popii inca…
februarie 10, 2026
Și eu îți mulțumesc pentru asta. Să nu mai citești.