A ocupa și a supune cu puterea penisului

Nu e nevoie să ai experiență 10 ani de blogging ca să știi că un articol despre o carte îți pune cititorii pe fugă. Aleargă mai ceva ca niște copii prinși în spatele blocului cu un pachet de țigări. Ce e drept, nici eu nu m-am dat în vânt după recenzii de carte! Doresc să scriu cărți nu să scriu despre cărți.

Uneori am ales să scriu despre cărți. Provocarea constă în reținerea atenției cititorului. Pe blog nici măcar nu pot înainta rugămintea de a mi se acorda atenție. Elevului meu select mereu îi cer: Am nevoie de atenția ta, te rog frumos! Surprinzător, dar reacționează.

Cum îmi place să mă chinui cu fel și fel de cărți ale unor autori excepționali, am simțit azi un imbold. Să vă povestesc puțin despre Memoria, istoria, uitarea de Paul Ricoeur. De luni de zile am început-o. Abia dau paginile. Mă minunez de mine, de greața care mă încearcă la unele fraze. Ce naiba am?! Eu îmi adresez întrebarea. Cum e posibil ca o persoană educată, cu o inteligență muncită să priceapă atât de puțin? Dintr-un total de 373 de pagini citite, aș reduce învățăturile la 5 pagini. Doar că cele 5 pagini mă provoacă nespus.

Un exemplu: A face istorie sau a face istoria.
Alt exemplu: Puterile distribuitoare de eternitate, Arta și Religia.
Încă un exemplu: Cultură interioară pentru barbarii exteriori.

Când citesc asemenea fraze, le pricep, mă încearcă o satisfacție similară cu un orgasm intens. Toți mușchii se contractă. Un dans febril de sinapse și contractibilitate musculară. Starea mea psihică nu se compară cu nici o bucurie de 5 minute. Am creat niște categorii. Bucuriile care nu par să aibă sfârșit: apucăturile epistemologice. Bucuriile de 5 minute, dar devastator de plăcute: rochia neagră, parfumul, pantofii, slime, dacă ar enumera și Mara, păpuși, orice cu sclipici și paiete.

Când port o rochie nouă pășesc cu trupul țanțoș. Când pricep ceva dintr-o carte, am impresia ca vremurile închipuite cu zei zac în mintea mea. Pășesc atunci provocator. Fix cum pășește un bărbat după ce a transpirat cearșafuri cu o femeie care l-a refuzat mult timp. De nedescris mersul lui, un act prin care un bărbat exprimă și manifestă privilegiul de a ocupa și a supune cu puterea penisului.

Nu trebuie să citesc asemenea cărți, gargară teoretică cum mi-a spus mie o minte strălucită. Are dreptate. Însă rămân fermă în convingerea mea. Nu poți scoate ceva din minte dacă nu bagi înainte altceva. Omul nu se naște capabil, omul devine.

Cum am devenit și un blogger responsabil care din când în când are ceva de spus. Ca acum.

Foto: Simona Nutu

Ce femeie aș fi fost fără literatură

M-am tot gândit la Picasso zilele astea. Am văzut de curând un film după viața lui în interpretarea lui Anthony Hopkins. Să nu repeți în creație. A face încă o dată ceea ce a mai fost făcut înseamnă moarte.

Tare îmi e că am ajuns să repet subiecte pe blog și nu-mi convine. Sunt în situația de a nu fi de acord cu Pablo Picasso. Prefer o altă interpretare despre repetiție. O alătur unui proces de maturizare. Aveam 24 de ani când am publicat primul text pe blog. Intervalul nu justifică subiectele reluate, dar conține schimbări de percepție.

A rămâne cu aceleași păreri din familie, cu aceleași convingeri din școală nu înseamnă pentru mine moralitate. Ieri aș fi zis că oamenii care se contrazic nu pot fi de încredere. Azi spun că dreptul de a-ți schimba punctul de vedere ține de evoluție. Asta m-a atras la știință. Nimic nu este bătut în cuie ca în religie. Poți oricând să revii asupra adevărului dacă s-au făcut noi descoperiri. Adevărul e tot o percepție cu instrumentele de care dispunem până în fața altor dovezi care modifică ceea ce știam.

Așa că o să contrazic un geniu, dar o să-l admir în continuare. Picasso a reușit să nu repete în actul lui creator. Eu prin repetiție am ajuns să mă cunosc. Nu să mă cunosc mai bine, ci chiar să mă cunosc. E imposibil să ajungi la o cunoaștere de sine până nu pui totul sub semnul întrebării. Învățăturile bunicilor, părinților, educatorilor, învățătorilor și profesorilor reprezintă niște mijloace de supraviețuire până devenim capabili să gândim. Unii dintre noi nu îndrăznim să gândim, să ne îndepărtăm de aceia care ne-au arătat cum să gândim.

Să vă dau un exemplu. Datorită unor lecții de gramatică pe care le fac cu doi adolescenți, am realizat că niciodată nu m-am îndepărtat de lecțiile profesorilor. Mă refer aici la gramatică. Oricum nu poți să te joci prea mult cu o asemenea materie, chiar dacă apuci drumul cercetării, dar prezintă o anumită flexibilitate. Nu am profitat de ea. Ce a zis profesorul a fost bine zis. Asta pentru că nu mă interesa să gândesc pentru mine, ci să dau niște răspunsuri corecte pentru a promova un examen.

Culmea este că nici nu-mi amintesc să mă fi îndemnat cineva să gândesc pentru mine în școala elementară. La liceu am avut și profesori care se simțeau ofensați dacă îndrăzneai să gândești.Nici universitatea nu stă mai grozav la capitolul profesori, dar ai șansa să întâlnești profesorul cu vocație care alină și anulează mizeriile fățarnicilor.

Nu pledez pentru a gândi. Nu e pentru toată lumea. Împărtășesc discursul despre fericire al lui Andrei Bolkonsky, personajul lui Tolstoi din Război și pace. Ce fericiți sunt ei, mujicii, în ignoranța lor.

Mi-am zis și eu de atâtea ori, în special în societate, privind alte femei care discutau cu satisfacție și împăcare despre copii, mâncare, curățarea canapelei, vacanțele în familie, atitudinea profesorilor etc că aș fi fost mai fericită dacă nu aș fi descoperit literatura.

Nu o să pot niciodată să aflu cum aș fi fost fără literatură, dar știu că uneori mi-e atât de bine în pielea mea că simt fericirea ca o senzație de neastâmpăr. Mă mișc, zâmbesc, îmi sărut umărul gol sau genunchiul dacă stau așezată și mă iubesc.

Uneori sunt strașnic de mulțumită de mine. Datorez asta revenirilor asupra unui subiect sau altul. Nu am renunțat la interpretare și nu intenționez.

Urmează reveniri de subiecte. Dacă aveți preferințe sau un interes anume, îmi puteți lăsa un comentariu.

Pe data viitoare.

Foto: Flavius Neamciuc

Zis și făcut

IMG_8006Sunt o inteligență muncită. Am scris asta și am spus cu voce tare oriunde s-a ivit ocazia. M-aș avânta să afirm că niciodată nu m-am crezut mai bună ca ceilalți. Mai educată, da, mai politicoasă, da, mai prudentă, da. Nu mai bună.

Am avut în societatea mea prieteni cu o asemenea atitudine. Unul mai bun de la religie, altul că a terminat Facultatea de Medicină, oricare și fiecine că vorbesc calm, iar eu jignesc. Mereu i-am privit derutată în situații în care manifestau poziția celui mai bun. Superlativul mă rănea, simțeam o trădare de neiertat, iar la exterior, dacă nu afișam un zâmbet, treceam la atac de persoană. Cu alte cuvinte, îi strigam, îi aruncam în față cu fapte prea puțin onorabile unui om bun cum pretindea că e raportându-se la mine.

Când mă uit în urmă și îmi amintesc, râd sau mă strâmb. Am pierdut mult timp reacționând. Sunt o persoană plină de energie. Nu stau locului. Mi s-a spus de către părinți, bunici și profesori într-o notă critică.

Însușirile cu care m-am născut, situațiile trăite, întâmplările petrecute, prieteniile întreținute, m-au împins spre dezvoltarea unor deprinderi individuale. Am început prin a-mi respecta cuvântul. Am verbalizat ceva, mi-am asumat, am suportat consecințe, nu m-am lepădat de semnificații și date fixe. Aici este foarte mult vorba despre a face ceea ce ai promis. Zis și făcut e pentru unii prea mult o vorbă și deloc o desfășurare a unei acțiuni.

În cazul meu: a face texte pentru nunți și botezuri, a livra un Tricou Inteligent, a scrie un articol pe blog închipuie cuvântul.

Cuvântul meu asigură, afirmă, confirmă. Îmi place să mă țin de el. E o satisfacție. Lucrez cu prea puține persoane cu un cuvânt sobru. Să mă obișnuiesc cu e bine și așa. Nu o să fac asta. O să revin separat cu un articol despre apucătura asta românească sau umană de e bine și așa. Eu o detest.

Nu sunt mai bună ca ceilalți, oricine ar fi celălalt, rar mai practic atacul la persoană, mă străduiesc să gândesc când vibrez de la emoții și mi-am fixat un scop: să-mi respect cuvântul, să devin propriul cuvânt și să mă acopăr cu el.

Pentru că la început a fost cuvântul.

Cling cling cling la Royal Opera House

Cred că a venit în sfârșit momentul să povestesc despre spectacolul din 23 aprilie de la Covent Garden, Royal Opera House. Mă simt pregătită sufletește.
Am nevoie de susținere totuși.
Beethoven, ajutat de o anumită tehnologie corespunzătoare, vuiește. Biroul pare să vibreze sub laptop. Muzica lui ține gândurile mele într-un țarc. Rămân aici, concentrată pe muzică, pe dans, pe balerine, pe poante.
Se ivesc imagini de nicăieri.
Eu în metrou cuminte așezată pe scaun cu ochii lipiți pe panou să nu ratez stația Covent Garden. În brațe strâng un sac în care îmi duc pantofii cu toc.
Eu la garderobă zâmbind frumos și rugând să-mi păstreze și balerinii, căci deja îmi pusesem tocurile.
Eu savurând un pahar de șampanie la bar lângă un grup de ruși.
Eu pășind în sală, bucurându-mă ca un copil, mai să sar și să aplaud când am descoperit ce loc bun am avut. Central.
Sala.
O sală imensă, copleșitoare, plină de povești.
Și apoi spectacolul, balerinele, coregrafia, decorul. La decor au folosit mătase. M-a impresionat o bucată de mătase de dimensiunile cortinei pe care proiectau apele mării, iar apoi au transformat-o în pânza unei corăbii.
Din dansul balerinelor am reținut o anumită mișcare a picioarelor. Știți acel cling cling cling de clopoțel? Imaginați-vă o gleznă de balerină care redă acel cling cling cling. Eu am văzut și tot îmi vine greu a crede că e posibilă o asemenea mișcare.
La pauză, o bătrână doamnă m-a întrebat: are you enjoing? Oh, yes! Deși am rugat-o să repete întrebarea chiar și a treia oară, nu înțelegeam ce mă întreba, răspunsul a fost unul singur. Am continuat să conversăm despre România și iubirea de balet.
Am părăsit instituția privind în urmă, cu regret. Oare o să mă mai întorc? Oare plăcerea asta a mea, sublimarea, va mai primi asemenea satisfacții?
În 23 aprilie, la Royal Opera House, The Winter s Tale, am experimentat cea mai profundă și bezmetică satisfacție.
Cling, cling, cling.