Aseară am scris un text splendid. Asemenea mie, sunt convinsă că foarte mulți au scris și scriu.
De fapt nimeni nu scrie nimic, doar formulează în timp ce-și împinge capul mai adânc în pernă. Pernei mele, dacă i-aș putea smulge gândurile de aseară, aș putea să vă demonstrez că într-adevăr textul descria splendoarea.
Era vorba despre Mara, porneam de la ea, iar apoi analogiile se întreceau în magia cuvintelor.
Seara simt această magie a cuvintelor, seara simt și căldura care îmi cuprinde interiorul. Seara, când las în așteptare tot ce înseamnă exterior, și rămân doar eu, mă cuprind cu mâinile de umeri într-o scurtă, dar puternică îmbrățișare. Mă îmbrățișez și îmi sărut uneori umărul.
Un gest de recunoștință, de mulțumire că sunt așa cum sunt. Nu s-a întâmplat să fiu, sunt cum am ajuns.
Un om care stă drept în fața defectelor, în fața calităților. Nervii încă mă doboară.
Dar în această etapă a vieții, pot să-mi iau răgaz și s-o privesc pe Mara. Mă uit la ea până mă întreabă: țe, mama, țe? Și atunci îi zâmbesc și îi spun că o iubesc. Alteori o privesc cum doarme. La 3 ani jumate, deja e un mic Gulliver în pat. Sunt fericită s-o privesc, să-i sărut obrazul, s-o miros. În minutul acela știu că tot ce a fost bun în mine a luat cea mai bună direcție, copilul meu.
Și sunt mulțumită.
Bineînțeles că dimineața, că acum când scriu, nu mă mulțumește doar maternitatea, dar las povestea aici, în fericirea mea de mamă.
Olanda între fantezie și realitate
Am terminat poveștile despre Amsterdam, dar nu s-au sfârșit poveștile cu Olanda. De fapt mai mâzgălesc aici o singură poveste, povestea unei fetițe visătoare care a privit morile Olandei la 30 de ani.
Am privit morile Olandei ca om adult, dar peisajul bucolic stătea cumva atârnat într-un vis. În copilărie nu mă gândeam la lumea largă, ci vedeam și auzeam această lume prin niște puternice senzații. Fantezia mea, direcționată de condeiul lui Jules Vernes și Dumas, a fost o expresie sinceră, iar experiența mea ca adult a devenit o expresie sinceră după ce mi-am amintit că pot să mă bucur.
Uneori e necesar să fac asta, să-mi iau un minut și să-mi permit bucuria. În copilărie m-am hrănit cu atâta fantezie, încât realitatea nu mai răzbește uneori să depășească emoțiile fetiței. Uneori mă ia de nas, mă gâdilă la ureche o senzație sau alta. Și atunci mă simt fericită.
M-am rotit puțin în jurul cozii, dar mă aflu oarecum sub influența lui Jung, m-am întovărășit ieri cu el și cu Beethoven. Nu-mi sunt prieteni buni, dar sunt de nădejde.
În această descoperire, că fantezia îi este mai clară psihicului ca realitatea, mi-am liniștit neliniștea care mă întrista. Chiar să nu mă mai bucure sincer nimic cu adevărat?
Mă bucur sincer și sunt fericită uneori, doar că am nevoie de un minut, plus un minut, plus un minut. Un minut să privesc, un minut să închid ochii, un minut să-mi spun că merit, că oricine merită.
În Olanda, privind morile, recuperând o imagine din copilărie, gustând o ciocolată și cerând altele, mi-am amintit și să mulțumesc. Cui? Oricui. Mulțumesc pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce am devenit, pentru viață, pentru toate aceste călătorii care mă ajută să mă înconjor de frumusețe și de oameni frumoși.
Mulțumesc.
Înainte și după Amsterdam
Toată excursia mea s-a împărțit altfel, înainte de Amsterdam, și după Amsterdam. Înainte de a ajunge în Olanda, presupuneam, după, am tânjit. Foarte sincer, recunosc că una din zilele petrecute în Olanda a fost perfectă. Datorită unui prieten stabilit acolo, am scăpat de tributarul turistului de hărți și obiectivele turistice.
Într-o dimineață, a doua zi în Amsterdam, prima zi după ce am fumat, părăseam orașul pentru a merge la mare. Ieșeam din oraș fără hărți, fără griji, doar încântate, se poate citi și încântătoare.
Fumurile, cele trei fumuri din cealaltă zi, o zi separată, suspendată de un fel al meu de a fi, m-au păstrat calmă cu buchete de zâmbete. Am încercat să mă gândesc la ceva care într-o obișnuință de reacții îmi crește tensiunea, dar nu am reușit decât să zâmbesc.
Ne-am plimbat prin Volendam, un mic orășel în apropiere de Amsterdam. Ne purtam picioarele agale, lăsând ochii să se fixeze pe detalii. Ne-am oprit la o terasă pentru o cafea.
De la locul nostru, separam lumina de întuneric. În dreapta, restaurantul cufundat în obscur, în stânga, marea scânteind. M-am ridicat la un moment dat să mai iau niște zahar de la bar, brun dacă se poate, să defilăm cu stropi de sănătate, iar când am revenit la masă, la mijlocul drumului dintre bar și masă am ezitat puțin.
Am pus un picior în față și l-am retras. Mă uitam la cei doi prieteni ai mei și m-am simțit fericită. Chipurile lor erau perfect integrate în peisaj, și ce peisaj superb. Marea, pescăruși, bărci, efecte ale luminii pe care lipsa mea de cunoștințe de fizică nu știe să le explice, iar de plasticizări nu am chef.
Am pășit totuși spre masă și am împărtășit sentimentul. Am părăsit acel loc privind în urmă.
Cu un ochi peste umăr, am ajuns la mare. Am făcut aici ce face orice om, te plimbi, îți bagi picioarele în apă, cauți scoici, privești cerul. M-am tolănit în nisip fără să-mi pese, nu mi-a păsat de granulele acelea fine care pătrundeau în țesătura pulovărului, nici de melanjul lor periculos cu firele mele de păr. Am stat întinsă în nisip savurând doar clipa aceea, doar fericirea momentului prezent.
O viață are doar momente. O spun categoric, așa să mă ajute Kant. Nu există o viață fericită sau o viată nenorocită, există zile și zile. În unele zile sau nopți, alegeți, când rămâi fără suflu, căci inima e atât de puțin organ și atât de mult o senzație de suficiență, de mulțumire că ești acolo, că ochii tăi îți ajută bucuria, nu mai ai nevoie de nimic.
Probabil asta este fericirea, să experimentezi uneori, în unele zile, în unele minute, senzația asta de împlinire.
Personal, la Volendam, am experimentat sublimul lui a fi.
Steaua fără nume
Din octombrie, de când am văzut la cafeneaua Godot din București, Marea iubire a lui Sebastian, am reluat lectura scrierilor lui Mihail Sebastian.
Am scos Jurnalul din bibliotecă și l-am recitit sub influența interpretării lui Marius Manole. O clipită am suspendat identitatea actorului și din simțiri tulburate, am suprapus un chip de actor peste niște cunoștințe despre scriitorul Sebastian. În această iluzie, m-am îndrăgostit de Marius Manole. Am rămas puțin îndrăgostită vreo două săptămâni.
De atunci au trecut luni. Am terminat Jurnalul, am citit alte cărți care nu-i aparțin lui Sebastian și l-am revăzut pe Marius Manole în alte piese străine de Mihail Sebastian. Mi s-au potolit simțurile de atunci, azi sunt cuminte și nostalgică.
Când ești cuprins de asemenea stări euforice se schimbă rostul lumii. Ai putea crede asta, dar de fapt nu se schimbă nimic, ci se produce o apropiere de acest rost, prin apropierea de sine. Cu simțurile în dezechilibru, apare cine, cine sunt eu?
Ore și zile trec și se petrec în compania lui cine. Așa am petrecut și eu. Am descoperit că rostul lumii poate să stea și într-o cortină care se ridică într-o sală de teatru pentru că atunci mă simt fericită sau într-un zâmbet, sau într-o cutie de popcorn dacă acolo se întâlnesc două mâini.
Beatitudinea trece fără a fi falsă. În entuziasmul meu pentru Mihai Sebastian nimic nu a fost fals. Pierdut acum, i-am citit miercuri piesa Steaua fără nume. După Jocul de-a vacanța, Insula, Ultima oră, toate citite cu frenezie, Steaua fără nume am parcurs-o lejer sentimental cu scopul de a rafina propriul timp care mirosea a mici și ceafă pe grătar.
O comedie în 3 acte poate da karate unei ore dintr-o zi. Ei bine, o comedie în 3 acte, comedia Steaua fără nume mi-a dat două lacrimi, două lacrimi rotunde ca mărgelele s-au rostogolit de obraji. Și de plâns am plâns cuminte. De obicei mi se umplu ochii de lacrimi, iar pielea se pătează în jur. Nu și de data aceasta, două lacrimi, dar le-am lăsat să ajungă în bărbie, le-am lăsat să se usuce pe obraz, nu le-am șters, nu m-am grăbit să scap de senzația lor.
Nu o să povestesc pe blog despre subiectul piesei sau nu acum, e prea curând. Îmi place foarte mult să cochetez cu unele lecturi, să le împing în faldurile inimii mele, iar acolo, în acea apropiere să lenevim în propria mea lumină produsă de unele fraze.
De două zile, ca o incantație, o formulă magică care are efectul de a mă întoarce spre sine, Sebastian îmi spune: ...tu ești un animal de lux. Ești făcută din puțin parfum, din multă lene, din oarecare fantezie.
Întotdeauna lecturile mi-au completat viața sau au corectat-o, dar acum simt că mi-a ghicit întreaga viață.
Și de asta, am o atât de bună zi proastă, foarte proastă. Mi-aș dori să fiu nebună, să profit de nebunia mea, s-o trăiesc în fiecare zi, dar lectura asta, minune sau nenorocire, spune că o stea nu se întoarce niciodată din drumul ei.
Am o atât de bună zi proastă.
Dunărea la Schela
De fiecare dată când vin acasă, mă bucur, iar bucuria îmi revine sub forma fericirii. Mă simt fericită în secunda în care mă întâlnesc cu Dunărea, iar miercuri, spațiul geografic unde m-am născut s-a prezentat așa.
Foto: Bogdan Mosorescu
Azi citii Geamilia
Am primit anul trecut, în vară, de la un cititor al blogului, o carte pe care mi-o doream foarte mult. Geamilia.
Azi citii Geamilia, de Cinghiz Aitmatov.
Am amânat lectura, nu știu după ce premise. În minte mi-a stăruit o asigurare, povestea de dragoste, o întâlnire a mea cu iubirea, cu acest sentiment care se ridică dincolo de limita umană.
Recunosc că mă găsesc oarecum copleșită. Povestea de dragoste este într-adevăr frumoasă, iubirea e zbucium, e tânjală, e dor, e frământare, e nebunie. Dar dincolo de sentimentele celor care o întâmpină, pe mine mă fascină o participare, participarea cumnatului la această poveste.
Cumnatul, un băiat cu vârsta și bărbat de nevoia războiului, ia parte la iubirea care se naște între cumnata lui și un alt bărbat, iar când lumea află, familia se dezmeticește și el înțelege tot, băiatul acum bărbat nu condamna fapta, căci la ei văzuse fericirea. Reușise chiar să o pună pe hârtie într-un desen profan.
Privind mai târziu schița, sufletul lui întâlnește din nou sufletul lor, iar oamenii care își acordă timp să asculte inima nu mai cunosc decât un fel firesc de a fi, și firesc înseamnă să te simți fericit fără știința care îți spune când și cum să fii fericit.
