O viață bună

Cititul îndeplinește funcții. O funcție, favorita mea, ține de a te pune pe gânduri. Să-ți pui ochii în tavan sau într-un punct pe perete și să meditezi la o perspectivă anume la care nu te-ai mai gândit până atunci.

Mintea mea muncește de ieri la viață bună. Viața bună presupune o direcție. E nevoie să ne detașăm, nu neapărat să ne vindecăm. Mi-a convenit să descopăr un asemenea unghi. Am ajuns și eu la concluzia că atât fericirea, cât și tristețea sunt supraapreciate.

Fascinată de univers, cu posibilități intelectuale limitate de înțelegere, am exclus tragedia din viață. Tragedia a rămas un gen literar. În imensitatea spațiului, tragedia s-a transformat discret și firesc într-un proces biologic.

La o scară mică, la viața noastră de toate zilele, nu încerc să corectez pe nimeni. Mara plânge și o compătimesc când pierde o păpușă. La alt nivel, când unei mame îi moare copilul nu se consolează prin priceperea procesului biologic. În altă dimensiune, când iese la suprafață o infidelitate, nu te descurci științific cu sentimentele. Sau te descurci greu, zice Freud.

Dacă partenerul cochetează și este atras de o altă persoană anunți că ești deranjat și poți cere să înceteze. Ce se întâmplă dacă nu încetează? Habar nu am. Nu am un răspuns. Nu știu ce trebuie făcut sau considerăm că trebuie făcut.

Dar știu cum să nu acționăm. Trec peste reacții și plânsete. Ajung la imbecila faptă de a suna cealaltă femeie sau celălalt bărbat. Aș prefera să scriu la feminin. Sunt un autor de sex feminin. Închid paranteza.

Cunosc un număr considerabil de femei care au sunat-o pe cealaltă. Profit de puterea unui blog personal să transmit din experiența proprie. Cealaltă nu vă datorează absolut nimic. Excepție face o prietenă, tot din experiență vorbesc. Situația impune acolo niște explicații, dar la nivel rațional nici măcar prietena nu vă datorează vreo justificare.

Jeluirile țin de sistemul nostru limbic. Partea asta de creier ne dă un delir de grandoare și o forță care pretinde drepturi asupra celuilalt. Așa explic eu jalnicele exprimări: Cum de mi-ai făcut asta? Cum ai îndrăznit să înșeli mama copiilor tăi?

Pârț! Floșc! Și alte referiri scatologice.

Și am ajuns la direcția din introducere. În viața de toate zilele avem nevoie de o direcție. Situațiile care solicită centrii cerebrali ai plăcerii impun o deschidere mai largă ca persoană. Să te lansezi în viață, iar viață nu presupune compromisuri peste compromisuri mai ales într-o relație.

Reevaluați ce înseamnă pentru fiecare dintre dumneavoastră viață bună. Iar la final puneți-vă și întrebarea: Am o viață bună?

Eu am o viață bună.

Foto: Diana Bodea 

Interviu: 20-30 se îndreaptă spre 40

Mi-ar plăcea, dacă ar fi cu putinţă, să-mi iau singură un interviu. Fireşte, posibil este. Fenomenologic este, conştiinţa se afirmă înaintea existenţei.
Dispun şi de tehnici, un set de întrebări pe care mi le-aş adresa. Eu la 20 de ani mi-aş lua un interviu mie la 30 de ani.
Douăzeci, treizeci, nu invers.
Prima întrebare.
20: Cum este viaţa de adult?
30: Avantaje pe partea sexuală. Sexul e bun, iar ipocrizia are o intensitate copleşitoare.
20: Sex?
30: Totul se împarte în trup şi spirit, dar se simplifică excesiv. Ai auzit de reducţionism?
20: Poftim?!
30: Viaţa o explicăm prin reducere. De exemplu, la mine, la noi, scuză-mă, următoarele cuvinte au importanţă şi valoare pentru a fi: nevoie, semnificaţie, plăcere, neplăcere, trup-carne, spirit-rafinament, detaşare, clişee, raţiune, pasiune.
20: Cuvinte cheie?
30: Mod de viaţă.
20: Visele?
30: O mare dezamăgire. La 30 experimentezi şi dezamăgirea pentru toată fantezia în care stai tu acum.
20: Să mă opresc din visat?
30: Ce întrebare mai e şi asta?
20: Stupidă, ca tot acest interviu. Mai puţin cuvintele cheie. Sper să le reţin.
30: Invariabilul vârstelor noastre: insolenţa.
20-30: Mecanism de apărare.
20-30: Şi râsul gălăgios, bogat în nuanţe şi sugestiv.
20-30 se îndreaptă spre 40.

Nu sunt proastă

Mi-am pierdut somnul. Nu e foarte greu. Când suport șocuri, Ene refuză să mai vină la mine. Patul devine spațiu de răsucire, poate pe stânga, poate pe dreapta, uneori pe spate, dar e atât de întuneric, iar tavanul nu mă atrage.
De data aceasta l-am pierdut din cauza examenului de titularizare. Am căutat subiectele de anul trecut pe internet și șoc.
M-am holbat la ecran, citeam, reciteam, și nu am înțeles ce anume îmi cer acele subiecte. Vag, dacă aș fi dat acel examen atunci, aș fi adunat pe hârtie niște informații ca acelea pe care le am despre teoria relativității.
După această descoperire, două nopți nu s-a mai lipit somnul de mine, iar azi noapte deja mi-am îndeplinit dorința și m-am proiectat într-o sală unde susțineam acel examen.
Coșmar.
Coșmar și derută. O neplăcere exagerată m-a urmărit o zi întreagă, de la țipăt de cocoș, la țipăt de cocoș.
Dar eu sunt o persoană inteligentă, iar o persoană inteligentă pricepe ceea ce i se cere.
Înțelegeți acum deruta.
Eu sunt o persoană inteligentă.
De aici, drama existenței mele ca ființă. Mă definesc printr-o negație. NU SUNT PROASTĂ, căci deșteaptă nu pot susține că sunt că să rămân în ceva pozitiv.
Toată spiritualitatea mea, toată autoeducația mea, desăvârșitul, cioplitul în ființă, eliberarea stă în negativ.
Nu sunt proastă.
Nu sunt, dar subiectele de la examen mi-au alungat somnul.
Din nou, pentru a nu știu câta oară, mă găsesc într-o poziție în care mă întreb încotro s-o apuc, ce am de acceptat, pot să accept ca să decid?
Decizia mea a stat întotdeauna în detașare. Asta urmăresc. Doar că mă aflu prea încordată acum și nici nu hotărăsc să mă eliberez negativ, dar nici să mă declar capacitate.
Aplauze.

Suntem fericiți sau credem că suntem fericiți

Un exercițiu de imaginație. Adresez o întrebare. Cui? Oricui, aceluia care își permite un răgaz pentru sine.
Ce vă face fericiți?
Eu am privilegiul, fiind și în fața acestui ecran alb, să răspund prima. Bineînțeles că o să mă fofilez. Dacă aș purta un dialog prima mea reacție ar fi să repet întrebarea.
Ce mă face fericită?
Aș zâmbi apoi. Ar urma să las privirea în jos, probabil mi-aș freca mâinile, iar apoi aș ridica bărbia victorioasă.
Aș răspunde sincer: Mara.
Dar eu pretind acum să fac abstracție de Mara.
Ce obiecte, ce activități mă fac fericită? Știu și mărturisesc că am dat valoare obiectelor. Da, o fustă mă poate face fericită sau un colier. Starea de bine care îmi revine de pe urma purtării lor îmi dă dreptul să afirm că sunt fericită.
Sau cred că sunt fericită?
Aici voiam să ajung. V-am atras în capcană.
Ceea ce vă face fericiți, vă face sau doar credeți că vă face fericiți? Unele obiecte, cărora noi le dăm importanță, nu aduc după însușirea lor fericirea, ci doar sclavia.
Mulți dintre noi, fără să mă exclud, devenim pe parcursul vieții sclavii obiectelor. Ca exemplu, sunt sclava mașinii mele. Foarte rar parcurg pe jos distanțe pe care piciorul e mai mult decât capabil să le facă.
Acum, nu vreau să reiau teoria cinicilor sau să-l urmez pe Diogene, nici nu doresc să ridic pe un piedestal omul, doar individul singur și separat deține această putere, afirm doar că dăm prea multă valoare obiectelor. Ne fixăm dorințele în neînsuflețit.
Sufletul ne dezamăgește, dar pierderea obiectelor iscă tragedii. Îți pierzi casa, îți pierzi viața.
Fals. Pierzi casa, pierzi doar casa. Nu îndrăznesc să susțin că e ușor să aplici detașarea în viață, dar cine e om, cine are pretenții, cine se iubește și-și poartă de grijă, își ia acest moment de răgaz. Meditează. Chiar să fie egalitate între eu și obiect? Între om, creator de obiecte, de cultură și lucrurile pe care el însuși le-a confecționat?
Soluția mea stă în extravaganțe. Uneori să ne permitem extravaganțe. O geantă scumpă, la feminin, un vin scump, la masculin, dar extravaganța să vină să satisfacă, nu să îmbrace iluzoriu nevoia omului în viață de obiecte.
Ceea ce vreau să fie clar, să ajungă la oricine, stă în această frază: noi dăm importanță și valoare obiectelor.
Un moment de răgaz și hai să ne dăm importanță și valoare nouă, ca oameni, dar nu prin ceea ce deținem, prin obiecte, prin proprietate, ci prin ceea ce suntem.
Acum să ne întrebăm ce suntem?
Nu. Poate într-un text viitor.

Zice Dunia

Îmi doresc pentru mine, cu toate lecturile, cu toate meditațiile și introspecțiile, să ajung în punctul acela în care nimic nu mă mai miră.
Consider că acest punct din viață aduce și detașarea, detașare de rău, de critică, de ipocrizie, de superficial. E uman zic eu.
Zilele trecute mi-am zis că tocmai această umanitate mă și dezumanizează. Un om atât de pașnic, atât de detașat îmi apare plin de iubire în absența ei. În prezența ei totul te miră, mai ales firescul.
Se pare că am devenit avangardistă, am terminat de nimicit obiceiurile vieții românești în mine, și rămânând fără obiect, am trecut la propriile teorii. Distrug ce am ridicat chiar eu.