Am scris ieri un articol, Educația lui mă-ta. A provocat multe reacții. Adevărul este că nu înțeleg cum funcționează căile online și de ce un text are impact și altul nu. Ori de ce abia este luat în seamă un articol pentru care am făcut cercetare și m-am aplecat asupra lui fizic și psihic.

Am renunțat la întrebări. Rămân să mă mir și să savurez capriciile cititorilor.

În urma reacțiilor neașteptate, am încercat să mă descos. La ce presiune pot face față printr-o expunere neprefăcută a gândirii personale?

Am ajuns să gândesc într-un anumit fel. Rămâne să am curajul să trăiesc după un bine personal și al bunului simț.

Ca femeie, am făcut multe greșeli. La 32 de ani le-am transformat în lecții. Greu suport în prezent judecăți pentru faptele de la 20 de ani. Sau chiar 26, 27 sau 28.

Mă uit în urmă la fapte și acțiuni. Sunt ale mele, mi le asum. Nu mă identific cu ele. Întotdeauna am căutat să cunosc și să mă cunosc. Nu te cunoști prin preluări de convingeri, nu ajungi să trăiești după aplicarea unor reguli străine de constituția personală.

Regulile de bună purtare stau într-o carte și chiar ele au posibilitatea să fie supuse interpretării. Regulile unui fel de a fi fericit devin realizabile după lupte colosale cu sinele de a cuceri iluzia libertății.

Avem nevoie de iluzia libertății. Mă simt o femeie liberă. Am aruncat tot ce mă împiedica să fiu om independent. Am început cu refuzul cerințelor culturale. Sunt fată, nu handicapată. Am dorințe, plăceri sexuale și culturale, am creier, am puterea de a decide pentru mine.

Bărbatul îmi seamănă. Are dorințe, plăceri sexuale și culturale, are creier și puterea de a decide pentru el.

Ne-a diferențiat și ne diferențiază exprimarea și prețul pe trup. Istoric femeile s-au lovit de un refuz în a gândi. Nu ni s-a permis. Târziu am fost considerate oameni.

Societatea actuală ne permite să gândim oricâți misogini mai numără pământul. Unele ne-am repezit spre cunoaștere. Cred despre mine că mi-e foame de fapte de cultură și-mi cultiv dorința asta nestăvilită. Vreau să mor gândind. Să-mi despic moartea cu forța minții.

În fond, o spun și mă amuz, bărbatul dacă ar asculta femeia mai des și ar mângâia-o frecvent, ar avea ceea ce se cheamă o femeie de casă.

Eu una detest să aud că femeile măcăne. Prefer o persoană care să mă asculte și să-mi răspundă, da, e un punct de vedere, dar dacă schimbăm unghiul?!

Accept un unghi sucit, dar nu impus.

Gândesc, deci sunt femeie.

Foto: Flavius Neamciuc