A fi tu însuți nu rezolvă probleme, ci doar face posibil un nou mod de a trăi

Cartea lui Carl R. Rogers, A deveni o persoană, combină discursuri personale, prelegeri, eseuri, sinteze ale autorului din perspectiva lui de psihoterapeut. Este considerat unul dintre cei mai importanți psihologi ai secolului XX. A fost premiat pentru cercetarea în domeniu, iar spre sfârșitul vieții a primit o nominalizare la Premiul Nobel pentru Pace.

Am decis să notez o prezentare succintă a cărții în urma impactului avut asupra mea. După primul capitol am lăsat puțin cartea pe genunchi și am surâs. Mi-am zis că citesc o psihologie roz, o perspectivă a unui psiholog entuziast și naiv.

Conflictul dintre părerile mele și convingerile autorului s-a declanșat la nota: schimbarea personalității. Împărțisem la mine în cap, cu limite clare, personalitatea de caracter. Cu prima greu poți lucra, biologia învinge realitatea, iar la caracter depui un efort gigantic să devii o persoană agreabilă celor apropiați și eficientă societății.

Fără să mă las descurajată de felul acesta nou de a vedea lucrurile, ba chiar cu o dispoziție jucăușă, am continuat lectura. Hai să văd eu cum îi ajută Carl R. Rogers pe oameni să se schimbe, cum mă ajută pe mine să mă schimb?!

Convingerile lui simple, oamenii au nevoie de acceptare, învățăturile cu autoritate pot conține greșeli, clientul știe ce-l doare, a te purta calm și agreabil nu ajută când, de fapt, ești furios și critic, a-ți da voie să fii așa cum ești, tiparul răspândit din cultura noastră că toate celelalte persoane trebuie să simtă și să gândească la fel ca mine, psihoterapie centrată pe client, experiența este cea mai înaltă autoritate, mi-au dat sentimentul că cineva mă înțelege. Și am răsuflat ușurată.

Într-adevăr mă pregătiseră înainte Freud, Jung, Adler, dar am realizat adevărata semnificație a literaturii de specialitate de pe paginile lui Rogers: ei toți reprezintă o resursă în procesul de autoeducație. Să mă accept așa cum sunt, iar uneori nu o să-mi placă de mine, dar e firesc. Scopul constă în direcția aleasă în viață, oricare ar fi aceea, și să pot trece peste greutățile sufletești.

Mici schimbări am observat în comportamentul meu. Schimbarea personalității tot o încadrez la perspectiva roz, dar modificarea atitudinii am verificat-o. Se întâmplă. Mi-am permis, după ani de fofilare, să-mi recunosc furia pe propria mamă. Relația dintre noi nu a devenit mai bună, dar starea mea s-a îmbunătățit simțitor.

Învățasem deja de la Freud să stârpesc sentimentul de vinovăție, iar acum plutesc. Așa ușoară mă percep. Nu știi ce povară porți până nu te confrunți cu ea. Sunt furioasă pe mama și nu mai ascund asta. Îmi rămâne de acum încolo să o compătimesc și să o iubesc cu detașare.

Ani de zile am primit indicații și asigurări că acționez și simt greșit. Interpretarea asta e responsabilă de întârzierea devenirii mele. Conștientizarea propriei animalități nu oferă o libertate prost înțeleasă, ci ordonează un întreg coerent. Doar avantaje se desprind din posesia personalității, zice Jung.

În încheiere, vorbele lui Rogers:

”… a fi tu însuți nu rezolvă probleme, ci doar face posibil un nou mod de a trăi, în care experiența sentimentelor e mai profundă și mai intensă, mai vastă și mai variată. Îți simți mai clar unicitatea și, ca urmare, te simți mai singur, dar este mult mai real, astfel că relațiile cu alții își pierd artificialitatea, devin mai profunde, mai satisfăcătoare și atrag în relație mai mult din realul celeilalte persoane.”

Dacă tu și eu, noi am fi un zeu

img_9909-2bDupă ani de zile de întâlniri, după câteva relații care m-au ajutat să cresc, după unele greșeli monstruoase, după zeci de cărți de psihanaliză, am înțeles ce nevoi am eu într-o relație.

În primul rând am descoperit niște cuvinte esențiale pentru individ: nevoie, interes, plăcere, neplăcere. Le-am aplicat și am înțeles dinamica vieții psihice, sociale și economice.

În paradigma feminin-masculin îmi pare necesară flecăreala de la sfârșitul fiecărei zile. Ce ai făcut azi? Ce ți-a plăcut? Ce nu ți-a plăcut? Ai schimba ceva? Etc. La un pahar de vin, în timpul mesei, la televizor cu o cutie de ciocolată lângă, în pat, discuția se impune. Știu, pare că vin cu o banalitate, dar la mine nimic nu a decurs firesc.

Mă interesează contactul partenerului cu persoanele din categoria mea de gen. Mă interesează ce gândește el despre. Mă interesează să povestim. De ce? Pentru că interesul meu constă în a avea un prieten bun în bărbatul de lângă. E util să-ți mărturisești geloziile și fricile în cuplu. Rostite, nu se mai transformă în monștri cu ochi verzi. Gelozia concurențială se desprinde din pasiune nu din boală grea.

De obicei aceste discuții se poartă în haite separate, femeile cu femeile, bărbații cu bărbații. Detest tendința asta de separare, deși îmi plac grozav ieșirile cu fetele. Măștile individului pentru fiecare situație mă întristează. Am priceput cum ajungi să deții un număr impresionant de măști, dar motivele sunt de cele mai multe ori superfluu. Pentru a evita o ceartă, pentru că nu înțelege, pentru că te flatează atenția, pentru că iubirea este și ea la kilogram.

Pentru a evita o ceartă: cearta are efecte terapeutice.

Pentru că nu înțelege: nu încerca să gândești pentru celălalt. O dată te consideri mai bun ca el, a doua oară îi refuzi un prilej de a raționa.

Pentru că te flatează atenția: imaturitate.

Pentru că iubirea este și ea la kilogram: nu există vinovați, doar sentimente nepotrivite.

Prietenii sau prietenele s-ar putea să nu înțeleagă. Dar de ce să-i povestești tot? Pentru că interesul meu urmărește fericirea persoanei de lângă. Ajung la plăcere. Îmi place intimitatea dintre două persoane. Tu și eu, eu și cu tine, dacă tu și eu, noi am fi un zeu!, zice Nichita Stănescu.

Pe termen lung, dacă am înlăturat pașii de mai sus ajungem la neplăcere, nefericire, depresie, boală, răutate. Trăiesc pe lumea asta babe și moși răi, și bătrâni și bătrânele care te încălzesc sufletește. Întotdeauna știm ce avem de făcut într-o relație. Știm chiar dacă nu acționăm. Motivele fiecăruia diferă. Mulți stau pentru copii, și mai mulți stau pentru creditele la bancă, o parte pentru confort și altă parte în numele iubirii.

Nu îndemn pe nimeni să aleagă singurătatea în locul unei familii, dar familia semnifică siguranță, acceptare și joacă. Dacă nu le aveți pe astea, cum anume vă simțiți? O întrebare retorică. Oamenii s-au îmbolnăvit reciproc de sentimente. Refuză rațiunea de frica emoțiilor.

Lăsați și mintea să vă ghideze în viață, sentimentele nu sunt de neprețuit. Educați-vă pentru relația de cuplu și scopul să fie firescul.

E firesc să stai lângă cineva care îți oferă siguranță, te acceptă și se joacă cu tine.

Nu uitați de joacă.

Joc și joacă, joc și joacă!

Am locuit în rai 7 ani

img_1417Pe oricine întrebaţi, persoane cunoscute mie, o să vă răspundă că vorbesc mult. Da, vorbesc mult. Şi am tăcut la fel de mult.

Când o persoană vorbeşte mult, de ce o face?
Când altă persoană tace, de ce o face?

Dacă tipurile psihologice, tip extravertit/tip introvertit nu explică logoreea sau tăcerea, încercaţi o căutare a motivelor.

Eu am vorbit mult pentru apărare. Ieri a fost prima zi de şcoală. În 1990 am trăit şi eu prima zi de şcoală. Mă văd pe coridor, tata mă împinge spre învăţătoare să-i dau florile. Eu stau cu capul în jos şi mă împing în picioarele lui. Învăţătoarea se apleacă spre faţa mea, ridic florile şi foarte puţin capul doar ca să nu-l fac de ruşine pe tata. Buchetul meu s-a desfăcut ca o varză fiartă. Asta e tot ce îmi amintesc din prima zi de şcoală.

Din 1990 am început să vorbesc mult şi să tac la fel de mult. Vorbeam pentru a mă face plăcută, pentru a mă adapta şi am tăcut de ruşine, de multe ori de frică.

Acum câţiva ani am descoperit că deţin un mecanism de apărare, vorba lungă. Că vorbesc mult, repede, dar nu comunic ce simt cu adevărat. Deveneam uneori sinceră când săream la ceartă, dar şi atunci parţial. Pentru mine şcoala a fost ca o aruncare în groapa cu lei. Mama mea ne-a crescut cu blândeţe. O mamă frumoasă şi blândă semnifică raiul fiecărui copil. Am locuit în rai 7 ani.

Fără să fiu alungată din rai, l-am pierdut. Un nou mediu îmi cerea adaptabilitatea, iar eu voiam să fiu acceptată. Habar nu aveam că experimentam nişte nevoi umane, nu mi le-a indicat nimeni. Mi-am făcut prieteni relativ uşor, băieţi şi fete. Celui mai bun prieten din şcoala generală i-am botezat copilul 20 de ani mai târziu. Celei mai bune prietene i-am cerut să fie naşă fetiţei mele.

Am făcut felurite compromisuri pentru prietenii mei. Ei v-ar spune că vorbesc mult, dar în faţa lor am tăcut cel mai mult. Provocam certuri, iar sinceră tot nu am ajuns să fiu. De puţin timp exersez francheţea. Ani de zile mi-a fost frică să spun ce gândesc pentru a nu pierde iubirea prietenilor. Am pierdut-o oricum pe a unora. Am greşit. Mi-ar plăcea să o învăţ pe Mara că a face pe placul cuiva pentru a nu fi respins nu-ţi asigură iubirea. Lucrez încet cu ea pentru fixare. Pentru că spune de multe ori ce consideră că vreau să aud, îi mărturisesc că cel mai bezmetic dar al unui om este sinceritatea, nevoile ei să le facă cunoscute.

Mi-aş dori din suflet să o pot învăţa acest lucru. Nevoile ei prima dată, apoi nevoile celorlalţi. După ce le rosteşte, o să trecem la o formulare potrivită pentru grija de celălalt.

Pasul unu: nevoile personale.
Pasul doi: sinceritatea.
Pasul trei: o formulare cu grijă pentru celălalt.

Pas pentru umanitate: armonie.