Suntem o generație de antieroi. Argumentez. Cei apropiați de vârstă cu mine am crescut lângă părinți afectați de Al Doilea Război Mondial. Bunicii noștri au mers la război sau l-au făcut într-o închipuire de bărbat rămas acasă să protejeze femeile. Bunicul din partea mamei a fost un băiețel bărbat. Bunicul din partea tatălui a luptat pe front.

Părinții noștri au experiența foamei. Când au devenit ei înșiși părinți, hrana a luat locul iubirii. Ai ce mânca, ești iubit! Așa că am consumat zahăr în fel și chip. S-au concentrat pe hrană. Să aibă copilul ce băga în gură! Nu s-au îngrijit de ce anume scoate pe gură. Ne-au muțit din neștiința lor de a gestiona trăirile unei generații lipsite de experiența înfiorătoare a burții goale. Orice reprezentare de erou a persoanelor din generația mea s-a risipit înainte de a face primul pas.

Greșelile nu au declanșat episoade edificatoare în dezvoltarea fizică și emoțională. Ne-au ținut mamele la fustele lor, iar tații ne-au dus pe stadion.

Am crescut cu mâncare făcută în casă și meciuri de fotbal, o reprezentare a României de după revoluție. Ne-am mutat din casa părintească fără nici o lecție învățată despre necesitatea detașării de părinte. Fiul nu s-a împotrivit tatălui. Fiul din generația mea nu și-a omorât simbolic tatăl. Am căzut într-o divinizare ridicolă: părinții noștri ne-au hrănit, ne-au îmbrăcat, ne-au trimis la școală. Unii de la Severin am ajuns să studiem la Vest sau Politehnică. Pe strada mea, în orașul natal, a fi student te proiectează deja într-o echipă a învingătorilor. Nu contează că nu a existat nici o piedică, nici o luptă.

Când am devenit la rândul nostru părinți, s-a declanșat un oarecare conflict. Un refuz categoric caracterizează majoritatea cuplurilor din generația mea de a-și educa pruncii după modelul de acasă. Certuri monstruoase se ivesc la dăruirea unui ou Kinder de bunic nepotului. Sclipirea ochilor semnifică altceva pentru adulții străjeri de lângă copilul derutat. Bunicul sau bunica își justifică ciocolata cu iubirea. Ciocolata e iubire. Mama sau tata văd doar zahărul și consecințele lui.

Generația mea a descoperit parentingul, viața fără zahăr, beneficiile terapiei și puterea magică a copilului care face pe el, are creierul cât o nucă, dar știe cel mai bine ce nevoi are. Și pare să nu aibă nevoie de reguli. Creștem niște copii cu drepturi, dar fără obligații sau obligația lor, ironic exprimat, este să fie fericiți.

O și mai fină ironie, generația mea de antieroi crește o a doua generație de antieroi. Am luat decizia rațională de a elimina greșelile din viața practică a copiilor. Pretindem să fim ascultați. Copiii să-și depășească fazele și etapele de dezvoltare prin filtrul părinților, iar noi știm ce e mai bine pentru ei. De exemplu în România știm că le-ar fi mai bine în altă țară, cu accent pe Germania. Știm că poveștile copilăriei noastre nu sunt corecte politic și creează traume: mama vitregă mănâncă inima fetiței, prințesele salvate de prinți înnebunesc feministele, personajele negative și spiritul competitiv au efecte distructive în noua atitudine unde toată lumea e roz și cu însușiri de sfinți.

De la antierou la antierou, îi las aici o notă Marei: Draga mea fată, nevoile mele nu sunt nevoile tale! Cel mai mult în lumea asta, așa cum ne-o reprezentăm noi, contează direcția, alegerile personale, medicina, regulile, surâsul, umorul, greșelile și bunul simț. Fă câte greșeli ai puterea să corectezi! Dă cu capul de pereți! Înjură! Lovește! Experimentează huliganismul lui Eliade! Eu sunt în viața ta o resursă pentru a te direcționa și a-ți da sprijin. Nu mă aflu lângă tine pentru a-mi recupera tinerețea sau pentru ambitii ridicole de copil sărac. Nu avem nimic de demonstrat nimănui și mai ales nu credem într-un Dumnezeu care pedepsește. Eu nu cred în nici un Dumnezeu, tu o să-ți alegi în timp propriile convingeri.

Fii erou în viața ta, greșește!

Foto: Adrian Oncu