Puterea tatălui a luat sfârșit

M-am demachiat. M-am spălat pe dinți. Mi-am pus cremele pe față. M-am așezat la somn. Asta am făcut aseară. Asta fac în fiecare seară de ani. Somnul m-a ocolit. După vreo jumătate de oră de zvârcoliri chinuitoare, îmi amorțea urechea, mă durea sânul, mă scărpinam pe picior, am luat telefonul și am răspuns la un comentariu. De la comentariu am rememorat întâlnirea cu elevul select.

Am început ca în fiecare joi. El a luat cartea în mână, Moromeții. Înainte mi-a povestit de ale lui. A mai băut apă, a mai deschis cartea. A mai povestit de ale lui. A citit. A mai băut apă. La un început nou de capitol a trecut cartea la mine. Și am citit eu. M-am nimerit să lecturez tocmai capitolul în care Ilie îi dă mamei trei pumni în cap și pe o fată o plesnește peste față. Ca reacție, mi-am lins buza. Ca senzație, mi-a părut că am simțit gustul metalic al sângelui. M-am ridicat la sfârșitul capitolului. Nu mai aveam stare. Familia românească, ce zici?! N-a zis nimic elevul select.

Azi noapte în așternut am întors subiectul pe toate părțile. Din școală am rămas cu simpatie pentru Ilie Moromente. Am uitat bătăile. Am păstrat doar amenințările lui Moromete la adresa familiei. Ieri am recitit și am rămas blocată cu mintea în violență.

Nu suport când un adult se impune în fața copilului prin bătaie. Descriu o furie intensă când un bărbat ridică mâna la o femeie. Nu bătaia în sine mă irită peste măsură, ci atitudinea celui puternic. Un copil, o femei și un bărbat nu stăpânesc aceeași forță. Să se bată un copil cu un copil, o femeie cu o femeie, un bărbat cu un alt bărbat. Dar un bărbat, într-un conflict cu alt bărbat, nu ia în calcul ca metodă de convingere pumnul. Forța se află oarecum în echilibru. Toate astea mi se învârteau aseară în cap. Când mi-a amorțit urechea și m-am ridicat să bat perna, mi-am amintit de Ion Creangă și de bătăile primite de la maică sa.

Traumatizezi sau nu un copil dacă ridici mâna la el? Da și nu. Depinde de copil și mai ales depinde de cel care ridică mâna. În copilărie, mama s-a enervat adeseori pe mine. M-a și amenințat cu bătaia. Niciodată nu mi-a fost frică de ea sau de palma ei. Am auzit prietene care și-ar fi dorit ca părinții lor să le dea o palmă în loc să le țină teorii. Traumatizezi sau nu un copil dacă ridici mâna la el? Da și nu.

În timp ce-mi scărpinam piciorul, am rememorat o bătaie luată de la tata. Iar atunci m-a izbit. Contează enorm cum ridică un adult mâna și lovește. Un adult se enervează. Își pierde firea. Lovește. Lovitura acționează ca un pahar de apă rece. Tresare. Îi pare rău. Își cere scuze. Un adult ridică mâna, lovește, iar privirea lui derulează un film mut. Copilul însă trece dincolo de cele nespuse. Zărește ura, eșecurile, învinuirile, frustrările, dar totul se traduce într-o frică paralizantă. Când palma lovește, corpul reacționează. Au! Mi-am dus de atâtea ori mâna la față. Mi-am lins de multe ori buza de sânge. Durerea nu mi-a încleștat sufletul, nu mi-a fixat o neliniște incoștientă la fiecare ușă trântită. Ca adult, o ușă trântită îmi provoacă o stare adâncă de tulburare, iar uneori am senzația că mă scap pe mine. Asta e trauma. Nu lovitura m-a traumatizat. Mama lui Nică nu l-a traumatizat bătându-l cu vătraiul. Ion Creangă a scris o poveste nemuritoare. M-a traumatizat acel film mut din neexprimarea verbală a tatălui.

Puterea tatălui a luat sfârșit. Paraschiv, fiul cel mare, s-a întors împotriva lui Moromete. Pentru că întotdeauna puterea tatălui sfârșește. Iar apoi vine religia să te învinovățească de păcat după ce o viață i-a permis bărbatului să se folosească de forță în interesul propriu.

Greu am adormit aseară. Greu am scris acest text. Sunt agitată. Puterea tatălui a luat sfârșit. Asta e tot ce contează. Pentru traume, apelați la profesioniști.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mama, eu cred că tu gândești greșit

13474178_1229342687075883_1988611674_nAm făcut o descoperire. Mă întreb câte mame au mai aflat înaintea mea și de ce nu m-a avertizat nimeni. Mi-ar plăcea să se discute mai mult despre această neplăcere.

În februarie anul acesta, Mara, fetița mea, a împlinit șase ani. La șase ani articulează bine cuvintele și a început să dezvolte gândirea abstractă. Cu gândirea primară, la cererea mea, să pună un ochi în tigaie, Mara și-a apropiat chipul de tigaia jucărie. De la cinci ani, în urma dialogurilor purtate, mi-a atras atenția capacitatea ei de a sintetiza, trecerea de la simplu la compus. Mi-a cerut într-o zi să-i citesc un mesaj pe care-l ștersesem. I-am mărturisit că nu-l mai am, iar ea mi-a oferit soluția: povestește-mi doar ce-ți amintești.

Descoperirea mea ține de limbaj articulat și comportament.

Mara mea, fetiță de șase ani, nu mai are îngăduința celor din jur. Trupul i s-a deșirat, a căpătat forme de femeiușcă. Condiționările sociale nu tolerează la o aparență feminină un comportament considerat vulgar.

Deja s-a întâmplat să-mi fie copilul socotit vulgar. Mara nu a lăsat încă exhibiționismul în urmă. Își ridică fusta în cap, își arată uneori fundul, rostește căcat și pișat și se prăpădește de râs. I-au picat dinții, suge degetul mare, dar i s-a retras burtica, o să aibă abdomen curând, umerii sunt rotunzi cu aspect sidefat.

Trupușorul ei nu o mai ajută să primească aprecierile și bunăvoința celor din jur. Cu ea bebeluș am avut parte de alte priviri, de îngăduință. În primii ani o mamă deține o putere invizibilă prin căcăciosul din brațe. Dependența unei ființe de alte ființe stârnește empatie. Problemele create de boli, de alimentație, de neputința copilului de a se exprima o umplu pe mamă de respectul celor din jur.

Problemele legate de limbaj și de comportament, după vârsta de cinci ani, le atrag mamelor judecați. Mama devine iresponsabilă, incapabilă, iar copilul un monstruleț. Am întâlnit ochi dezaprobatori.

Când de fapt, după cinci ani începe greul. Comunicarea cu omulețul provoacă, are loc de la un eu la un alt eu. S-a desprins psihic de mamă. Mama nu mai este prelungirea lui. Mama e o persoană, el e altă persoană, rostește eu apăsat și își dorește independența.

Nu o să aleg calea ușoară. Nu o să-i bag Marei în cap rușinea și păcatul. De aceea încă își mai ridică fusta în cap. Cunoaște reguli, funcționează după ele, dar cu lipsa pedepsei. Absența unei nenorociri abătute asupra păcătosului încetinește procesul de educare.

Mara nu e o păcătoasă. Mara greșește și îi explic la nesfârșit până o să se fixeze. Am timp până la douăzeci de ani când o să-i fie și partea rațională a creierului adultă. Îmi pasă de privirile dezaprobatoare?

Mă înfurie uneori pentru că nu o pot apăra pe Mara de mințile înguste.

La șase ani, Mara nu mai are îngăduința celor din jur, iar mama ei nu mai e eroină prin naștere. Am devenit două persoane în generalul speciei. Eu, ca mamă, mă zbat pentru armonia ei.

N-am primit nici o palmă pe umăr cu mesajul: de la șase ani ai copilului o să simți singurătatea în a fi mamă. O să ți se anuleze drepturile și îngăduințele necerute la naștere. Copilul tău o să fie urât că e știrb și prost crescut pentru că nu-i faci educație cu frica de bătaie. O să auzi des că bătaie e ruptă din Rai.

Apropo de Raiul acesta, într-un dialog cu Mara, discutând despre comunicarea noastră, mamă-fiică, adult-copil, am întrebat-o ce soluție are ea pentru neascultarea ei. Nu-i place când ridic vocea. Am dezvoltat un sistem. Îi explic orice de trei ori, apoi ridic vocea.

Mara, vrei cumva să ajungem la bătaie?

Mara: mama, eu cred că tu gândești greșit.

Mara are dreptate. Copiii au de cele mai multe ori dreptate.

Cine e boschetar, doamnă?!

10462919_814650788545077_5971047489567181500_n21:38
Am blocat telefonul și l-am pus în buzunarul special din geantă. Cureaua am trecut-o peste cap. Din dreapta, de pe scaun, am adunat restul lucrurilor: pâinea, un cardigan, dimineața e deja răcoare, chitanța de la Finanțe. Am deschis ușa, am pus un picior jos. M-am oprit și mi-am sucit trupul. Uitasem de sticla de Vanish. Cureaua de la geanta deja mă jena. Împodobită oarecum ca pomul de Crăciun, m-am împins afară din mașină.
În jur, agitație multă. Claxoane, strigăte, alarme.
Alarme și larme. În mintea mea, imaginea patului din casă. Ultimele zile m-am simțit obosită. Nu-mi ajunge somnul și toată ziua car pe gene epuizarea fizică și nervoasă.
M-am oprit lângă mașină. Am mutat geanta pe celălalt umăr. Înainte am îmbrăcat cardiganul. Chitanța am îndesat-o fără grijă în buzunarul blugilor. Pâinea am pus-o sub braț, iar sticla de Vanish în mâna stângă. În dreapta țineam cheile de la intrare.
Am pornit spre ușă. Cu gândul la pat și la odihnă, am tăiat-o prin grădina din fața blocului. Înainte de a ajunge pe alee, am auzit strigăte. Fără să văd bine, am dedus că are loc o bătaie.
M-au convins rapid înjurăturile și gemetele. M-am oprit o secundă. Am făcut un pas înapoi. Am deschis gura să strig. Am închis-o.
În jurul meu nimeni. În stradă aceeași larmă. Vedeam printre desișul de tufe un cap de bărbat. Nu schița nici un gest, bătaia de lângă el părea să nu o observe.
Mâinile le aveam ocupate. Am trecut mai departe. Nu am nici o șansă să despart niște boschetari beți. Cel de jos striga. Am întors capul și am văzut o țeavă în aer.
– Potoliți-vă, ce aveți?! Chem poliția.
Eu am strigat.
Am rămas în umbră și am tot strigat. Trei persoane, printre care o femeie grasă cu un rucsac în spate s-au îndepărtat. Și-au abandonat victima. Încurajată, am traversat aleea din grădină și am mers în față pe trotuar. Mi-a fost frică să merg la acela care zăcea jos. M-am uitat la bărbatul pe care-l zărisem printre tufișuri. S-a urcat într-un taxi și a plecat. Trei plecaseră la pas grăbit, doar unul a rămas pe loc. Beat, cocoșat, s-a îndreptat spre cel întins pe jos.
– Hai, Ioane, hai, ridică-te!
M-am apropiat și eu. Țeava era de material plastic. Am răsuflat.
– Ce aveți? De ce l-ați lovit? Nu e tot de-al dumneavoastră?
– Dar el, el, doamnă, el de ce m-a lovit pe mine? Uite ce mi-a făcut. Și-a dat jos șapca, iar la baza osului frontal deasupra ochiului drept, boschetarului îi curgea sânge.
În timpul asta, la telefon explicam poliției cine se bate și unde.
– Niște boschetari s-au luat la bătaie.
– Cine e boschetar, doamnă?