Urmează să scriu despre un subiect pe care l-am ținut cât am putut numai pentru mine. Din 17 iunie seara m-am străduit să-mi păstrez o dispoziție sufletească.
Mărturisesc, e greu.
Să deschizi o ușă sau o fereastră în realitate poate ține și de întâmplare, dar acțiunea de a menține ușa sau fereastra deschise ține exclusiv de capacitatea fiecăruia dintre noi.
Cum am procedat?
Prima dată am transformat subiectul în obiect. Ca obiect, am putut să-i dau târcoale de jur împrejur.
Să decelez totuși subiectul devenit obiect, este vorba despre piesa de teatru Zic Zac.
Zic Zac mi-a fost recomandată de Godot. Nu acel Godot lipsit de determinații lumești al lui Beckett, ci de Godot Cafe-Teatru. Atât am știu despre această piesă înainte să ajung în sala de spectacol și mi-a fost suficient.
Am fost pe deplin recompensată. Mai fusesem între timp la alte două piese din programul lor, Marea iubire a lui Sebastian și Fă-mi loc.
Cu două piese arhivate deja în conștiință, la a treia am observat un tipar. Toate aceste piese mi-au lărgit percepția.
Am părăsit sala de fiecare dată drogată, iar drogul meu poartă un nume: teatrul.
Da, îmi place să mă droghez și să fiu dependentă de teatru. E ușa mea proprie prin care ies din realitate, din cotidian, din actualitate.
Aș ruga cititorii să facă un scurt popas cu mine pe acest cuvânt: actualitate. Pentru mine cuvântul actualitate a căpătat puteri extraordinare. De exemplu răspunde nevoilor mele și ale societății.
Totul trebuie actualizat, iar părțile sunt compuse din simțiri și rațiuni pentru a deveni întreg.
De foarte multe ori oamenii de azi se raportează la oamenii de ieri, iar de aici neînțelegerile. O acțiune în plină desfășurare nu se poate raporta la o acțiune săvârșită și încheiată decât dacă scopul este eșecul.
Actualizarea descrie o nevoie a putinței de a exista. Să ținem pasul.
Părăsesc acum semnificațiile procesului de actualizare și revin la teatru, la Zic Zac și la acțiunile mele.
Mi-am cumpărat o carte, Comentarii și delimitări în teatru de Camil Petrescu. Am intenționat cu această carte să înțeleg mai bine spectacolul. Nu am găsit nimic, obsevați, actual. Îmi place Camil, dar aș fi vrut să-mi revină aceste delimitări în teatru de la cineva contemporan cu mine.
Mă mulțumesc însă cu dragul de Camil care m-a și ajutat deja enorm.
Transformând piesa Zic Zac în obiect, dându-i târcoale prin semnificații, comentariile lui Camil Petrescu mi-au revelat evidentul. Din păcate am nevoie să mi se numească evidentul.
Evident că arta actorului este o artă întregitoare și un concept eclectic. Desigur că actorul vorbește ca să ia parte la acțiune și manifestă. Firește că dansul redeșteaptă și ațâță dorințe, iar muzica are influență asupra simpaticului nerv.
Evident, desigur, firește!!!
Știam toate acestea, dar nu le cunoșteam, dialectica reprezintă și ea tot o artă.
Cu Zic Zac, prin dialectică, sub îndrumarea lui Camil, am posibilitatea să vă ofer cel mai nou cuvânt pe care l-am învățat: cenestetică.
Cenestetica ar fi drama muzicală care cuprinde o acțiune, și muzică, și dans, și poezie, și decor.
Când am citit această frază în carte, am subliniat, iar în josul paginii am notat ZIC ZAC.
Zic Zac, cu Andrea Gavriliu, Ștefan Lupu și Gabriel Costin manifestă prin trup și grai acțiunea, muzica, dansul.
O să încerc acum o încheiere prin care atrag atenția asupra categoriilor de artă în teatru, care sunt 2, cunosc eu: arta dramatică și arta vizionară.
Arta vizionară ține de spectacol, drama încetează și se impune o percepere directă în antipozii neexplorați ai propriei conștiințe personale. Aproximativ cuvintele lui Huxley, și el m-a ajutat să înțeleg mai bine această distincție în teatru.
Cu Zic Zac te găsești față în față cu un spectacol, iar prin puterea spectacolului, eu, și îndrăznesc să presupun că și alți zeci de spectatori, am experimentat arta dicolo de cuvinte, vizionar.
Afară, ieșind afară din sală, puternic drogată, am inspirat. Teii dădeau propriul lor spectacol.