Mi-aș îmbunătăți considerabil viața dacă aș trimite la dracu tendința de victimizare

Au trecut trei săptămâni de la marea dezumflare. Azi m-am așezat pe canapea să scriu. Un scenariu cu care v-am obișnuit. Motan doarme în dreapta mea. Vecinul și-a reluat activitatea de dimineață. Filmele porno îi agită hormonii fericirii. Mateiu scoate niște sunete tânguitoare în stânga mea.

Citesc puțin. Orice citesc, e dublat de Cartea bebelușului. Am uitat ce înseamnă să fii mama unui nou-născut. Tânjesc după povești colosale, tainice, enigmatice ca-n Inima întunericului de Conrad. Sufăr de dor de ducă. Mi-e dor de plimbări pe străduțe, de mare, de cafea și de un pahar de vin. In imaginar am plănuit deja o vacanță în Croația. La toamnă mi-ar plăcea să mă pierd pe străduțele din Croația.

Intre timp o să învăț să-mi gestionez stările proaste care izbucnesc de nicăieri. Puteți să-l localizați pe nicăieri în zilele de pandemie, în durerea de perineu, în tendința de victimizare cu care lupt de ani de zile. Postura mea de victimă a găsit sol fertil în felul plângăcios de a fi. Plâng de orice, de nervi, de ciudă, de supărare, de bucurie. Eu plâng. Ieri am plâns pentru că m-am săturat de lipsa de confort. Când mă așez procedez ca o mâță. Îmi caut locul. Mă așez. Mă ridic. Privesc. Măsor cu privirea. Stau. Nu stau bine. Mă ridic. O iau de la capăt. Plâng.

Mi-aș îmbunătăți considerabil viața dacă aș trimite la dracu tendința de victimizare. Dacă aș acționa imediat. In schimb o lălăi. Știu ce am de făcut. Amân. Un sentiment moale și greu mă ține pe loc. Am de trimis niște tricouri înapoi la fabrică pentru a fi modificate. Am amânat. Și acesta este doar un exemplu. Cel mai mic disconfort îmi modifică atitudinea. În șase ani de zile de când am Tricoul Inteligent nu am ajuns să dețin un tipar care să întrunească toate calitățile cerute. Port discuții și de fiecare dată doamnele croitorese mă scot vinovată. Eu nu știu exact ce să cer. Când nu am chef să mă scoată cineva vinovată, atunci amân. Amânarea nu lucrează însă în favoarea mea.

Este gata sacoul pentru viitoarea colecție a Tricoului. N-am ales personalitatea celebrată. O să aleg o doamnă, asta e sigur. Ceva din Nesupusele, o să mă sfătuiesc cu Mara. Vă las acum. O să profit de somnul lui Mateiu și o să mă spăl pe cap.

Foto: Bogdan Mosorescu

Tăcerea, modalitate de cunoaștere nu tehnică de oprimare

Cel mai mult în Anglia mi-a plăcut și deja enunțul e fals. Desigur. Reformulez, mi-a plăcut foarte mult Covent Garden.
Toată experiența descrie un puternic sentiment de plăcere și satisfacție, dar nu pot încă să scriu.
Mă tot pândește, din cute de inconștient, un alt gând. Pânda a devenit chiar preocupare.
Fără nici o senzație, simțurile nu-mi descriu nici un deranj, înghit uneori în sec. Experimentez de câteva săptămâni o foarte trează conștiință. Știu că am fost folosită.
Nu există nici un conflict, afectiv și rațional am acceptat această acțiune a celorlalți. De aceea sunt puțin fixată acum pe acest înghițit în sec. De ce mai fac asta? Ce anume mă deranjează dacă oamenii s-au folosit de mine întotdeauna cu consimțământul meu?
Probabil așteptarea. Eu nu am avut așteptări de la ceilalți, dar supraeul meu, moțatul acela moralizator se face acum responsabil de o anumită dezamăgire a mea, de un disconfort sufletesc.
Am obiceiul uneori când merg pe stradă să mă opresc și să inspir de câteva ori de parcă aș fi supusă unui control medical. De fapt deruta această descrie un efect al dezordinii interioare.
E foarte greu să accepți sufletește că unii oameni s-au folosit de tine. Rațional fluieri, căci eu când vreau să fluier, fluier. Și înghiți în sec. Sentimentul acesta de neplăcere mi-l imaginez ca un fluid cu un acces total în organismul meu, un fluid cu conținut psihic care răscolește alte sentimente ale mele, și ele neplăcute, și ele neîndeplinite, și ele resturi de energie atârnând de alte energii împlinite.
Energiile împlinite cară resturile de energie ca un câine purecii în coadă. Uneori e nevoie să te așezi și să te scuturi foarte tare, și să scoți sunete. Și să spui cu voce tare niște lucruri inconfortabile pentru ceilalți. Da, eu fac asta. Nu-mi pare rău, mă simt însă foarte prost. Totuși fac asta în mod constant.
Am și o explicație. La master, unul dintre profesori m-a pus să argumentez de ce nu sunt de acord cu intervenția Statelor Unite în conflictul din Serbia. Opinia mea descrie geografia, aș fi vrut să intervină cineva din Europa, nu Statele Unite. Iar răspunsul lui, folosindu-se de o comparație, mă ajută azi foarte mult când vreau să spun lucrurilor pe nume.
Profesorul meu m-a întrebat dacă aș face ceva, eu locuind la bloc, la etajul 2, dacă în fiecare seară când ajung acasă vecinul de la parter își bate soția și copiii. Trec pe lângă, eu locuind la etajul 2, sau intervin? Contează etajul sau anumite reguli de bună purtare, de respect al individului?
Răspund sus și tare, tot ce contează pentru mine în viața este egalitatea, libertatea și drepturile omului, iar când zic om, habar nu am de categoria feminin-masculin. E problema bărbatului că își cultivă primitivismul în loc de inteligență, cum de altfel e problema femeii că își cultivă supunerea în loc de inteligență.
Sus și tare: permit oamenilor să mă folosească, nu mă deranjează rațional, înghit în sec din motiv de suflet și formulez lucruri pline de disconfort pentru cei din jurul meu.
Nu tac, nu pentru că nu știu, eu cultiv tăcerea, dar ca o modalitate de cunoaștere, ci pentru că nu vreau.
Nu vreau să tac.