Aș vrea să mai vorbim puțin despre Freud. Eu să mai dau niște explicații, unii cititori să încerce să mă determine să-l abandonez pe Freud în favoarea unor psihanaliști actuali.
Mă aflu în plină perioadă Freud, de abandonat nu o să abandonez, lectura cel puțin. Adeptă nu am susținut niciodată că aș fi.
De ce citesc Freud? Sau Jung, Adler, Fromm sau oricare alt psihanalist?
Pentru a mă ajuta pe mine în primul rând, pentru autodidactul în care m-am transformat de câțiva ani. Am terminat școlile, dar nu și învățătura.
Mai citesc Freud pentru plăcerea mea de a cunoaște comportamentul uman, iar psihaniliștii, prin studiile lor metapsihologice te ajută în această direcție.
Săptămâna trecută am avut șansa să vizitez muzeul Freud de la Londra. În această casă a locuit în ultimul său an de viață. Ce am descoperit nou?
În primul rând mi-am zărit numele, nu Dunia, celălalt nume, Paula. Cine este Paula, cititorii au o bănuială. Cine a fost Paula?
Paula a mai fost femeia care a avut grija casei Freud, femeia care i-a însoțit la Londra, nefiind totuși evreică.
Am zâmbit în timp ce pipăiam numele și m-am întrebat acolo de unde afecțiunea mea pentru Freud. Nu mă ajută memoria să scot afară prima amintire a numelui lui. Știu că mi-am cumpărat o carte despre el unde erau descrise câteva cazuri de isterie și am citit un caz sau două. Am lăsat cartea, viața sexuală nu mi se părea atât de plină de semnificații. Viața sexuală era în plin mister pentru mine în acea perioadă, eram în așteptarea ei.
Am reluat lectura cărților lui Freud anul trecut și sunt hotărâtă să sfârșesc toate cele 11 volume pe care le am.
În prezent sunt fixată pe compulsia la repetiție. Din copilărie am purtat cu mine următorul episod.
Într-o seară, mama s-a apucat să facă bagajele pentru călătoria de a doua zi, călătorie care nu mă includea. Totuși eu am plâns, și am plâns, și iar am plâns că vreau și eu să merg cu ele, pleca mama și sora mea. Până la urma mama a cedat și mi-a permis să vin și să-mi așez hăinuțele în valiză, o valiză mare, în carouri, roșu cu negru, și o căptușeală maro.
A doua zi dimineață m-am trezit fără ele.
Înțeleg perfect motivele mamei mele azi. Atunci doar am plâns, mult, mult, mult, până la epuizare.
Voiam și eu să fiu cu ele. Nu singură, cu ele.
Revenind la compulsia la repetiție și să leg episodul din copilărie de trebuința conduitei repetitive, am crescut și port în mine această tensiune psihică, atât de inutilă pentru mine ca individ.
Oriunde sunt prietenii mei, iar eu nu sunt prezentă, indiferent de motive, sufăr. Mereu revăd valiza aceea în carouri și pe mine trântită în pat plângând. Mi-e teamă, nu frică, teamă. Frica apare atunci când cunoști obiectul fricii tale, teama este atunci când ai de-a face cu un element surpriză, iar surprize ai tot timpul, mai ales de la cei mai apropiați și importanți oameni.
Freud m-a ajutat să înțeleg că tot ce se întâmplă în viața mea nu poate fi trecut sub genericul sorții, soarta e doar ceea ce ne-a impresionat în copilărie și purtăm în noi ca adulți.
Cred asta cu o nestrămutată convingere.
Oprimistă rămân însă. M-am întors de la Londra cu aceste cuvinte pe o insignă: nu e niciodată târziu să ai o copilărie fericită.
Lucrez la asta acum.
La Baziaș, contactul cu minutul etern
Ieri am tras cu urechea. E vorba de șuier, e vorba de clipocit. M-am așezat într-un mal de Dunăre, malul de la Baziaș. Am privit. În stânga mea, Mara arunca cu pietre. Prezent. În prezent am 30 de ani. Am închis ochii. Doar șuier și clipocit. S-a ivit copilăria. M-am dus nostalgic până la o vârstă cu o singură cifră.
Capul meu descria zborul unui vultur care a zărit hrană. Pândeam să văd ce scoate memoria. Formulam impresii și aranjam imagini. Africa și ogașele. În copilărie am cutreierat pe dealuri, prin păduri, traversam ogașele într-o stare febrilă.
În mintea mea s-a ivit Africa printr-o comparație. Continentul african m-a sedus, mi-a permis să-l calc devenind instrument de surprindere a frumosului, dar ogașul, ogașul a reprezentat pentru copilul impresionabil de atunci explorarea unei lumi necunoscute pe care o cuceream atunci când călcam pe rugi, dădeam la o parte crengi, mă speriam de șopârle.
Când ajungeam într-o poiană, mă simțeam ca Magellan, eram Magellan, am descoperit o poiană. Mă aruncam pe iarbă fără frică, atunci nu aveam temeri de șerpi. Îmi așezam doar pulovărul pe jos, mă trânteam pe el și priveam cerul. Încet încet mă plictiseam.
Veșnicia de aia s-a născut la sat, 5 minute puteau să reprezinte eternitatea, asta dacă nu ațipeam, iar când mă trezeam mă uitam în jur derutată crezând că e deja dimineață și trebuie să merg la școală.
Ce minut splendid și colosal experimentam apoi. Se instala pacea, școala era departe cu mirosul ei greu și înțepător de clor, iar cu simțurile recuperam șuierul și ciripitul.
Am retrăit ieri acele zile îndepărtate, atât de plictisitoare și totuși atât de pline de fantezie.
Am observat în jur nostalgia după acele vremuri, o dorință de reîntoarcere spre ele.
Eu nu știu dacă m-aș întoarce. Oamenii erau mai cruzi, mai aproape de natură, dar cruzi.
Aș schimba, dacă aș avea puterea, și cinismul de azi. Aș opri puțin ceasul prezentului, le-aș da un minut să stea pe iarba crudă de primăvară și să privească cerul, să experimenteze veșnicia lui Blaga, veșnicia omului de la sat. Dar doar atât, mentalitatea ar face ravagii.
Da, oamenii sunt înclinați să uite urâtul, femeile au tendința să glorifice copilăria, eu sunt un exemplu, dar există în biblioteci publice și personale, adunate în cărți, faptele oamenilor.
Glorificăm trecutul și comportamentul cetățenilor de atunci, purtăm nostalgii în suflet după unele deprinderi și obiceiuri ale unei societăți trecute, dar ne-ar fi suficient un mic exercițiu de memorie, un raționament să ne dăm seama că de fapt nu tânjim după ce a fost, ci după sentimentele noastre cu care trăiam în trecut.
Prezentul conține tot, natură, obișnuințe, deprinderi, tradiții, tot ce trebuie este să mai stăm din când în când în loc.
Stai omule în loc, fără nostalgii, fără să tânjești, doar stai și trăiește, ia contact cu minutul etern, cu plictiseala, cu emoția de a descoperi o atât de nesemnificativă poiană, poiana care ne transformă pe toți în exploratori.
Notă: Baziaș este locul unde Dunărea intră la noi în țară.
Îmi permit tot pentru a mă controla
În ultima vreme mă gândesc foarte mult la mine, mă gândesc exagerat de mult la mine. Fraza asta trebuie citită altfel: în ultimul timp meditez la alcătuirea mea. Și fraza asta trebuie citită doar în realitatea prezentă.
Cum sunt eu?
În aceste meditații am descoperit în copilăria mea lipsa firescului. Ca orice descoperire, deși pare instantă, firește că nu este.
Viața mea în casa părintească mereu s-a agățat în idei preconcepute, ce trebuie, ce nu trebuie.
Îmi amintesc cât de uimită am fost atunci când un foarte bun prieten a zis că ar sparge un geam, iar sora lui l-a întrebat care geam. Pur și simplu am rămas cu gura căscată. Mintea mea o luase razna.
Cum care geam?
Cum care geam?
Asta e întrebarea? Asta e reacția?
La mine în familie s-ar fi criticat această apucătură și poate aș fi ajuns și pedepsită. La mine în familie totul se critica. Nu ne ascultam, iar dacă ne ajungea totuși ceva la urechi, mesajul era complet distorsionat. Fiecare îl asculta pe celălalt subiectiv, după propriile lui pretenții.
De aceea nu ne-am înțeles niciodată, de aceea cred că în familia mea nimeni nu știe să comunice, doar ne impunem sau ne supunem.
Azi știu că am această problemă. Dar până azi m-am mirat mult de alții, am citit cartea lui Lawrence, Fii și îndrăgostiți. Cât firesc în cartea aceea, câtă comunicare între fiu și mamă, câtă sinceritate, câtă normalitate. Încă mă mir.
Am început să tânjesc după normalitatea sentimentelor, după puritatea reacțiilor. Vrei să fii rău? Fii rău. Fii orice, dar sincer.
Am citit zilele trecute o carte despre mintea zen. Mi-am pus ochii în tavan și i-am întors în interior. Îmi doresc sinceritate. Uneori viața nu este deloc așa cum ne-o dorim, dar dacă ne străduim să fim noi înșine, ne putem face viața frumoasă. A fi tu însuți uneori contravine cu societatea, cu familia. Dar ce rost își are și prefăcătoria? În situațiile astea se cere stringent o cale de mijloc. Care e calea de mijloc?
Aceasta este întrebarea, acesta este și întrebarea mea. Nu am răspuns, nu cer unul de la nimeni, răspunsul semnifică munca individuală a oricărui individ care nu-și întoarce spatele de la nevoile spirituale ale ființei.
Tot ceea ce intuiesc acum că pot face, iar acestă facere sau nonfacere să fie autentică, este că caut firescul.
Vreau să fiu rea?
Sunt rea.
Vreau să înjur?
Înjur.
Vreau să nu vorbesc?
Nu vorbesc.
Îmi permit foarte multe, par să-mi permit tot pentru a mă controla. Din cartea despre mintea zen am înțeles că pentru a te controla trebuie să-ți permiți să fii tu. Iar când facem ceva rău să ne supraveghem, nu să ne interzicem, iar atunci se ivește și controlul. Am înțeles și am învățat multe din această carte, căci nu mi-a spus decât ceea ce cunoșteam, doar că nu aveam habar de acestă cunoaștere.
Tot ceea ce îmi doresc de la mine este să fiu eu însămi, tot ce doresc cititorilor mei este să fie ei înșiși.
Fii tu și viața se orânduiește de la sine.
