Am dat peste aceasta poza, reproducere a panzei Lumea Cristinei a lui Andrew Wyeth, sorbind un ceai cu fructe de cactus la Carturesti, rasfoind un album oarecare. Mana nu a mai dat pagina cand ochiul a poposit pe acest trup fragil. Cu dosul palmei am pipait copia femeii. Parul, suvita aceea in vant mi-a evocat pleata tinerei mele mame, o iubire calda si frumoasa a unei fiice pentru chipesa sa mama.
Plasarea femeii intr-un camp auriu. Natura, lumea materiala, si naturaletea, degajarea fiintei de pe panza. Mi-am inclinat capul de mai multe ori, fiind constienta de tinuta onirica. Mi-a fost dor de pamant, de iarba smulsa cu pumnii, de tolaneala, de nori pufosi si personificari flausate. Mi-am notat tacticos numele pictorului in agenda si numele panzei, ca un posibil subiect pe blog.
Azi culesei zambile si lalele intr-un soare mincinos, iar aceasta purtare imi redestepta imaginea unei Cristine trantita pe camp.

Imi place Caragiale, iar azi, tintuita in pat din cauza unei aprige raceli, citii cele cateva pagini acordate de Calinescu lui I.L.Caragiale in Istoria… sa.

Bunicul lui Caragiale a fost adus in tara de Caragea, se zice ca bucatar. Copiii bucatarului, Costache, Iorgu si Luca, formeaza o ilustra familie de actori. Costache si Iorgu au trait statornic printre culise, dar Luca a avut inclinatii gospodaresti. In anul 1850, Luca s-a stabilit in satul cu nume suspect de Haimanale. Aici se si insoara, iar consoarta sa prezinta un arbore genealogic variat, grecii si macedonenii fiind prezenti. Dramaturgia si negustoria invadau din toate partile sufletul lui Caragiale.
In 29 ianuarie 1852 s-a nascut Caragiale. In sat, scriitorul si-a petrecut doar copilaria, apoi il gasim la Ploiesti pentru scoala primara. A fost un copil crescut liber, un mahalagiu. La Ploiesti se tinea dupa oameni si le imita umbletul si gesturile. S-a si inscris, de altfel, in clasa de declamatie si mimica a unchilui sau Costache.
A practicat mai multe meserii, copist, sufler, corector etc. De pe vremea cand era corector circula mai multe povesti, redau aici una. Intr-o zi a fost gasit cu mana infipta in chica unui ucenic , ciocnindu-i capul de masa. Si limbajul era unul colorat: …la ce te-a dus aici sa-ti bati joc de arta lui Gutenberg, fir-ai al dracului cu tot neamul tau…!
Pornirile de violenta nu raspundeau unei firi rele, dimpotriva, omul era bun, voios, insa „nevricos”.
O alta meserie a lui Caragiale, jurnalismul. Politica scriitorului a fost una formala, idealul sau fiind parlamentarismul de tip englez, construid pe partide reprezentative, nu pe factiuni.
Prin anii 1881-1884 il gasim revizor scolar, toate manualele scolare specifica acest lucru. Cam tot pe atunci, l-a avut pe Matei, primul sau copil.
O alta meserie improvizata a fost si efemerul profesorat, vreo 4 ani, la liceul Sf. Gheorghe unde iese cu toata clasa in gradina sa asculte mierloiu.
De postul de director al Teatrului National s-a plictisit repede. Din aceasta perioada avem iarasi o anecdota. Cineva pretinde ca ar fi glumit cu o actrita, luand masa la ea, si fugind pe ascuns la teatru ca s-o poata amenda pentru intarziere la repetitii.
In 1889 se casatoreste cu Alexandrina Burelly.
Lui Caragiale i-a venit gustul sa se apuce de negustorie, ipostaza ce a fost privita de contemporani ca foarte nepotrivita cu demnitatea unui scriitor. Scriitorul a simtit nevoia si dorinta de a scandaliza si a mustra in chipul acesta societatea.
In 1893 Caragiale e berar. Oare ce profesor a spus asta elevilor sai? Aceasta meserie i-a placut intai fiindca scadalizeaza opinia publica, apoi pentru ca prin ea se afla mereu in mijlocul societatii.
Caragiale a fost un farsor genial. Uneori zicea despre el ca ar fi un negustor vechi, alteori exclama: Eu sunt un geniu, ma!
Dupa varsta de 50 de ani, Caragiale s-a stabilit la Berlin.

• Calinescu, George, Istoria literaturii romane, Ed. Minerva, Bucuresti, 1982

M-a intrebat Costel ce ma face pe mine sa zambesc. Fiind vesela de fire, o sa insirui mai multe cuvinte, al caror sens este responsabil de jovialitatea mea. Buuun, sa incep: mirosul pamantului dupa ploaie, florile de camp, zambetul unui strain, bunul simt, batraneii simpatici, cainii, saramura de pui a mamei, ironia, odorul pielii sorei mele, mancarea gatita in casa de mine, profesionalismul, sarutul de pe frunte, prietenii mei, gratarul din fundul curtii, un meci de fotbal, amintirea bunicii etc.
As putea sa continui, dar consider ca este suficient.
Sa zambim mai des cu totii, iar mai departe dau aceasta leapsa Dianei Bodea si boemului Silviu Parjolea, sa o onoreze vizual sau cum cred de cuviinta!!!

Undeva in bine ingrijita Germanie s-a construit de curand un laborator american de cercetare. Planurile prezinta o fundatie de 45 cm, dar baza are de fapt aproximativ 7 metri. Aici s-ar produce insulina. Si acum ma intreb si eu, si as descoase pe oricine are idee de efectele insulinei, de ce trebuie bagat atata beton?

Ieri am rasfoit Istoria literaturii… lui George Calinescu, si redau aici cateva versuri de amor ale Vacarestilor, tot a trecut Dragobetele si 8 Martie peste noi!
…
Mainilor! nu va-nlemniti,
Ci vedeti sa pipaiti
Si sa strangeti binisor
Acel minunat trupsor

Picioarelor! alergati,
Sariti, nu mai tremurati! ( Alecu Vacarescu)
Inspiratie taraneasca, verde si virila urmeaza in urmatoarele versuri campestre ale lui Nicolae Vacarescu de asta data:
A trai far- a iubi,
Ma mir ce traiu o mai fi!
A iubi far-a simti,
Ma mir ce dragoste-o fi!
A simti far-a dori,
Ma mir ce simtire-o fi!
A dori far-a jertfi,
Ma mir ce dor o mai fi!