În ultimii 50 de ani, omul s-a grăbit în știință. Toate domeniile de cercetare s-au dedicat confortului uman.
O grabă existențială a făcut posibilă revoluția tehnologică și științifică. Oamenii s-au grăbit să scape de aportul muncii fizice, telecomanda, mașina de spălat vase, mașina de spălat haine, aspiratorul sunt doar câteva exemple. În interiorul casei nu ne mai mișcăm să facem treabă, ci facem drumuri. Un drum până la mașina de spălat, un drum până la telecomandă. În rest, repaus.
Ce facem cu timpul obținut?
Care timp?
Nu am obținut timp, am pierdut timp.
Antagonismul acesta nu are împăcare. Nu mai spălam manual, dar nici timpul scutit nu-l mai avem. În graba asta, femeilor li s-au adăugat centimetri la tocuri, aici voiam să ajung.
În graba mondială a omului, femeia s-a înălțat la toc. Dacă în casă facem drumuri, afară ne deplasăm, iar deplasarea a amăgit stirpea feminină. Iluzia deplasării între A și B a mers până la rochie, a distrus eleganța și rafinamentul ținutelor feminine.
Eu mă uit la Poirot, sunt, într-un limbaj convențional, fana acestui personaj. Urmăresc intriga curioasă, dar cu plăcere și încântare mă pierd în admirația rochiilor. Personajele feminine stau în tocuri pe câmp, pe drum de țară într-un firesc care pe mine mă miră. În 2012 nu mai este firească eleganța nici la teatru sau operă.
Meditând de cele mai multe ori într-un sentiment copleșitor de rușine, de multe ori par să nu fiu îmbrăcată pentru moment, am tras această concluzie: tocurile înalte au distrus eleganța.
În tot acest proces de frământare femeiască am ajuns și la telefoanele mobile. Un telefon te îndatorează să spui mereu unde ești și ce faci, iar în poveștile de dragoste e devastator.
Duduile măsoară dragostea în numărul de mesaje, îndrăgostiții ajung să măsoare inefabilul dragostei.
Magia nu se desprinde din caracterele mesajelor, cosmosul și psihicul uman nu fabrică povești de dragoste, cosmosul, psihicul și sufletul ivesc iubiri care se murmură doar în urechea iubitei, iar un aparat made in China sau oriunde în lume nu are nimic în comun cu imaterialul sufletului care se uită, cu un ochi, la lumea desăvârșită a ideilor platoniciene.
Iubirea zboară, oricât de greu ar fi să acceptați, la iubire nu se dă send.
Pe aceeasi tema:
-
Rimbaud: Primăvara mi-a adus groaznicul râs al idiotului
-
Importanța pe care și-o dau unele femei după ce au născut
-
Textele acestor zile. Plânge copilul că nu vrea să citească Iliada. Pe Roblox e update
-
Timp fără ființă. Concluzie în vremea COVID 19
-
Mai puțin și o să ies în rochie neagră să cumpăr de-ale gurii
-
Croitoreasă, desenator tehnic, blogger, spațiu pentru Mara
noiembrie 1, 2012
„Un telefon te îndatorează să spui mereu unde ești și ce faci, iar în poveștile de dragoste e devastator.”
Extraordinar spus si chinuitor de trait aceasta stare.
noiembrie 1, 2012
@Domnul C
Mulțumesc frumos. Chinuitor este un cuvânt bine ales.
noiembrie 3, 2012
Corecțiune: Cercetarea s-a dedicat tehnicii, invențiile s-au dedicat confortului. E o mare diferență. Asta practic vorbind că liric…
Eu tot nu reușesc să înțeleg robia asta a telefoanelor. Eu am telfoane de tot felul de mulți ani și nu simt treaba asta.
noiembrie 4, 2012
Dam, imi strici credibilitatea, zau asa.
Si liric? Imi facuși cumva un compliment?
Ai telefon, dar nu dai explicații? De admirat, fără urmă de ironie.
noiembrie 5, 2012
Am telefon, nu sună tot timpul, ba mai mult, îmi permit să nu răspund uneori. Culmea, mai ține și bateria mai mult decât susțin blogării.
noiembrie 5, 2012
Contrara obiectului muncii din meseria mea – calculatorul, e lipsa atractiei pentru tehnologie. Sunt „abia” la al doilea telefon, am intrat in era mobilelor mult mai tarziu decat colegii mei de facultate (atunci m-a prins), iar febra unei astfel de comunicari nu mi-a crescut, ci dimpotriva: daca am telefon, ma obliga sa rezolv chestii la timp pe care altfel le-as fi putut ocoli…
In dragoste, ca sa-ti raspund la subiect, telefonul n-a jucat niciodata un rol important. Messenger-ul candva, mailul si el, si pentru o perioada bine determinata in timp. De blog nu m-am folosit in directia asta, desi am simtit uneori o fina alunecare. Oricum, daca nu treci macar experimental prin aceste lucruri, nu poti emite judecati doar de pe margine. Sau o poti face, dar ce pretentie de credibilitate sa mai ai??!
Am marea fericire ca in povestea pe care o traiesc de trei ani incoace (si chiar e poveste pentru ca viata te face sa apreciezi si nu e deloc desuet sa o si faci!) comunicarea pe internet sau telefon e de-a dreptul stearpa si se reduce la transmirea de informatii punctuale inramate in formule de inceput si incheiere destul de expeditive. E drept ca mi s-a parut putin nenaturala cand distantele erau ceva mai mari, iar prezenta fizica nu compensa imediat…
In timp insa, te adaptezi la o astfel de comunicare, interpretand tonul vocii, cuvintele, alcatuirea frazelor si mesajul devine mult mai complex si complet, iar atentia acordata celuilalt este si mult mai mare, dar si mult mai precisa: nu imi pasa pentru ca asa trebuie sau ar trebui, ci pentru ca imi doresc sa stiu cu adevarat nevoile persoanei iubite.
E drept ca iubirea si drama din zilele noastre e marcata de uneltele cu care lumea ne inconjoara, e drept ca tineretea are repere noi, in pas cu moda, dar si repere vechi, de cand lumea, iar fiecare generatie trebuie sa-si defineasca identitatea in functie de ele. Eu sunt sigura ca si adolescentii iubesc printre sute de mesaje, unii pe bune, altii pe langa – asa cum se intampla si „pe vremea noastra”.
Ceea ce stiu e ca vine o zi cand doar cei norocosi vor iubi matur.
noiembrie 5, 2012
Îți mulțumesc pentru o atât de frumoasă argumentare.
Și eu sunt convinsă că și adolescenții iubesc, iar iubirea e singura idee eternă a omului în care eu cred.
Am scris despre telefoane, despre mesaje căci mă simt oarecum invadată. Mie, ca studiu de caz pe mine, mi se pare că telefonul mă obligă să dau explicații pe timpul meu.
De ce nu ai răspuns?
Nu ai auzit?
Ai treabă?
Poate am auzit, nu am avut treabă, nu am răspuns că nu am avut chef și nu vreau să dau explicații pentru lipsa de chef.Pur și simplu.
noiembrie 6, 2012
Continuînd pe firul mesajului Claudiei, şi anume că „doar cei norocoşi vor iubi matur”, eu adaug cinismul meu: doar cîţiva oameni vor mai simţi sau avea nevoia să iubească cu toate fibrele.
Altfel spus, asaltul dat de tehnologie sentimentelor are succes din motivul evident că o parte dintre trăitorii bipezi pe care-i numim cu generozitate oameni sunt de fapt altceva; să le spunem „suboameni” în lipsa unui termen mai bun.
noiembrie 6, 2012
Cinismul ăsta al tău!
Hai să-ți zic ce mi-a arătat mie viața până la cei 29 de ani. Aveam și eu cusurul de a comenta, de a judeca, de a da cu pietre în oameni. Tot ce am condamnat cu vorba, s-a împlinit cu fapta, fapta mea.
După două astfel de întâmplări am început să tac, gâlceava am păstrat-o pentru interior, iar acum și la interior pare să fie liniște.
Suboameni?
Fii tu om, o să ajungă și ceilalți să fie oameni dacă întâlnesc în jurul lor tot oameni.
noiembrie 6, 2012
Legat de „doar cîţiva oameni vor mai simţi sau avea nevoia să iubească cu toate fibrele” chiar mi-a spus cineva de curand ceva de genul „putere mai am sa mai incerc o data, dar nu mai vreau… tu ai lua-o de la capat?!” Si i-am raspuns ca da, am si facut-o in trecutul apropiat, dar cumva mi-am terminat cuvintele caci tare e usor a spune si nu toti oamenii au usurinta in a visa si a tinde spre idealismul unei povesti adevarate de iubire.
Au ei prea multa mandrie, sunt dintr-o bucata sau pur si simplu fiinta lor nu e dispusa chimic la prea multe indragostiri??!
Eu mi-am pus asta intrebare la un anumit moment „critic” cand desi simteam ca viata mi-a dat peste nas in fel si chip, eu imi gaseam tot felul de resurse de a continua si a visa pornind de la putinul ce-mi ramasese. Nu zic, te poti trezi oricand plesnit peste nas…
Si ajung si la ce spune Dunia, am trait ziua cand am inteles ca doar omul stie cu adevarat ce e in sufletul lui si ca, de multe ori fara sa stie, e incredibil de solitar. Nu singur, solitar. Si nu doar in lipsa iubirii, ci si in ea.
ianuarie 11, 2013
La iubire nu se da send? Dar e atat de bine cand „receive” un mesaj de iubire. Poate el sa fie in biti, in hartie sau in flori. Nu conteaza. La fel cum o carte se citeste/traieste intre filele ei din celuloza dar mesajul poate sa razbata la fel si dintre pixelii ipodului. Sigur, senzatia e alta, sunetul, mirosul, simtil tactil dar transpunerea din cuvinte in ganduri o facem oricum prin retina noastra dupa ce decodam caracterele, acei mici serpisori negri. Si da, iubirea se sopteste in ureche. Dar iubirile interzise? Sunt soapte ascunse ce nu le auzim nici cu urechea ci doar le citim pe ascuns cu aifonu’. Si ala, da, made in china 🙂
noiembrie 4, 2012
Multumesc si aici. 🙂