Am ascultat, în copilăria mea, următoarea întâmplare. Un veterinar s-a deplasat la un cățel bolnav. Pentru că nu-i suporta stăpâna, a lăsat cățelul să moară. Pe veterinar îl cunosc. L-am privit nelămurită. Fix ca un copil care nu înțelege și nu e capabil să potrivească în minte și în suflet ceea ce tocmai a auzit. Mi s-a făcut frică. Dacă o să-l supăr, o să-mi lase câinii să moară! Cât poate un copil să fie cuminte și să nu deranjeze un adult?! Eu m-am străduit.
Am crescut și am păstrat frica de doctori. O auzeam pe mamanu discutând despre această frică. Să nu tulbure doctorii sau asistentele pentru a nu le face rău celor dragi. Oare numai la mine în familie ne-am confruntat și ne confruntăm cu această frică?
O să redau un dialog dintre mine și o doamnă doctor. Am fost sfătuită să nu o fac. Am fost rugată insistent și cu disperare în glas să nu o fac. De ce? Pentru că tăcerea nu ar provoca. Pentru că tăcerea nu ar atrage atenția asupra mea. De ce? De frică. Frica de doctorii din România care în loc să ne vindece, ne nenorocesc sau ne lasă să murim. Am refuzat. Mi-am luat câteva zile să mă îmbărbătez, să mă calmez, să alung gândirea de reptilă.
Am fost două zile internată cu Mateiu. Într-o seară la ora 10 i s-a pus o perfuzie. La trei dimineața când am schimbat poziția în pat pentru a-l alăpta, mâna i-a picat pe lângă corp. L-am atins și m-am cutremurat. O mână de Pinocchio i-a smuls un țipăt de durere. M-am pierdut câteva secunde. Am vrut să-l iau în brațe și să fug după o asistentă, dar am raționat rapid. Branula nu-mi permite. Am lăsat copilul urlând și am năvălit spre recepție. A doua zi am cerut externarea pe propria răspunde. Iar acum o să redau dialogul.
Vreau să mă externez azi.
De ce vreți să plecați? Încă nu știm ce anume menține icterul copilului. (Detalii despre analize, despre sărbătorile care împiedică unele analize). Eu plângeam ca ploaia și-mi strângeam copilul la piept. O doamnă doctor îmi vorbea ușor lezată.
Tot vreau să mă externez.
Văd că sunteți atât de supărată pe noi pentru ceea ce s-a întâmplat azi noapte.
Da, sunt foarte supărată.
Dar dumneavoastră de ce nu ați observat? Asta se întâmplă destul de des.
După ce am fost găsiți vinovați de accident, Mateiu că a mișcat mâna, eu pentru că nu am observat, s-a schimbat dinamica discuției. Doamna doctor mi-a vorbit ca un tragic personaj rusesc. Să nu generalizez când afirm că nu mai dă nimeni de un doctor după ora trei în spital. Tot timpul este cineva în spital. De acord, găsești rezidenții și asistentele. Când am întrebat de doctorul lui Mateiu mi s-a răspuns că poate mai vine, poate nu mai vine după ora 5 după amiază. Nu a mai venit. Jignită de observația mea, conversația a semănat izbitor cu o ceartă în curtea școlii. Eu mi-am anunțat furia pe sistemul sanitar românesc, iar doamna doctor mă lovea cu exagerări hidoase ale posibilelor probleme ale lui Mateiu.
M-am externat cu un topor deasupra gâtului. Am avut zile pline de disperare și neputință. Sunt curioasă dacă mai sunt cetățeni români cărora le este frică de doctori. Nu vi se pare că trăim ca-n romanul lui Bradbury, Fahrenheit 451? Acolo pompierii aprind focul în loc să-l stingă, iar în societatea noastră doctorii ne nenorocesc în loc să ne vindece?
Dacă suntem mai mulți, atunci ce ne împiedică să acționăm și să nu mai permitem doctorilor acest comportament obscen?! Și considerați că o să suport consecințele pentru că nu am tăcut?
Foto: Bogdan Mosorescu
