Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "dragoste"

Până la 10 ani, plictisul provoacă

De 28 iun., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De multe ori, în copilăria mea, am ațipit pe câmp sau pe malul Dunării. Codrul și apa mi-au fost buni prieteni. Pe dealuri, am învățat să ascult vântul. La Dunăre, am învățat să ascult susurul. Înainte să vă dați ochii peste cap, acesta nu este un text în care o să exagerez cu un sentiment.

Nostalgia vremurilor trecute nu mă caracterizează. Oricât de idilic ar suna apropierea de vânt și de susur, înapoi în timp au reprezentat o modalitate de petrecere a timpului. Nu prea aveam ce face. De aceea am și citit foarte mult. De aceea am fantazat exagerat cu povești de dragoste desprinse din Hugo, Balzac, Dumas, Stendhal.

Discuții despre transformările trupului n-am purtat. Tata ne păzea ca un adevărat cenzor. Mustrarea, pedeapsa și violența erau uneltele lui. Mama ne-a programat prin repetiție. O să vă săturați să stați cu piciorele depărtate! Tonul plin de dispreț a ajutat la fixarea în memorie. Să zicem că am auzit asta de 830 621 de ori.

A lipsit dialogul dintre părinți și copii. Nu mă plâng. Cunoașterea trecutului îmi susține prezentul și viitorul. Nu scuz, nu acuz, dar subliniez, iar experiența mă sprijină. Lăsați copiii să se plictiseacă. Până la 10 ani, plictisul provoacă. Explorarea celor două lumi, interioară și exterioară, ține de urât. Când ți se face urât, acționezi. După vârsta de 10 ani, aici în funcție de copil, căutați activități. Fantazarea în exces pregătește terenul pentru spulberarea speranțelor. Niciodată realitatea nu se va ridica la nivelul fanteziei.

Dintr-o unică iubire în viață, unii experimentăm două sau trei, unii nu o găsim niciodată. Cu certitudine, nimeni nu te iubește dincolo de moarte așa cum m-a marcat povestea de dragoste dintre Amelie și Morgan.
La un minut după aceea, capul cutezătorului tânăr căzu pe eşafod şi, printr-un fenomen al implacabilei vitalităţi ce se vădise în el, sări şi se rostogoli afară din maşinăria de supliciu.
Duceţi-vă la Bourg, aşa cum am fost şi eu şi are să vi se spună că, pe când sărea şi se rostogolea, capul acela a rostit numele Améliei.  CONJURAȚII, Alexandre Dumas

După noi se rostogolesc pe scări un foen, o carte, un ghiveci la despărțire. Nu-l ajutăm pe celălalt să-și care bagajele. Ne asigurăm  să nu uite ceva și atunci îi strigăm numele.

Cu asemenea povești de dragoste am crescut. În adolescență adormeam pe plajă cu gândul la. Mă trezeam uneori speriată. Nu știam unde mă aflu.

Uneori îmi amintesc de aceste episoade și mă trece un fior. Dacă totul nu e decât un vis? Dacă eu sunt de fapt pe plajă, iar viața mea din ultimii 25 de ani e visată? Nu suport gândul. Mă scutur de el, mă pălmuiesc, caut să fac ceva pentru a lăsa în urmă închipuirea.

Dacă o să înnebunesc, în acest scenariu o să-mi desfășor psihoza. Când mă vizitați, vă garantez că o să mă găsiți la plajă.

Să nu avem posibilitatea să verificăm!

Foto: Bogdan Mosorescu

 

O lume fără povești

De 15 sept., 2014 10 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am început, în urmă cu o lună, să mă uit la un serial, Once Upon A Time. Nu se potrivește cu lecturile mele actuale, nici măcar cu sentimentele mele actuale, dar asta nu m-a oprit. Mai mult, visele s-au dus într-o altă direcție.
Recunosc, conținutul manifest al viselor din ultima vreme mă nemulțumește. Așa am ajuns să-mi vâr nasul în povești.
M-am întrebat: ce-ar fi fost Alba ca Zăpada fără mama vitregă?
Ce-ar fi fost Aurora fără vrăjitoarea cea rea?
Ce-ar fi fost Cenușăreasa fără aceeași mamă vitregă?
Niște fete îndrăgostite, niște simple fete îndrăgostite, nici o poveste.
Toate am fost îndrăgostite, dar nu toate am luptat pentru dragoste.
Așadar, importantă este dragostea sau lupta?
Omul nu știe să trăiască fără luptă, căci oricâte secole numără omenirea, oricâtă școală cuprinde omul civilizat, tot nu putem să trăim fără să avem nostalgia supraviețuirii.
Sincer, nici măcar nu pot să-mi imaginez lumea fără rău. Dacă e ceva care să definească cel mai bine rasa umană cred că nu greșesc dacă afirm, fără îndrăzneală, că ceea ce ne descrie ca rasă constă în contrarii.

Puterea de apreciere a binelui și a frumosului stă în cunoașterea răului și a urâtului. O platitudine, o și mai banală observație!
Totul se schimbă în raport cu acțiunea celor care aleg răul și urâtul. Unii nu fac rău pur și simplu, ci desăvârșesc răul și urâtul. Deja am o jenă lingvistică în a mă folosi de verbul a desăvârși pentru a exprima o acțiune a răului. Mă opresc.

Ce-ai fi fost Albă ca Zăpada fără mama vitregă?

Ar fi fost oricare dintre noi, eu, tu sau ea care ne-am îndrăgostit. Poate o lume fără contrarii ar fi o lume lipsită de povești. O lume bună și frumoasă, dar fără povești. Exprim o răutate: Herta Muller ar mai fi luat Nobelul?!

Îmi revin puțin rușinată, dar nu-mi reproșez impertinența. Rămân aici, în această stare, o stare destul de confuză, recunosc.

O lume bună și frumoasă fără povești.

De la talpă la index

De 26 mart., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mă împiedic, tot mai des, de nostalgii. Fie că deschid o carte care fulgerător mă duce cu ani în urmă, fie că ascult un cântec sau adulmec un anume miros, mă împiedic; nostalgii peste nostalgii.
Pe lângă trăirile mele singulare, am observat în jur o atitudine pro natură. Să scoatem copiii în natură, să iasă afară în stradă, să mănânce sănătos. Multă grijă pentru trup, acel trup pe care eu, când eram mică, îl purtam într-un spațiu deschis, într-o geografie.
Azi geografia s-a mutat de la talpă la index, copiii călătoresc cu google earth. Și părinții regretă talpa.
Nu mă exclud, mi-e dor de durerile de tălpi, de excursiile cu școala, de drumețiile cu prietenii.
O drumeție conține mai multe învățături ca o săptămână cu predare intensivă. Întorcându-mă spre nostalgii, de la ele am plecat, aș cere acelora care privesc cu melancolie vremurile, atunci și acum, să vadă reversul, partea mai puțin plăcută din cutreierarea pe câmp.
Adevărul este că se ivea plictiseala, iar plictiseala duce la atitudini diametrale. Realitatea se scindează.
Pe o parte, plictiseala provoacă imaginația.
Pe o altă parte, imaginația te îndepărtează de realitate. Fetița, în copilărie, prin condiția ei dată de sex, trebuie protejată, izolată. Din această izolare scapă prin fantezie. În adolescență adormeam seara în timp ce făuream povești de dragoste, eu fiind Cosânzeana. Rezultatul e unul singur: uimirea de pe chipul meu când am întâlnit dragostea. Pe buze se contura, fără rostire, o întrebare: asta e dragostea, asta?
Cumplită dezamăgire!
Dragostea și prima noapte de dragoste m-au umilit. Mi-am revenit treptat, în ani plini de prefăcătorii feminine.
Pe câmp, în plină și neîntreruptă visare, prin fantazare, cunoșteam dragostea în culori, în dans, în foșnet de rochie, într-o mână puternică de bărbat, într-o privire pierdută, într-un sărut în care fiecare uită de sine și devine celălalt.
Pe o altă parte, asta face imaginația, te îndepărtează de realitate. Mi se pare firesc să ieșim în natură, mi se pare dezirabil să cunoaștem minutul etern, dar îmi displace glorificarea unui trecut în care oamenii nu erau mai fericiți ca azi, ci cunoșteau altă realitate, își fixau alte scopuri, își duceau alte cruci.
Și noi suntem fericiți, nimeni nu ne oprește fericirea, noi ne construim edificii în calea ei.
Pretindem o viață fericită, dar viața nu a îndeplinit niciodată această condiție, viața ți-a dat zile, ore, momente.
Există ore în viața mea atât de fericite.
Și există disperări, profunde disperări.
Nostalgiile, prin evocarea trecutului, nu ajută, nu acționează, nu soluționează. Te opresc.
Te opresc din a trăi, iar omului îi e dat să trăiască.

De ziua lui Nichita

De 31 mart., 2013 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Spirit de doină

Uneori sunt atât de singur
de parcă aș da înapoi
sânilor mamei
laptele supt din ei.
Alteori
sunt atât de nesingur
de parcă aș fi însăși natura
Niciodată însă
nu m-a bătut vreo stea
atât de strălucitoare
încât să-i fiu umbră.
Mă ține în secunda aceasta de viață
dragostea mea
de o femeie firească.

Nichita Stănescu, 19 iunie 1983