Povestire, perspectiva unui participant

10494706_815044418505714_6391247879809027614_nM-am trezit. Nu deschid ochii. Mai vreau să lenevesc în aşternut. Ah! Mă cuprinde de mijloc. Cald. Ca pe vremuri la mama în braţe. Protecţie, siguranţă, iubire. Un sărut pe gât. Ce-mi face?! Nu vreau să mă trezesc, dar nu vreau. Nici nu m-am trezit, nu am deschis ochii. De ce nu mă lasă în pace?!

–  Ştiu că te prefaci şi nu dormi. Deschide ochii.

Am deschis ochii, dar nu o să vorbesc. O să-l pedepsesc. Mă împing cu fundul, stau cu spatele la el. Îmi creez spaţiu. Mă întorc cu faţa la el. Îmi aşez palmele sub obraz. Îl privesc.

El mă priveşte la rândul lui. Îmi zâmbeşte. Îmi dă un sărut scurt pe buze. Îi răspund. Iar mă priveşte. Iar îmi dă un sărut scurt. Se întâmplă ceva cu noi. O infinită tandreţe, bunătate, bunăvoinţă.

Nu-mi pasă. Refuz să-i vorbesc. O merită! Ştie şi el foarte bine. Acum se gudură. Da, fix ca un câine. Eu îi dau un brânci, el îmi linge mâna. De ce nu mă lasă în pace?! Nu-l suport. L-aş bate cu papucul. M-aş apleca după papuc şi l-aş snopi.

În loc de asta, mă pierd în ochii lui albaştri. Ce clişeu! Contabilul a fugit cu toţi banii mei în Mexic, iar eu mă îndrăgostesc de Făt Frumos. E aşa frumos! Mă trezesc dimineaţa înaintea lui doar ca să-l privesc.

Chipul lui îmi alungă amintirea viselor. Mi s-au modificat visele. De când am sărăcit, şi conţinutul oniric s-a schimbat. Azi noapte am visat că nu am cu ce să plătesc asigurarea maşinii. Ce greaţă! Ce am ajuns să visez!

E aşa frumos, dar tot l-aş bate cu papucul. Uneori. Acum mai puţin. Ieri mai mult. Mă supără. Mi-a scăzut imunitatea. Tuşesc ca un măgar. Mă doare pieptul.

Mă ghemuiesc la pieptul lui. Îmi place să-l miros. Să-mi bag toată faţa în gâtul lui şi să-l miros.

Nu mai am nici un ban. Şi cât am muncit ani de zile la imaginea mea de femeie prostuţă care scrie cărţi uşoare pentru duduile actuale. Doar de dragul banilor. La troc, îi făceam sejururi, pantofi, genţi, bijuterii. Africa! Nu o să-i mai calc niciodată pământul.

Ieri am trecut pe lângă Stefanel. Nu am putut să intru sau să mă uit. Am tras cu ochiul. Ce dracu de comportament e ăsta?! Am 43 de ani.

Am 43 de ani, nici un ban, m-am mutat cu mama şi sunt îndrăgostită până peste cap. Ce mai potriveala! Râd şi plâng în acelaşi timp. Uneori uit de ce am început să plâng.

Ieri, în bucătărie, mi-am acoperit ochii şi am ieşit plângând în hohote. Ah! Primitivul! De ce nu mai scriu o cărţulie?!

Uşor a spus-o. Adevărat, am scris cărţulii, dar putea să fie mai delicat. Cărţuliile reprezintă munca mea. Încheiasem acest capitol. Am în manuscris romanul pe care am visat toată viaţa să-l scriu. Să contruiesc un personaj puternic: mama. Am reluat literatura de specialitate. Un an m-am documentat despre ipohondrie şi nevroza la femei.

Dar…

Nu mai am nici un ban. Revin la cărţulii. Sau nu. În ultimul an, cu banii la limită, cu datorii, cu renunţarea la prea multe plăceri, mi-a trecut prin cap să.

–  Ştii ce m-am gândit?

Nu-i răspund. O să rămân mută. Toată dimineaţa, toată ziua.

–  Pentru tine sinuciderea e ceva normal.

Mi-a trecut prin cap să mă sinucid.

 

3 Comments
  • noctambulul
    februarie 23, 2016

    Fragment din urmatoarea carte?

  • Dunia
    februarie 25, 2016

    Nu. Povestire. 🙂

    • noctambulul
      februarie 26, 2016

      Draguta! Dar parca ar merge legata de o introducere si de o continuare! Eu tot asa vad povestirea, ca pe un capitol dintr-un roman! 🙂

      Uitasem de muzica! INXS – Suicide Blonde

      https://youtu.be/psDTiUV0PNI

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Solve : *
9 × 2 =