Uneori mi-ar plăcea să o iau de la capăt. Până în prezent mi-am dat seama de una și de alta. De aceea mă întreb cum ar fi dacă aș putea să corectez o purtare sau două. Apoi oftez. Cum să repar o durere? Durerile individului nu pot fi asemănate cu nimic. Am o prietenă, cea mai veche de altfel, de la grădiniță, care mă tot pistonează cu suferințe suportate în trecut. Ce pot zice ca femeie de 38 de ani? Îmi pare rău, dar nu pot schimba nimic.

Chiar îmi pare și chiar nu aș schimba trecutul. M-a adus aici, iar aici e lucid și conștient. Aici dă în continuare rateuri. De exemplu când cineva folosește un ton părintesc și-mi evaluează un fel de inteligență. Îngheț. Ca la întâlnirile din copilărie când adulții te urcau sau te coborau în ochii lor dacă răspundeai repede la opt ori șapte.

Ce mai pot corecta în gândirea și atitudinea mea? Râsul l-am păstrat ca mecanism de apărare. Râd când nu sunt confortabil. Râd când mă simt constrânsă într-un fel. Râd când mi-e imposibil să fiu eu. Eu prefer franchețea. Mulți afirmă că o preferă, dar adevărul este că o suportăm greu. Chiar și cei ca mine care cultivă franchețea întâmpină dificultăți în gestionarea gândurilor și emoțiilor.

Mă întreb cu ciudă cum reușesc, cei care reușesc, să suporte adevărurile fără să se simtă vinovați o secundă. Să te uiți direct în ochii partenerului și să rostești cuvintele fără grijă, fără ascunzișuri, fără frica de a-ți pierde locul cald din relație. De ce stăm unii cu alții atunci când nu ne mai placem? Am zile când îl iubesc pe Făt Frumos, dar nu-mi place de el.

Când zilele devin luni, când lunile devin ani, când anii ajung tortură și te întorci acasă cu disconfort și cu un rol de actor ratat, cum se cheamă această atitudine? Acționăm cum trebuie. Nu acționăm cum este la noi în suflet. Uneori suntem urâți, mici, fricoși, nervoși, lacomi și scârboși. Ascundem părțile neplăcute din noi. N-am chef să gătesc. Dar o femeie de casă o face. N-am chef de sex la mestruație. Dar un bărbat o face. Am chef să mă satisfac. Dar o femeie serioasă nu se masturbează. Am chef să ies cu băieții. Dar un bărbat serios petrece tot timpul liber în familie.

Notam în rândurile de mai sus că mă întreb cu ciudă cum reușesc unii să suporte adevărurile. Tot eu o să vă răspund. Mie mi-am răspuns chiar ieri. Nimeni nu o face. Unii acționează contrar așteptărilor celorlalți, dar sunt chinuiți. Gustul la mâncare se schimbă. Bucuria scade. Mersul se modifică. Ne apasă greutăți invizibile pe umeri. Cărăm pe umeri misiuni imposibile sau ratate. O știm. Acceptăm. Mergem mai departe.

În cei mai frumoși ani ai noștri băltim în oboseală și sictir. Nu mai vrem. Nu mai putem. Vrem și putem. Se adună anii și asta-i viața.