Ce femeie aș fi fost fără literatură

M-am tot gândit la Picasso zilele astea. Am văzut de curând un film după viața lui în interpretarea lui Anthony Hopkins. Să nu repeți în creație. A face încă o dată ceea ce a mai fost făcut înseamnă moarte.

Tare îmi e că am ajuns să repet subiecte pe blog și nu-mi convine. Sunt în situația de a nu fi de acord cu Pablo Picasso. Prefer o altă interpretare despre repetiție. O alătur unui proces de maturizare. Aveam 24 de ani când am publicat primul text pe blog. Intervalul nu justifică subiectele reluate, dar conține schimbări de percepție.

A rămâne cu aceleași păreri din familie, cu aceleași convingeri din școală nu înseamnă pentru mine moralitate. Ieri aș fi zis că oamenii care se contrazic nu pot fi de încredere. Azi spun că dreptul de a-ți schimba punctul de vedere ține de evoluție. Asta m-a atras la știință. Nimic nu este bătut în cuie ca în religie. Poți oricând să revii asupra adevărului dacă s-au făcut noi descoperiri. Adevărul e tot o percepție cu instrumentele de care dispunem până în fața altor dovezi care modifică ceea ce știam.

Așa că o să contrazic un geniu, dar o să-l admir în continuare. Picasso a reușit să nu repete în actul lui creator. Eu prin repetiție am ajuns să mă cunosc. Nu să mă cunosc mai bine, ci chiar să mă cunosc. E imposibil să ajungi la o cunoaștere de sine până nu pui totul sub semnul întrebării. Învățăturile bunicilor, părinților, educatorilor, învățătorilor și profesorilor reprezintă niște mijloace de supraviețuire până devenim capabili să gândim. Unii dintre noi nu îndrăznim să gândim, să ne îndepărtăm de aceia care ne-au arătat cum să gândim.

Să vă dau un exemplu. Datorită unor lecții de gramatică pe care le fac cu doi adolescenți, am realizat că niciodată nu m-am îndepărtat de lecțiile profesorilor. Mă refer aici la gramatică. Oricum nu poți să te joci prea mult cu o asemenea materie, chiar dacă apuci drumul cercetării, dar prezintă o anumită flexibilitate. Nu am profitat de ea. Ce a zis profesorul a fost bine zis. Asta pentru că nu mă interesa să gândesc pentru mine, ci să dau niște răspunsuri corecte pentru a promova un examen.

Culmea este că nici nu-mi amintesc să mă fi îndemnat cineva să gândesc pentru mine în școala elementară. La liceu am avut și profesori care se simțeau ofensați dacă îndrăzneai să gândești.Nici universitatea nu stă mai grozav la capitolul profesori, dar ai șansa să întâlnești profesorul cu vocație care alină și anulează mizeriile fățarnicilor.

Nu pledez pentru a gândi. Nu e pentru toată lumea. Împărtășesc discursul despre fericire al lui Andrei Bolkonsky, personajul lui Tolstoi din Război și pace. Ce fericiți sunt ei, mujicii, în ignoranța lor.

Mi-am zis și eu de atâtea ori, în special în societate, privind alte femei care discutau cu satisfacție și împăcare despre copii, mâncare, curățarea canapelei, vacanțele în familie, atitudinea profesorilor etc că aș fi fost mai fericită dacă nu aș fi descoperit literatura.

Nu o să pot niciodată să aflu cum aș fi fost fără literatură, dar știu că uneori mi-e atât de bine în pielea mea că simt fericirea ca o senzație de neastâmpăr. Mă mișc, zâmbesc, îmi sărut umărul gol sau genunchiul dacă stau așezată și mă iubesc.

Uneori sunt strașnic de mulțumită de mine. Datorez asta revenirilor asupra unui subiect sau altul. Nu am renunțat la interpretare și nu intenționez.

Urmează reveniri de subiecte. Dacă aveți preferințe sau un interes anume, îmi puteți lăsa un comentariu.

Pe data viitoare.

Foto: Flavius Neamciuc

Întreţinerea fericirii

img_9855-1-copyLuni seară am petrecut extraordinar. Am stat 2 ore la teatru şi nu m-am atins o dată de telefon. Am postat o fotografie înaintea spectacolului, apoi l-am abandonat în geantă.

Să ştiţi că aş fi putut să frunzăresc facebook-ul în timpul spectacolului. Fiecare din cei trei actori, Horaţiu Mălăele, George Mihăiţă şi Marcel Iureş au fost aplaudaţi lung. Menţionez o aşa informaţie banală pentru un anumit tip de conduită. Acţionăm sub impulsul unei forţe interne obsesionale de a butona în permanenţă. Ne simţim ameninţaţi de nelinişti şi culpabilităţi dacă nu răspundem celor care ne solicită atenţia.

Se poate oare ca majoritatea oamenilor de pe planetă să sufere din lipsa de iubire? Îmi amintesc certurile din copilărie cu sora mea. După replici aruncate una către alta, ea mereu încheia: nu vrei să faci? Bine!

Mă paraliza acel bine. Îl simţeam ca o sfoară în jurul gâtului. Plutea în aer o ameninţare de pierdere a ceva nedefinit. Plângeam de multe ori şi cedam. Îmi asiguram iubirea ei până la următorul bine.

Butonarea în permanenţă a telefonului, în timpul unui film sau spectacol, la o întâlnire cu prietenii, la masă, îmi pare că traduce o teamă, teama de abandon sau teama de a pierde un favor sau altul.

Luni seară mi-am propus să-mi câştig o stare de spirit. Sunt mare amatoare de stări de spirit. Am avut pe scenă trei personalităţi. O spun, nu fără invidie, că trăiesc în lumea largă caractere seducătoare. E suficient să le priveşti şi simţi cum toţi atomii, milioanele, şi milioanele, şi milioanele, şi milioanele de atomi se reaşază.

O să vorbesc imediat pe înţelesul tuturor. Vă rog să vă reamintiţi de vremea când eraţi îndrăgostiţi; toată atenţia îndreptată spre celălalt, percepţiile şi reprezentările redefinite, extaz sau disperare încălecate într-o secundă. O mare imensă de zăpăceală, de beatitudine, de satisfacţie că trăieşti clipa aşa şi nu altfel.

La teatru, subjugat de o personalitate sau un personaj, trăieşti clipa aşa şi nu altfel. Fericire şi mulţumire sufletească, o uitare de sine pe care individul o merită cu prisosinţă.

Suportăm nimicul, acceptăm lipsa de sens a existenţei umane, ne împăcăm cu necunoscutul de după moarte. Omul are un cod genetic. Suportăm aproape orice prin frământări inutile şi prin stările de fermecare ale minţii.

Teatrul deschide poarta asta. Muzica o deschide şi ea. Sunt împrăştiate în lume câteva chei universale indiferent de limbă, culoarea pielii, politică, religie sau orientare sexuală.

Arta reprezintă stadiul în care a ajuns umanitatea pentru întreţinerea fericirii.

Ești veșnic nemulțumită

14352330_10153750774811610_5609445382668442561_oȘtiu, fără să dețin un doctorat care să-mi dea dreptul să afirm, că toți oamenii își doresc fericirea.

De unde stau eu, o doamnă de 33 de ani fără prea multe sau înalte realizări, dar plină de pretenții despre caracterul uman, am acceptat că percepțiile deformate ale femeilor din societatea actuală, silicoane, botox, anorexie au ca scop starea de mulțumire intensă și deplină a ceea ce numim suflet.

M-am întrebat de foarte multe ori ce mă face pe mine fericită. Fix în punctul acesta o să menționez că m-am făcut remarcată în relațiile mele prin nemulțumire. Ești veșnic nemulțumită am auzit în familie, la prieteni, la iubiți.

Așa este, par de foarte multe ori nemulțumită. E ca o coadă pe care nu pot să o ascund în pantaloni. Mă prefac înger, dar mă dă coada de gol că-s drăcușor. M-a bucurat din copilărie asocierea cu drăcușorul. Mă făcea să râd.

Nemulțumirile m-au determinat să încep să mă caut. În școala generală am mers cu mama la spitalul de nebuni pentru o imagine radiografică a encefalului. Drobeta Turnu Severin, orașul de provincie, te trimitea la nebuni pentru o encefalogramă. M-au fascinat liniuțele subțiri de pe foaie chiar dacă am smiorcăit serios în curtea spitalului. Durerile mele de cap s-au estompat. Am deviat căutările în literatura de specialitate. M-am păstrat aproape de creier.

Cam în aceeași perioadă cu durerile de cap am început să scriu. Eram fericită mai ales când le citeam prietenelor la școală. M-a atras aranjamentul scris/lectură, dar m-a nemulțumit proiectarea unei vieți ideale. Îmi imaginam în poveștile mele ce îmi doream pentru mine. Voiam să fiu iubită și apreciată de familie, de prieteni, de un viitor soț. Sora mea mi-a impus niște standarde înalte. Să fiu iubită, plăcută, respectată. Am încercat, dar circumstanțele m-au condiționat să aleg marginea. Am devenit un spectator-observator.

Îmi dau seama, în timp ce scriu, cât de puțin permite omul să fie cunoscut. Compar cu faptele mele cărora puțini le cunosc motivele. Ești judecat după fapte, dar dreapta judecată aparține motivelor și intențiilor.

Știți că intenția mea a fost să scriu despre Romina Faur? Am ajuns să scriu despre fericire, encefalogramă și motive. Aș putea interpreta că Romina este un motiv pentru o durere de cap care mă face fericită. Habar n-am ce ar înțelege cititorii.

Păstrez de la ea o încurajare impunătoare prin fixarea în propria memorie. Paula, dacă nu suntem capabile, mergem amândouă și ne angajăm la 8 ore.

Am mai multe explicații pentru această frază.

Romina mi se adresează cu pluralul la nemulțumirile mele. Când m-a avut în față descurajată și disperată financiar, a adoptat pluralul empatic. Am vrut să renunț la blog anul trecut. Auzeam în jur angajare cu o prezentare de sprijin. Romina a fost singura care a crezut în mine, ceilalți mă iubeau și acceptau.

Angajarea de 8 ore semnifică o boală pentru mine. Ușoare atacuri de panică mă agită și încep să mă ating pe mâini și pe picioare. Într-o zi am stat mult și bine pe canapea lipind și dezlipind palma pe picior. Încet, foarte încet, atingerea s-a transformat într-un experiment organic. M-am redus la materie.

Am împărtășit cu Romina dezamăgiri, frici, aspecte dintr-o viață secretă, planuri de viitor. Am stat de multe ori vorbind cu o agendă între noi. M-a sprijinit, mi-a alcătuit un program al blogului, a folosit în exces pluralul, m-a certat, mi-a indicat greșeli, dar cel mai mult a crezut în mine. Cum poți să răsplătești un manager pentru credință?

Nu poți. Eu țin minte și uneori postez fotografii cu ea și o numesc minune de femeie. A fost și o să rămână pentru mine o minune.

Textul acesta este despre ea, despre Romina mea, dar puteți să-l citiți ca despre acel om din viața voastră care a crezut în voi când nimeni nu a făcut-o, nici măcar voi înșivă.

Romina Faur
Project Manager Verde pentru Biciclete
www.pedaleaza.ro
www.facebook.com/verdepentrubiciclete
Communication Officer Arsenal Park
www.arsenalpark.ro
www.facebook.com/ArsenalPark
Membru fondator ECO Club Timișoara
www.linkedin.com/in/rominafaur
www.facebook.com/rominafaur

Gândesc, deci sunt femeie

FLVN9528Am scris ieri un articol, Educația lui mă-ta. A provocat multe reacții. Adevărul este că nu înțeleg cum funcționează căile online și de ce un text are impact și altul nu. Ori de ce abia este luat în seamă un articol pentru care am făcut cercetare și m-am aplecat asupra lui fizic și psihic.

Am renunțat la întrebări. Rămân să mă mir și să savurez capriciile cititorilor.

În urma reacțiilor neașteptate, am încercat să mă descos. La ce presiune pot face față printr-o expunere neprefăcută a gândirii personale?

Am ajuns să gândesc într-un anumit fel. Rămâne să am curajul să trăiesc după un bine personal și al bunului simț.

Ca femeie, am făcut multe greșeli. La 32 de ani le-am transformat în lecții. Greu suport în prezent judecăți pentru faptele de la 20 de ani. Sau chiar 26, 27 sau 28.

Mă uit în urmă la fapte și acțiuni. Sunt ale mele, mi le asum. Nu mă identific cu ele. Întotdeauna am căutat să cunosc și să mă cunosc. Nu te cunoști prin preluări de convingeri, nu ajungi să trăiești după aplicarea unor reguli străine de constituția personală.

Regulile de bună purtare stau într-o carte și chiar ele au posibilitatea să fie supuse interpretării. Regulile unui fel de a fi fericit devin realizabile după lupte colosale cu sinele de a cuceri iluzia libertății.

Avem nevoie de iluzia libertății. Mă simt o femeie liberă. Am aruncat tot ce mă împiedica să fiu om independent. Am început cu refuzul cerințelor culturale. Sunt fată, nu handicapată. Am dorințe, plăceri sexuale și culturale, am creier, am puterea de a decide pentru mine.

Bărbatul îmi seamănă. Are dorințe, plăceri sexuale și culturale, are creier și puterea de a decide pentru el.

Ne-a diferențiat și ne diferențiază exprimarea și prețul pe trup. Istoric femeile s-au lovit de un refuz în a gândi. Nu ni s-a permis. Târziu am fost considerate oameni.

Societatea actuală ne permite să gândim oricâți misogini mai numără pământul. Unele ne-am repezit spre cunoaștere. Cred despre mine că mi-e foame de fapte de cultură și-mi cultiv dorința asta nestăvilită. Vreau să mor gândind. Să-mi despic moartea cu forța minții.

În fond, o spun și mă amuz, bărbatul dacă ar asculta femeia mai des și ar mângâia-o frecvent, ar avea ceea ce se cheamă o femeie de casă.

Eu una detest să aud că femeile măcăne. Prefer o persoană care să mă asculte și să-mi răspundă, da, e un punct de vedere, dar dacă schimbăm unghiul?!

Accept un unghi sucit, dar nu impus.

Gândesc, deci sunt femeie.

Foto: Flavius Neamciuc

Suntem fericiți sau credem că suntem fericiți

Un exercițiu de imaginație. Adresez o întrebare. Cui? Oricui, aceluia care își permite un răgaz pentru sine.
Ce vă face fericiți?
Eu am privilegiul, fiind și în fața acestui ecran alb, să răspund prima. Bineînțeles că o să mă fofilez. Dacă aș purta un dialog prima mea reacție ar fi să repet întrebarea.
Ce mă face fericită?
Aș zâmbi apoi. Ar urma să las privirea în jos, probabil mi-aș freca mâinile, iar apoi aș ridica bărbia victorioasă.
Aș răspunde sincer: Mara.
Dar eu pretind acum să fac abstracție de Mara.
Ce obiecte, ce activități mă fac fericită? Știu și mărturisesc că am dat valoare obiectelor. Da, o fustă mă poate face fericită sau un colier. Starea de bine care îmi revine de pe urma purtării lor îmi dă dreptul să afirm că sunt fericită.
Sau cred că sunt fericită?
Aici voiam să ajung. V-am atras în capcană.
Ceea ce vă face fericiți, vă face sau doar credeți că vă face fericiți? Unele obiecte, cărora noi le dăm importanță, nu aduc după însușirea lor fericirea, ci doar sclavia.
Mulți dintre noi, fără să mă exclud, devenim pe parcursul vieții sclavii obiectelor. Ca exemplu, sunt sclava mașinii mele. Foarte rar parcurg pe jos distanțe pe care piciorul e mai mult decât capabil să le facă.
Acum, nu vreau să reiau teoria cinicilor sau să-l urmez pe Diogene, nici nu doresc să ridic pe un piedestal omul, doar individul singur și separat deține această putere, afirm doar că dăm prea multă valoare obiectelor. Ne fixăm dorințele în neînsuflețit.
Sufletul ne dezamăgește, dar pierderea obiectelor iscă tragedii. Îți pierzi casa, îți pierzi viața.
Fals. Pierzi casa, pierzi doar casa. Nu îndrăznesc să susțin că e ușor să aplici detașarea în viață, dar cine e om, cine are pretenții, cine se iubește și-și poartă de grijă, își ia acest moment de răgaz. Meditează. Chiar să fie egalitate între eu și obiect? Între om, creator de obiecte, de cultură și lucrurile pe care el însuși le-a confecționat?
Soluția mea stă în extravaganțe. Uneori să ne permitem extravaganțe. O geantă scumpă, la feminin, un vin scump, la masculin, dar extravaganța să vină să satisfacă, nu să îmbrace iluzoriu nevoia omului în viață de obiecte.
Ceea ce vreau să fie clar, să ajungă la oricine, stă în această frază: noi dăm importanță și valoare obiectelor.
Un moment de răgaz și hai să ne dăm importanță și valoare nouă, ca oameni, dar nu prin ceea ce deținem, prin obiecte, prin proprietate, ci prin ceea ce suntem.
Acum să ne întrebăm ce suntem?
Nu. Poate într-un text viitor.

Magia cuvintelor

Aseară am scris un text splendid. Asemenea mie, sunt convinsă că foarte mulți au scris și scriu.
De fapt nimeni nu scrie nimic, doar formulează în timp ce-și împinge capul mai adânc în pernă. Pernei mele, dacă i-aș putea smulge gândurile de aseară, aș putea să vă demonstrez că într-adevăr textul descria splendoarea.
Era vorba despre Mara, porneam de la ea, iar apoi analogiile se întreceau în magia cuvintelor.
Seara simt această magie a cuvintelor, seara simt și căldura care îmi cuprinde interiorul. Seara, când las în așteptare tot ce înseamnă exterior, și rămân doar eu, mă cuprind cu mâinile de umeri într-o scurtă, dar puternică îmbrățișare. Mă îmbrățișez și îmi sărut uneori umărul.
Un gest de recunoștință, de mulțumire că sunt așa cum sunt. Nu s-a întâmplat să fiu, sunt cum am ajuns.
Un om care stă drept în fața defectelor, în fața calităților. Nervii încă mă doboară.
Dar în această etapă a vieții, pot să-mi iau răgaz și s-o privesc pe Mara. Mă uit la ea până mă întreabă: țe, mama, țe? Și atunci îi zâmbesc și îi spun că o iubesc. Alteori o privesc cum doarme. La 3 ani jumate, deja e un mic Gulliver în pat. Sunt fericită s-o privesc, să-i sărut obrazul, s-o miros. În minutul acela știu că tot ce a fost bun în mine a luat cea mai bună direcție, copilul meu.
Și sunt mulțumită.
Bineînțeles că dimineața, că acum când scriu, nu mă mulțumește doar maternitatea, dar las povestea aici, în fericirea mea de mamă.

Olanda între fantezie și realitate

Am terminat poveștile despre Amsterdam, dar nu s-au sfârșit poveștile cu Olanda. De fapt mai mâzgălesc aici o singură poveste, povestea unei fetițe visătoare care a privit morile Olandei la 30 de ani.
Am privit morile Olandei ca om adult, dar peisajul bucolic stătea cumva atârnat într-un vis. În copilărie nu mă gândeam la lumea largă, ci vedeam și auzeam această lume prin niște puternice senzații. Fantezia mea, direcționată de condeiul lui Jules Vernes și Dumas, a fost o expresie sinceră, iar experiența mea ca adult a devenit o expresie sinceră după ce mi-am amintit că pot să mă bucur.
Uneori e necesar să fac asta, să-mi iau un minut și să-mi permit bucuria. În copilărie m-am hrănit cu atâta fantezie, încât realitatea nu mai răzbește uneori să depășească emoțiile fetiței. Uneori mă ia de nas, mă gâdilă la ureche o senzație sau alta. Și atunci mă simt fericită.
M-am rotit puțin în jurul cozii, dar mă aflu oarecum sub influența lui Jung, m-am întovărășit ieri cu el și cu Beethoven. Nu-mi sunt prieteni buni, dar sunt de nădejde.
În această descoperire, că fantezia îi este mai clară psihicului ca realitatea, mi-am liniștit neliniștea care mă întrista. Chiar să nu mă mai bucure sincer nimic cu adevărat?
Mă bucur sincer și sunt fericită uneori, doar că am nevoie de un minut, plus un minut, plus un minut. Un minut să privesc, un minut să închid ochii, un minut să-mi spun că merit, că oricine merită.
În Olanda, privind morile, recuperând o imagine din copilărie, gustând o ciocolată și cerând altele, mi-am amintit și să mulțumesc. Cui? Oricui. Mulțumesc pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce am devenit, pentru viață, pentru toate aceste călătorii care mă ajută să mă înconjor de frumusețe și de oameni frumoși.
Mulțumesc.

Înainte și după Amsterdam

Toată excursia mea s-a împărțit altfel, înainte de Amsterdam, și după Amsterdam. Înainte de a ajunge în Olanda, presupuneam, după, am tânjit. Foarte sincer, recunosc că una din zilele petrecute în Olanda a fost perfectă. Datorită unui prieten stabilit acolo, am scăpat de tributarul turistului de hărți și obiectivele turistice.
Într-o dimineață, a doua zi în Amsterdam, prima zi după ce am fumat, părăseam orașul pentru a merge la mare. Ieșeam din oraș fără hărți, fără griji, doar încântate, se poate citi și încântătoare.
Fumurile, cele trei fumuri din cealaltă zi, o zi separată, suspendată de un fel al meu de a fi, m-au păstrat calmă cu buchete de zâmbete. Am încercat să mă gândesc la ceva care într-o obișnuință de reacții îmi crește tensiunea, dar nu am reușit decât să zâmbesc.
Ne-am plimbat prin Volendam, un mic orășel în apropiere de Amsterdam. Ne purtam picioarele agale, lăsând ochii să se fixeze pe detalii. Ne-am oprit la o terasă pentru o cafea.
De la locul nostru, separam lumina de întuneric. În dreapta, restaurantul cufundat în obscur, în stânga, marea scânteind. M-am ridicat la un moment dat să mai iau niște zahar de la bar, brun dacă se poate, să defilăm cu stropi de sănătate, iar când am revenit la masă, la mijlocul drumului dintre bar și masă am ezitat puțin.
Am pus un picior în față și l-am retras. Mă uitam la cei doi prieteni ai mei și m-am simțit fericită. Chipurile lor erau perfect integrate în peisaj, și ce peisaj superb. Marea, pescăruși, bărci, efecte ale luminii pe care lipsa mea de cunoștințe de fizică nu știe să le explice, iar de plasticizări nu am chef.
Am pășit totuși spre masă și am împărtășit sentimentul. Am părăsit acel loc privind în urmă.
Cu un ochi peste umăr, am ajuns la mare. Am făcut aici ce face orice om, te plimbi, îți bagi picioarele în apă, cauți scoici, privești cerul. M-am tolănit în nisip fără să-mi pese, nu mi-a păsat de granulele acelea fine care pătrundeau în țesătura pulovărului, nici de melanjul lor periculos cu firele mele de păr. Am stat întinsă în nisip savurând doar clipa aceea, doar fericirea momentului prezent.
O viață are doar momente. O spun categoric, așa să mă ajute Kant. Nu există o viață fericită sau o viată nenorocită, există zile și zile. În unele zile sau nopți, alegeți, când rămâi fără suflu, căci inima e atât de puțin organ și atât de mult o senzație de suficiență, de mulțumire că ești acolo, că ochii tăi îți ajută bucuria, nu mai ai nevoie de nimic.
Probabil asta este fericirea, să experimentezi uneori, în unele zile, în unele minute, senzația asta de împlinire.
Personal, la Volendam, am experimentat sublimul lui a fi.

Steaua fără nume

Din octombrie, de când am văzut la cafeneaua Godot din București, Marea iubire a lui Sebastian, am reluat lectura scrierilor lui Mihail Sebastian.
Am scos Jurnalul din bibliotecă și l-am recitit sub influența interpretării lui Marius Manole. O clipită am suspendat identitatea actorului și din simțiri tulburate, am suprapus un chip de actor peste niște cunoștințe despre scriitorul Sebastian. În această iluzie, m-am îndrăgostit de Marius Manole. Am rămas puțin îndrăgostită vreo două săptămâni.
De atunci au trecut luni. Am terminat Jurnalul, am citit alte cărți care nu-i aparțin lui Sebastian și l-am revăzut pe Marius Manole în alte piese străine de Mihail Sebastian. Mi s-au potolit simțurile de atunci, azi sunt cuminte și nostalgică.
Când ești cuprins de asemenea stări euforice se schimbă rostul lumii. Ai putea crede asta, dar de fapt nu se schimbă nimic, ci se produce o apropiere de acest rost, prin apropierea de sine. Cu simțurile în dezechilibru, apare cine, cine sunt eu?
Ore și zile trec și se petrec în compania lui cine. Așa am petrecut și eu. Am descoperit că rostul lumii poate să stea și într-o cortină care se ridică într-o sală de teatru pentru că atunci mă simt fericită sau într-un zâmbet, sau într-o cutie de popcorn dacă acolo se întâlnesc două mâini.
Beatitudinea trece fără a fi falsă. În entuziasmul meu pentru Mihai Sebastian nimic nu a fost fals. Pierdut acum, i-am citit miercuri piesa Steaua fără nume. După Jocul de-a vacanța, Insula, Ultima oră, toate citite cu frenezie, Steaua fără nume am parcurs-o lejer sentimental cu scopul de a rafina propriul timp care mirosea a mici și ceafă pe grătar.
O comedie în 3 acte poate da karate unei ore dintr-o zi. Ei bine, o comedie în 3 acte, comedia Steaua fără nume mi-a dat două lacrimi, două lacrimi rotunde ca mărgelele s-au rostogolit de obraji. Și de plâns am plâns cuminte. De obicei mi se umplu ochii de lacrimi, iar pielea se pătează în jur. Nu și de data aceasta, două lacrimi, dar le-am lăsat să ajungă în bărbie, le-am lăsat să se usuce pe obraz, nu le-am șters, nu m-am grăbit să scap de senzația lor.
Nu o să povestesc pe blog despre subiectul piesei sau nu acum, e prea curând. Îmi place foarte mult să cochetez cu unele lecturi, să le împing în faldurile inimii mele, iar acolo, în acea apropiere să lenevim în propria mea lumină produsă de unele fraze.
De două zile, ca o incantație, o formulă magică care are efectul de a mă întoarce spre sine, Sebastian îmi spune: ...tu ești un animal de lux. Ești făcută din puțin parfum, din multă lene, din oarecare fantezie.
Întotdeauna lecturile mi-au completat viața sau au corectat-o, dar acum simt că mi-a ghicit întreaga viață.
Și de asta, am o atât de bună zi proastă, foarte proastă. Mi-aș dori să fiu nebună, să profit de nebunia mea, s-o trăiesc în fiecare zi, dar lectura asta, minune sau nenorocire, spune că o stea nu se întoarce niciodată din drumul ei.
Am o atât de bună zi proastă.