Cred în prietenie, nu cred că este o enigmă sau o incertitudine. Am prieteni buni și prieteni foarte buni.
Am avut prieteni buni și foarte buni. Am fost dezamăgită, crunt dezamăgită. Totuși, cred în prietenie, în acea atitudine plină de bunăvoință față de cineva.
Urmează să împlinesc 30 de ani și merg uneori de mână sau cap la cap cu persoane care m-au cunoscut într-o singură cifră a vârstei. Când îmi dau seama, sufletul se face simțit cu un ușor tremur interior, apoi o căldură în pântec îmi aduce mâinile căuș. Vreau cumva să protejez căldura asta, s-o rețin.
În ultimul timp, orele m-au ținut departe de o bună prietenă, iar orele adună toate frământările existenței. Chiar și cea mai bună relație de prietenie ajunge uneori la se cuvine.
Ce se cuvine și ce nu se cuvine.
În relațiile mele de prietenie se cuvine un gram de suflet. Existența, cu partea ei ticăloasă, te obligă cumva să pășești în se cuvine. Dar eu m-am pomenit furtună sentimental.
Nu-l accept pe se cuvine, se cuvine o să-mi piardă frumusețea prieteniei. Prietenia stă într-un gram de suflet disponibil, iar eu nu vreau să mă lipsesc de această disponibilitate, fără ea aș merge alături de prieteni, nu de mână cu prietenii. Iar prietenii sunt urechile Domnului, sunt oglinda mea cea mai fidelă, sunt criticii mei cei mai aspri.
Fără prieteni omul își duce traiul, își numără zilele, cu prieteni, omul își pierde ceasul ființei, iar o ființă fără ceas este o ființă a prezentului, a veseliei, a lui a fi, un a fi întru iubire.