Cu ceva timp în urmă, într-un text oarecare, am menționat că am ajuns și eu la Maramureș. Nu am povestit însă nimic despre Maramureș. Nu sunt sigură că acesta o să fie un text despre.
O notă vreau să nu o rătăcesc, să o pierd prin sentimente. Ați observat că oamenii vizitează Maramureșul nu Baia Mare, nu Sighetul Marmației?! Maramureșul pare cumva desprins din țara asta a noastră. Ne revine autonom sentimental. Simțurile îl cuprind liber, cu un sens propriu, ca un întreg într-un alt întreg.
Această observație am dorit să rămână nealterată. Ceea ce urmează să povestesc eu, abandonează Maramureșul ca subiect. Maramureșul devine o zonă geografică, ceea ce și este, iar eu o să adun litere, formez cuvinte, formulez fraze despre o apucătură a mea.
Călătoresc mult cu mașină, și nu rareori călătoresc și singură. Una dintre activitățile mele preferate stă în a călători singură cu mașina. Devin atât de intimă cu mine, devin atât de mult eu. Pierd supraeul, anulez morala, ignor judecățile umane. Eu. Doar eu.
După un asemenea răsfăț, eu, eu, eu, încep să privesc marginea drumului. Pândesc oamenii de la sat care doresc să oprească mașinile. Am oprit de multe ori să iau oameni, mai ales oameni de la sat, țărănci cu fuste mari, negre, grele, cu batic pe cap și fețe arse de soare. Anul trecut, cu un soare încă suveran, am luat o țărancă în drumul meu spre Sighet, mergem de fapt spre Săpânța. Am oprit pe dreapta, am urmărit în oglinda retrovizoare o grabă a picioarelor, un amalgam de fustă, traiste și ceva coș de nuiele. Doamna mea a deschis puțin intimidată ușa. Sentimentul de inhibiție s-a datorat mașinii mele cu stea în frunte. Mi-a și spus sincer, duduia mea, că ea s-ar putea să fie cam murdară pentru mașini cu stele. Am privit-o zâmbind cu ochii, mi-am lipit mâna de bord, mângâind, și am asigurat-o că e doar un obiect de care mă folosesc.
Cum spui dumneata.
Și gata. Inhibiția s-a pierdut în asigurarea mea, iar doamna mea plină de fuste, avea în poală fustă, traiste, coș, a început.
Asta așteptam, asta aștept când opresc pe dreapta, oameni de poveste, oameni cu poveste.
Mi-a povestit despre cei trei fii ai ei, cel mare căsătorit, foarte bine s-a așezat, e șef de post.
De fapt, fata mea, o să-l cunoști, oprim puțin în satul următor să-i las și lui plasa asta cu roșii.
Și iar mi-au zâmbit ochii.
L-am cunoscut pe șeful de post, am plecat mai departe spre Sighet, spre copilul mijlociu. Și el bine căpătuit, nevastă, copii, lucrează la fabrică. La el merge, nevasta e plecată la părinți.
Dar cel mic, fata mea, nu are deloc noroc.
Dar ce are, mamaie?
Are 30 de ani și e neînsurat.
Și atunci mi-au râs ochii, dar mi-am permis să-i arăt doamnei mele că râd. Ea a continuat, mi-a spus în câte locuri a lucrat, câte școli a urmat, în prezent mai face una, nu se știe niciodată când o să-l ajute diploma, să fie, să fie, dar săracul, tot necăsătorit.
La despărțire, ne-am zâmbit reciproc, i-am urat o noră, sănătate, dar mai ales o noră.
Îmi place mult să privesc marginea drumului, să iau uneori oameni, să-i las să vorbească, să desprind din vorbele lor determinațiile oamenilor.
Oamenii și-au fixat asemenea scopuri, eu o să ajung cât de curând un Godot. Refuz orice formă de îngrădire, uneori chiar exprimare socială, că am ajuns să-mi fie teamă că o să rămân fără un rost pe lumea asta.
Dar doamna mea avea niște determinații foarte clare. Sper că i-a adus anul o noră.
A doua zi după 30 de ani
Am așteptat vârsta de 30 de ani la fel cum am așteptat vârsta de 18 ani, cu surescitare și cu speranță.
La 18 ani, am așteptat în iluzii libertatea care amăgește adolescentul. Cumva parcă 18 ar putea rupe lanțurile cu care ne-au împodobit părinții. A doua zi am constatat că nimic nu s-a schimbat.
Azi mi-e teamă de a doua zi după 30 de ani.
Vârsta asta am așteptat-o într-o promisiune, nu în iluzie. Azi am lanțuri foarte lungi și par liberă. Orice om vrea să pară liber, nu să fie neapărat în fapt. Concluzia poate fi simplă, o viață facem alegeri în funcție de o iluzie.
Cineva mi-a promis, cu o vorbă profetică, că 30 o să fie vârsta mea completă. La 30 o să fiu bujor de câmp, liliac alb în ianuarie, deplină, perfectă, absolută.
Cu siguranță 30 de ani o să mă surprindă perfectă ca femeie, relația mea cu mine ca femeie e cuprinsă în această sintagmă. Relația mea cu mine ca om mă agită însă. Mă paște o criză de personalitate, simt pur și simplu mișcarea la interior, se mută gânduri, se schimbă păreri, apar idei noi.
Uneori chiar nu știu cum reușesc să rămân mută când gâlceava de la interior pare să-mi mute maxilarele.
Iar acum, în gâlceavă, cu teamă, cu speranță naivă, pândesc ziua a doua. A doua zi după Crăciun, Crăciunul propriu și personal al genului feminin. O să mă privesc în oglindă și o să întâlnesc același chip, cu câteva riduri, cui îi pasă, dar privirea? Dincolo de oglindă, dincolo de căpruiul ochilor, o să-mi fie rușine.
Ce-am făcut cu viața mea?
Ce-a făcut viața mea din mine?
M-am pierdut în general, nu mi-am descoperit individualul, maladiile lui Noica răspund la unele întrebări, dar nu se potrivesc întru totul rănilor mele din copilărie sau educației mele universitare.
Uneori cred cu certitudine că tot ce îmi lipsește și tot ce vreau de la viață este armonia, dar mă mut repede rațional și sentimental din acest bluf de caracter, căci uneori râvnesc la profesie, alteori mă atrage gospodina, de multe ori izbutește feminista, de fiecare dată mă năpădește nimicul, nimicul lui Pessoa, nu sunt nimic. Nu voi fi niciodată nimic. Nu reușesc să voiesc să fiu altceva decât nimic. În rest, țin strânse în mine toate visele lumii.
Poate începând de a doua zi ar trebui să accept că armonia mea și echilibrul stau tocmai în acest haos sentimental, să mă accept cu toane, dar mai ales să mă accept modestă. Dar cum, cum? Întâmpin aici aceeași dificultate ca la iertare. Eu zic te iert, dar nu am habar cum să fac asta. Eu mă accept modestă, dar nu am habar cum să mă lepăd de toate așteptările mele pe care mi le-am ridicat copil fiind.
A doua zi după 30 de ani, mi-e imposibil să nu mă agăț de vorba aceea profetică, să nu sper, de aceea mi-au rămas niște zile zbuciumate de trăit.
Ultimul zvâc al femeii
E ceva cu mine sau între mine și un drum făcut cu mașina. Întotdeauna o stare de mulțumire intensă se instalează în momentul în care m-am pus la drum.
Mă simt fericită și chiar sunt fericită.
Nu am habar de ce psihicul meu e atât de intim cu un mijloc de transport. Gândindu-mă acum la Freud, la analizele lui, pot face o presupunere. În copilăria mea, cele mai frumoase momente cu familia au început cu un drum, concedii ale părinților pe care le petreceau cu noi în diferite stațiuni ale țării.
E o explicație pertinentă care poate descrie plăcerea mea dintr-un drum cu mașina. Un drum cu mașina, cu condiția să fiu singură, îmi permite foarte mult să mă gândesc la ceilalți, eu în raport cu ceilalți.
Mă judec, mă dojenesc, mă încurajez, iau decizii, mă îmblânzesc, mă încrunt și zâmbesc. Uneori ies de pe partea carosabilă, căci visez cu ochii deschiși. Asta constituie o mare prostie și sunt conștientă, la fel de mare ca aceea de a-mi lua ochii de la drum să mă privesc în oglindă. Nu mă rujez, dar înfiripez un dialog cu proprii ochi.
În ultimul timp mă privește o femeie, iar sufletul meu începe să se ghemuiască ca un câine ud care în sfârșit a găsit un loc uscat.
Cunosc femeia care mă privește, dar nu o recunosc. Eu ieri am întins rușinată un buchet de flori învățătoarei mele. Ieri am plâns pe coridor, deoarece am uitat vocabularul acasă, iar doamna profesoară de română ne pedepsește cu un 4 în catalog. Tot ieri am fost în vizită la prietena mea pentru că a lipsit de la școală fiind răcită și sigur ieri sora mea mi-a făcut cu mâna din tren că a plecat la Timișoara la facultate lăsându-mă cu un copleșitor sentiment de singurătate.
Nu, nu recunosc femeia.
Dar tot ieri, îmi amintesc acum, am stat așezată pe marginea patului când ceva cald m-a determinat să mă ridic. Mi s-a rupt apa, căci ieri, într-o sală cu o lumină puternică, un bărbat un ochi albaștri și păr alb, mi-a pus o bebelușă pe piept.
Ieri s-au întâmplat toate astea, ieri am mers în clasa I primară și ieri am născut o bebelușă, dar tot nu recunosc femeia care mă privește.
Zâmbește ca mine, se încruntă ca mine, chiar își lasă puțin capul într-o parte ca mine. Trântesc oglinda, strâng de volan, accelerez, dar femeia e tot acolo în singurătatea mea fizică. Mă irită ochii aceia înțelegători. Atitudinea ei chiar mă înfurie. Ah! Un zvâc. E ultimul zvâc al femeii. Cu simțirile de copilă, cu un chip de madonă, madonă ca perfecțiune feminină nu mironosiță, femeia oferă ultimul ei spectacol. E perfectă. Femeia la 30 de ani e perfectă, nu schimbă prefixul, ci se desăvârșește. Puternic creatoare, puternic conștientă de sine, femeia câștigă un război care nu a existat niciodată.
Acceptă copila de la interior, acceptă chipul care îi revine de la exterior și pășește victorioasă.
A câștigat fără să știe că a participat la vreun concurs, dar mai ales nu știe ce a câștigat, e un câștig fără obiect, fără scop, doar un câștig al femeii la 30 de ani. La 30 de ani ești femeie și tot ce înseamnă și aduce cu sine femeia.
Ființă fără ceas
Cred în prietenie, nu cred că este o enigmă sau o incertitudine. Am prieteni buni și prieteni foarte buni.
Am avut prieteni buni și foarte buni. Am fost dezamăgită, crunt dezamăgită. Totuși, cred în prietenie, în acea atitudine plină de bunăvoință față de cineva.
Urmează să împlinesc 30 de ani și merg uneori de mână sau cap la cap cu persoane care m-au cunoscut într-o singură cifră a vârstei. Când îmi dau seama, sufletul se face simțit cu un ușor tremur interior, apoi o căldură în pântec îmi aduce mâinile căuș. Vreau cumva să protejez căldura asta, s-o rețin.
În ultimul timp, orele m-au ținut departe de o bună prietenă, iar orele adună toate frământările existenței. Chiar și cea mai bună relație de prietenie ajunge uneori la se cuvine.
Ce se cuvine și ce nu se cuvine.
În relațiile mele de prietenie se cuvine un gram de suflet. Existența, cu partea ei ticăloasă, te obligă cumva să pășești în se cuvine. Dar eu m-am pomenit furtună sentimental.
Nu-l accept pe se cuvine, se cuvine o să-mi piardă frumusețea prieteniei. Prietenia stă într-un gram de suflet disponibil, iar eu nu vreau să mă lipsesc de această disponibilitate, fără ea aș merge alături de prieteni, nu de mână cu prietenii. Iar prietenii sunt urechile Domnului, sunt oglinda mea cea mai fidelă, sunt criticii mei cei mai aspri.
Fără prieteni omul își duce traiul, își numără zilele, cu prieteni, omul își pierde ceasul ființei, iar o ființă fără ceas este o ființă a prezentului, a veseliei, a lui a fi, un a fi întru iubire.
