Să râdem înainte de toate
De multe ori mă surprind imaginându-mă un fel de Napoleon al III-lea. Fără referire la adjective, cel neiubit, cel mic și așa mai departe, ci la un fel al lui de a fi: intenții bune, fapte proaste.
Mai am o consolare, cu tot dezinteresul pentru istorie, pentru contribuția ei la dezvoltarea capacităților intelectuale, am o șansă pe care oricum nu știu să mi-o calculez, de a rămâne în uitarea unora.
Da, este un text destul de abscons. Ce știe generația mea despre Napoleon al III-lea?!
Anne Mortimer
Prima piesă de teatru la care am mers a fost Punguța cu doi bani. Cu mulți ani în urmă, când învățătoarea ne-a încolonat, tu îl ții de mână, ea te ține de mână, am pătruns în sala de spectacol.
Prima atracție: scaunele.
Prima acțiune: foșneala.
A doua acțiune: probabil o urecheală.
Piesa de teatru, îmi amintesc foarte bine, a provocat și a menținut starea de surescitație. În urmă, de data aceasta nu cu așa mulți ani în urmă, în urmă cu 10 ani să zicem, când am devenit un consumator de teatru, am început să separ teatrul.
Cum se face asta? Foarte simplu.
Teatrul este o clădire, o instituție, o artă, un spectacol.
Teatrul cuprinde o sală, o trupă de actori, un directorat, un repertoriu.
Teatrul presupune public.
În ultimul an aici mă joc, acesta e spațiul meu de joacă: publicul. Publicul se împarte și el în câteva categorii. Trec peste aceste categorii, nu am starea necesară să scriu despre snobii de la teatru, și mă opresc într-o durere vestimentară.
Ținutele alese de doamne, domni și domnișoare la teatru semnifică un țipăt de durere. Dacă neapărat insistați că aș fi previzilă prin lamentare, că nu mai există eleganță și rafinament ca în perioada interbelică, de aici aș scrie un alt text demonstrând cât e de falsă această afirmație, așteptați o secundă.
Eleganță și rafinament există, dar există în doze exagerat de mici. Chiar acum mă întrebam dacă publicul, cel puțin publicul timișorean stă cumva prost la capitolul stima de sine. Să fie aici o stimă atât de scăzută în ceea ce privește haina festivă?
Teatrul reprezintă cea mai bună împrejurare de a experimenta eleganța, extravaganța, armonia textilă. Pălăriile pot deveni un subiect, rochiile o puternică recomandare, un stimulent pentru a te îmbrăca doar pentru a te dezbrăca. Știți ce insinuez, nu?
Eu.
Eu sunt un consumator de teatru profesionist deja. Acum m-am întors spre public. Îl provoc uneori prin ținutele mele să-l admir. Rochiile cu tul Diana Bobar, pălăriile Cosminei Nicolescu, perlele, broșele, voaletele Josephine, mantourile și fustele Oianu, inconfundabilele note de vârf ale acelui parfum 5 încearcă să provoace prin compoziția Paulei Dunia Aldescu.
Aproape mereu încerc și mă străduiesc să provoc bunul gust în asemenea instituții. Acest text este o inițiativă. M-aș bucura de ecou.
Ecou, ecou, ecou.
Ecou pentru rochii, pălării, perle, costume, papioane și cravate.
Ecou, u, u, u.
Notă:
Fotografia îi aparține lui Marian Filip, pălăriile sunt ale mele.
Revin azi pe blog ca mijlocitor între cititori și Editura Univers. Mă bucură nespus acest statut. Printre și cu aceste sentimente, anunț noi apariții.
Două cărți au ieșit de la tipar, Alint de Romain Gary, câștigător al premiului Goncourt, și Cărări clandestine de Emmanuel Kattan, scriitor canadian contemporan.
Mi-ar plăcea să vă provoc la lectură, să-mi scrieți câteva rânduri despre aceste cărți și nu știu încă cum. Nu o să povestesc niciodată subiectul cărții. Aceasta este într-adevăr o metodă, dar nepotrivită pentru mine.
O să încerc să descopăr o metodă după chipul și asemănarea mea. Aplicată, să mă copleșiți cu reacții existențiale.
Până atunci, să citim.
De mai bine de o oră stau în fața calculatorului. Aveam un subiect. Nu-l mai am. Sucind și mutând unghiul, am schimbat subiectul.
Intenționam să scriu despre un eveniment la care am participat săptămâna trecută.
Subiectul pe care-l aveam: prezentarea colecției primăvară-vară de la Tudor. Personal Tailor.
Subiectul pe care-l am: spațiul unde s-a desfășurat această prezentare, Bastionul Theresia.
În ultimul timp am pășit des în acest spațiu. În 10 martie am fost acolo pentru deschiderea expoziției Dincolo de liniște. În anii trecuți s-a ținut și Festivalul de literatură sub aceleași grinzi. Recapitulând prezența mea la Bastionul Theresia, am constatat cât de ofertant este spațiul.
Festival de literatură, expoziție, concert, prezentări de modă, un numitor comun: Bastionul Theresia. Mă bucur nespus de schimbarea de subiect, de la prezentare la spațiu. Eram și încă sunt derutată de poziția mea ca blogger participant la diferite evenimente. Chiar în timpul prezentării am auzit în urechea mea stângă: oare o fi vreo persoană în public care să scrie despre?
Am răspuns zâmbind: bloggerii, eu fiind unul dintre ei.
Prezentându-mă ca blogger, mi-am îndreptat spatele și am simțit trasformarea. Am privit în jur cu atenție, am observat detalii, iar mintea deja îmi povestea amănunțit despre viitorul, acum prezentul text.
Și aici deruta. Ce să fac? Cum să procedez? Nu mi-au plăcut unele aspecte ale prezentării. Să scriu un text critic? Să atac? Să mă mulțumesc cu a nota ceea ce mi-a plăcut?
Refuz să mă mulțumesc. Dacă Bastionul Theresia este ofertant, blogul meu descrie generozitatea părerii personale.
Am apreciat spațiul amenajat pentru prezentare, m-am bucurat de muzica celor de la Peregrinii, mi-a plăcut grija pentru cei care au asistat la eveniment pusă în pahare de șampanie, în apă, în diverse fructe sau delicatese.
Nu am apreciat acele cu gămălie de la pantalonii băieților care au defilat. Ce este aici made to measure, conceptul cu care Tudor vrea să pătrundă în conștiința societății românești masculine? Ce semnificație au acele ace de gămălie pentru Casa Tudor?
Pentru mine acele cu gămălie semnifică o dublă lipsă de respect, pentru Tudor și pentru publicul țintă al acestei Case, lipsă de profesionalism într-o muncă îndoită de profit contra calitate.
Nu am apreciat nici atitudinea băieților care au prezentat. Pe lângă emoțiile pe care le-au încercat, s-a observat slaba lor pregătire sau lipsa de pregătire pentru trecerea în pas prin fața privitorilor.
Încă o dată acest merge și așa românesc a făcut ravagii.
La final, în loc de punct, notez o apreciere. Cu admirație recunosc inițiativa organizatorilor de a strânge fonduri pentru copiii talentați. Am donat și eu, și susțin sufletește și pecuniar asemenea chemări la acțiune.
Văd dalele din Unirii, îmbrăcămintea flu a prietenei mele și a mea, tarabele întinse prin piață și niște cărți lipite de un colț de masă. M-am apropiat de ele poftind la umbră și la limonadă. Am scos cu atenție una dinte ele, foarte jerpelită, legată cu o sfoară care îi despica literele.
Așa m-am întâlnit cu Darwin.
La început i-am îngrijit coperțile, iar lectura am început-o abia anul trecut. Așa am ajuns să călătoresc în Cabo Verde. De pe insulă, printre altele, m-am întors cu o statuetă, Gânditorul. Cu acest Gânditor m-am prezentat și la lansarea cărții Un vis de o zi la București.
I-am întrebat foarte curioasă pe cei din public de câte ori au adoptat poziția Gânditorului în relația lor. Eu am rămas în această poziție și în fiecare zi schimb, mut, sucesc perspectiva.
Mă muncesc foarte mult simțul proprietății și egoismul într-o relație. Ca lectură, am citit primele 50 de pagini din Gena egoistă a lui Richard Dawkins.
Cu Dawkins, a revenit și Darwin și s-a impus autoritar în mine biologia.
Biologia, psihanaliza, religia.
Natura, psihicul, morala.
Las scris aici: am renunțat la Dumnezeu ca să pot fi eu.
Las scris corect aici: am renunțat la Dumnezeul altora, al meu crește în mine în fiecare zi.
Cresc.
În 1933, pe 31 martie s-a născut Nichita Stănescu. În 2015, pe 31 martie, îi așez o poezie pe blog.
DACĂ TU ȘI EU…
Dacă tu și eu,
noi am fi un zeu, –
dacă eu și tu,
am fi mugetu,
atuncea o fiară,
veche milenară,
ne-ar mugi și ne-ar cânta
țâța ta și coapsa ta, –
dar stăm muți și neîncepuți,
orbi și nevăzuți.
Încerc să-mi adun mințile. Experimentez anxietatea de câteva zile. Kierkergaard mă susține prin filozofia existențialistă.
A avut loc lansarea cărții Un vis de o zi la București și am trăit, direcționată de chipuri încântate și curioase, un moment de glorie.
Înaintea gloriei am trăit, proiectând din mine, panica.
Panică, glorie și anxitate. S-au succedat în timpul și spațiul meu personal, iar acum mă simt vlăguită, mai mult, există și posibilitatea să fi murit.
Explic.
Consider că am murit. Un avion s-a prăbușit pe culoarul Barcelona-Dusseldorf. Dacă aș putea să efectuez un calcul matematic, să-mi aproximez cu cifre șansele de a mă afla în acel avion, afirmația mea rămâne valabilă, am murit.
Nu instinctul de supraviețuire mă agită acum, ci rațiunea. La lansarea cărții am purtat un tricou alb imprimat cu un mesaj dintr-una din cele 7 cărți pe care le-am citit semnate Sigmund Freud.
Nu doresc să trezesc convingeri, eu doresc să scutur prejudecăți și să incit.
De câțiva ani de când am început să studiez așa cum pot și simt psihicul uman, m-am lovit de scepticismul, condescendeța și indiferența celor din jur. Am primit sfaturi pe cele mai serioase tonuri, cu cele mai disprețuitoare nuanțe să mă las de Freud, de Jung, de Adler, de Fromm, cu accent pe Freud, cu argumentul că e depășit, inactual, periculos.
Niciodată nu am detectat un pericol în cunoaștere. Am trăit însă înstrăinarea față de cei din jur care-ți resping cunoștințele despre felul de a fi omenesc. Ocupația mea de a aprofunda psihicul semnifică pentru mulți o mare pierdere de timp, cu argumentul că eu am prea mult timp.
Iar acum s-a prăbușit un avion, iar vina ar purta-o un pilot cu grave probleme psihice. Dacă este adevărat, mă și îndoiesc, dar nu-mi pot susține îndoielile, toți cei sceptici de psihanaliză, toți acei inteligenți disprețuitori se fac vinovați. Psihicul uman nu reprezintă un domeniu facil și mai ales nu poate fi tratat cu superficialitate.
Psihicul reprezintă încă un imens teritoriu necucerit, necunoscut și asta nu este părerea mea sau nu constituie un adevăr subiectiv.
Astfel, înaintez o rugăminte, lăsați-mi-l pe Freud în pace. Poate nu câștig, cum susțin unii, dar nici nu pierd nimic, cu excepția prejudecăților.
Și pierd, și am tot pierdut în ultimii ani, iar acum reușesc să spun cu calm: așa mă simt eu bine.
De ce acționez așa?
Pentru că așa mă simt eu bine, e culoarul meu sigur din cer și de pe pământ.
Anna Vinogradova
